vineri, 31 decembrie 2010

Zen Revelion

Parcă niciodată n-am avut atâtea vise şi idei şi niciodată nu mi-am realizat atât de puţine din ele. M-am zbătut 365 de zile într-o cămaşă de forţă, un an întreg am ţinut acceleraţia la podea într-o maşină cu frâna trasă; cusăturile s-au lărgit doar o idee, iar roţile abia s-au urnit. Lista pe care mi-o făceam când răsuna ultimul Pluguşor m-a urmărit tot timpul de pe birou, îngăduitoare la început, sceptică mai apoi şi cam dezamăgită, în final. Anul ăsta supravieţuieşte pentru mine prin câteva cărţi grozave pe care le-am citit şi una încă nu destul de bună pe care-am scris-o, printr-o excursie la Praga şi câteva la munte, prin primele –şi puţinele- contacte cu roata olarului, gheaţa patinoarului şi pista stadionului şi prin cele câteva articole din Adevărul. S-au adunat puţine bune, ar fi de spălat cam multe rele, iar lui 2010 s-ar cuveni să-i fie ruşine, dacă n-ar fi ceea ce este- o biată convenţie, care se pregăteşte-n aceste ore să predea convenţional ştafeta unei alte convenţii, numită 2011. Puterea e a noastră.

joi, 30 decembrie 2010

Figuranţii

Oriunde te-ai întoarce, dai peste ei. Te obligă să-ţi plastifici rucsacurile la intrarea în hypermarketuri, te urmăresc agasant printre rafturile farmaciilor, îţi cotrobăie prin lucruri când se declanşează alarma magazinelor, roiesc în jurul caselor de la supermarket sau supraveghează liniştiţi din scaun agenţiile bancare ori instituţiile publice- aceştia sunt agenţii de pază, poate singura breaslă căreia criza i-a îngroşat rândurile. Uneori femei dar de regulă bărbaţi, tineri sau vârstnici, bine clădiţi sau pirpirii, ei au între zidurile betonate ale oraşului funcţia sperietorilor de pe câmpurile de la ţară. Valoarea şi utilitatea acestor oameni -împodobiţi cu bocanci înalţi, cămăşi cu epoleţi, sprayuri şi bastoane- constă cel mai adesea în simpla lor prezenţă, prin care îi descurajează pe delincvenţi la fel cum arătările de paie îmbrăcate în gioarse ţin departe de lanuri păsările mai slabe la minte.

Când însă liniştea obiectivului e tulburată de indivizi pe care înfăţişarea lor fioroasă nu-i sperie, curajul agenţilor de pază se evaporă: se îndepărtează discret de scena certei pentru un loc de parcare la mall, ignoră şatrele ciorditoare de la rafturi şi întorc spatele matahalelor care intră la metrou fără să plătească. Putem înţelege astfel de reacţii- când ai familie şi munceşti pe un salariu de nimic, nu-ţi vine să-ţi rişti sănătatea sau viaţa punându-te cu infractori pe care justiţia nu-i pedepseşte. Mai greu de acceptat însă e felul în care aceiaşi oameni, speriaţi pe timp de pericol, îşi întremează orgoliul şi-şi restabilesc autoritatea când primejdia dispare- tracasând pe cei de bună-credinţă, umilind pe nevinovaţi şi agresând pe neajutoraţi. Emblematic -şi scandalos- este cazul de zilele trecute de la Timişoara, cu omul străzii găsit fără suflare în gerul de afară, unde fusese aruncat de vitejii agenţi ai Gării de Nord.

Hotărât lucru, sperietorile în uniformă care împânzesc România ar avea nevoie, spre deosebire de confratele lor din poveste, de un mic adaos de curaj şi de-un supliment generos...de inimă.

joi, 23 decembrie 2010

Ceasul rău


De mai multă vreme mi-am dat seama despre mine că-s genul de om ataşat de lucruri. Fără să fiu obsedat sau rapace, am în jurul meu câteva obiecte pe care-mi place să le deţin, să le folosesc, să le port cu mine sau doar să le admir. Lucruri frumoase ori utile, purtătoare ale unor poveşti care mă ajută să mă recunosc şi să constat, din când în când, că am un trecut la care mai merită să şi ţin. De dragul lor am inaugurat anul ăsta pe blog o categorie numită chiar „lucruri”, modest reprezentată momentan prin povestea unor bocanci greu încercaţi şi a unor haine cumpărate din străinătate. Am tot vrut de atunci să spun şi altele- povestea unui „swiss army knife”, a câtorva cărţi, a unui dicţionar Lilliput german-român- dar mi-a fost atât de teamă că o idee greşit formulată sau un eveniment uitat ar putea să destrame vraja mea interioară, încât n-am ştiut cum să încep.

De câteva săptămâni de pildă, tot aş fi vrut să scriu povestea iPod-ului meu; să spun când l-am primit de la părinţii şi fraţii mei, ce apariţie elegantă şi sofisticată are, cu ce accesorii l-am echipat şi cât de frustrant de complex şi deştept este- cum îi descopăr de-abia acum, după ani de zile, mereu noi funcţii şi facilităţi, toate susţinute de o memorie atât de mare, încât pare imposibil de umplut. Dar nu s-a nimerit să scriu; n-a fost momentul.

Sunt unele momente în care, retrospectiv privind, evenimentele par a fi fost anume proiectate, desfăşurate şi succedate astfel încât rezultatul să fie unul bun, frumos şi strălucitor. Mai sunt şi momente în care toate se potrivesc perfect, ca într-un rebus, dar într-un scop diabolic, întunecat şi hâd. Fie că-s uituc, fie că-s nerecunoscător, despