joi, 30 septembrie 2010

O nouă viaţă


Uneori, nimic nu poate combate prejudecăţile care însoţesc o carte mai bine decât...cartea însăşi. Cam aşa stau lucrurile cu „Sexus” de Henry Miller. Dacă reputaţia autorului îţi inspiră cumva superficialitate, dacă titlul sau poza de pe copertă te fac să anticipezi o revărsare pornografică, cartea asta te va învăţa –dacă n-a făcut-o nimeni până acum- că uneori aparenţele înşeală.

Departe de a fi o lectură lejeră, Sexus îţi asaltează atât de violent capacitatea de înţelegere cu subiecte profund şi halucinant explorate precum viaţa artistului sau condiţia femeii, actul creaţiei sau mântuirea sufletului, fericerea sau psihanaliza, încât nu de puţine ori te întrebi, exasperat, dacă vei termina vreodată volumul de 550 de pagini. Iar scenele erotice, deloc puţine şi rareori ortodoxe, nu pot masca faptul că acest roman este de fapt povestea unei iubiri. O iubire nouă, dincolo de codurile, principiile şi tabuurile care îngrădesc şi veştejesc, o iubire năprasnică care, cu forţa unui tsunami, transformă cele două vieţi din care s-a născut, cu tot ce înseamnă ele- identitate, preocupări, aspiraţii.

Asta este deci „Sexus”: povestea valului care, la vârsta când mulţi încetează să mai caute, să mai viseze, a înghiţit un banal şef de personal al unei companii telegrafice şi a dat lumii un scriitor- pe Henry Miller. Aşa că, dacă vei avea curiozitatea de-a o cumpăra şi curajul de-a o citi, s-ar putea ca această carte hulită şi interzisă să te-ndemne, poate chiar la timp, să te scuturi de limite şi temeri. Fiindcă „toţi suntem vinovaţi de crimă; crima de a nu trăi din plin.”

marți, 28 septembrie 2010

Isteria

Acum două vineri, pe 17 septembrie, a avut loc şi la noi un eveniment numit PARK(ing) day, care îşi propunea ca, pentru o zi, câteva locuri de parcare din oraş –vreo 20-25, în total- să fie recucerite de verdeaţă. Printre ONG-urile preocupate de mediu care au participat la această acţiune a fost şi ViitorPlus care, cu mine ca manager de proiect, s-a instalat cu voluntari, scăunele şi panouri pe cei câţiva metri de gazon întinşi în parcarea de la Piaţa Victoriei, unde urma să ne promovăm proiectele.

Din cauza mai ales a lipsei de promovare, această primă ediţie a evenimentului n-a fost un succes răsunător în niciunul din locurile de desfăşurare –parcările de la Victoriei, Hilton, BCU, Eva şi Universitate. Oamenii fie se apropiau timid –câţiva- , fie treceau indiferenţi –majoritatea- pe lângă grădinile improvizate. Am avut însă parte şi de câteva dialoguri, iar unul anume mi-a rămas de atunci în minte.

Pe la 10.30, un jogger care trecuse prin faţa noastră s-a întors brusc şi, prin surprindere, a trecut la atac: „Cât de CRETIN trebuie să fii ca să spui ‘Genocidul pădurilor’?!”. Într-adevăr, unul din panourile asociaţiei conţine această formulare. Ca să fiu cinstit, omul, care ridica o problemă de etimologie, cam avea dreptate, deşi eu am putut destul de uşor s-o dau în registrul metaforic: „ tăierea pădurilor=moartea oamenilor”; şi ca să fiu absolut cinstit, omul ştia să-şi argumenteze poziţia şi să poarte o discuţie. În fine, ne-am despărţit căzând de acord că nu putem cădea de acord, el continuându-şi alergarea, eu rămânând mai departe pe peticul ud de iarbă şi reflectând.

Nu m-a deranjat fondul acelei discuţii, cât debutul său agresiv. Ce-i drept, apelativul de „cretin” nu-mi fusese adresat mie, dar privea asociaţia pe care o reprezentam şi deci, mă viza un pic şi pe mine. Un om pe care nu-l cunoşteam şi care nu mă cunoştea a ales ca în primele cuvinte pe care mi le adresa să introducă o jignire. Iar noi doi am fost doar două particule izbite întâmplător în mişcarea browniană a unui univers românesc al isteriei. Ne înjurăm vârtos pe forumuri, la telefon sau în trafic fără să ştim nimic despre viaţa, ocupaţia, pregătirea sau calităţie celuilalt. Nu ştim şi nici nu ne pasă. Reflexele noastre nu mai sunt politeţea şi respectul ci grosolănia şi dispreţul, vorbele şi gesturile care nu ne convin redeşteaptă în noi animalul care eram înainte de întemeierea societăţii. Şi atunci, de ce ne mai surprinde mizeria şi înapoierea în care trăim?

luni, 20 septembrie 2010

Sarea-n bucate


Acum vreo 20 de ani, împărţeam curtea vechii noastre căsuţe cu un bărbat mărunţel, mustăcios şi cu nasul coroiat. Domnul Petrescu, alintat de noi Bibicul, era un om simpatic şi blajin, pe care nu-l puteau scoate din fire decât cicălelile nevastei, o femeie solidă şi cu vreo două capete mai înaltă, care fusese probabil o cadră în tinereţe. În tot mai rarele ocazii în care ieşea în oraş, îşi compensa beteşugurile cu un baston, iar în piept purta insigna de veteran, la vederea căreia mama ne spunea cu ironie caldă că Bibicul făcuse războiul „la polonic”.

Cred că şi la acest om cumsecade m-am gândit lunea trecută când, undeva pe lângă Biserica Rusă de la Universitate, Centrul Ceh a făcut cinste cu două din produsele specifice ale ţării pe care o reprezintă- berea şi filmul. Berea era Pilsner Urquell, iar filmul- Cooking History, un documentar cu şi despre cei care şi-au servit ţara nu chiar pe linia fronturilor, ci în bucătăriile de campanie din spatele lor.

Mulţi spectatori s-ar fi aşteptat probabil ca povestea să fie depănată în registru vesel. Din primele minute însă, când povestea soldaţilor ruşi hămesiţi prin Cecenia e ilustrată fără menajamente prin sacrificarea unei vaci priponite de-un copac, cinefilii îşi aduc aminte că războiul e o treabă serioasă oriunde te prinde. Într-o ordine descrescătoare a gabaritului, vor avea aceeaşi soartă un porc unguresc şi un cocoş francez ("galic", s-ar puta spune)- privelişte destul de deranjantă pentru cei care de regulă nu fac legătura între animale – văzute pe viu sau la TV- şi pulpele, antricoatele şi medalioanele frumos ambalate din rafturile magazinelor.

Timp de o oră şi jumătate, vreo zece din aceste mici rotiţe care s-au învârtit anonim în maşinăriile a şase războaie îşi spun poveştile inedite şi emoţionante. Te înduioşează veneraţia unui bătrân brutar pentru pâinea germană de campanie şi aprobi răzbunarea unui grup de evrei care au pus arsenic în pâinea ofiţerilor SS deţinuţi la Nurnberg. Zâmbeşti ironic şi către bucătarul ungur care azi gătea pentru revoluţionarii de la ’56 iar mâine- pentru invadatorii sovietici, şi la descrierea meniurilor naţionaliste pe care şi le serveau unii altora liderii sârbi, croaţi şi bosniaci în zilele dinaintea destrămării Iugoslaviei-ar fi fost chiar amuzant, dacă n-ar fi degenerat în război şi genocid. Te emoţionează povestea sentimentalilor piloţi ruşi care nu se atingeau niciodată de porţiile tovarăşilor dispăruţi sau morţi, sau scena în care un bucătar german de submarin, unicul supravieţuitor al unui naufragiu, găteşte şniţele invizibile pentru echipajul dispărut.

Fiecare relatare e încheiată de câte o reţetă, cu ingrediente în cantităţile necesare unor armate de mii sau milioane de oameni; şi chiar dacă-i vorba de feluri foarte variate, precum pâinea nemţească, clătitele ruseşti, cârnaţii ungureşti, paprikaş sau coq au vin, toate au, ca-n poveste, un lucru în comun- stropul de sare.

La final, când genericele au început să curgă iar lumina încă nu se aprinsese, câţiva spectatori grăbiţi au răsturnat din greşeală o parte din sticlele de bere care se adunaseră de-a lungul serii la picioarele scaunelor. Iar eu, cu superstiţiile activate de alcool şi cu gândul la firele ce mă trăseseră către acest film, mi-am spus în barbă: „Astea să fie pentru sufletul lui Nea Bibicu.”

miercuri, 1 septembrie 2010

Visul

Sunt unele zile la finalul cărora te simţi ca şi când cineva a dat buzna-n casă peste tine şi-a început să-ţi care lovituri cu bâta-n cap, în burtă, pe picioare, pe mâini şi pe spinare. Şi după ce te-a lăsat tremurând într-o baltă de sânge cu toate oasele rupte, s-a apucat să spargă în jurul tău toate globurile multicolore de speranţă pe care ţi le încropiseşi de la ultima lui vizită. Iar apoi se uşurează pe podea şi pe pereţi, pleacă şi-ţi spune „ la revedere!”. Şi nu ştii dacă mai poţi sau mai are rost să te ridici şi s-o iei din nou de la capăt. Cică noaptea-i un sfetnic bun. Dar eu aş vrea să fie generoasă. Iar mâine, la trezire, să aflu că ultimii zece ani au fost doar un coşmar.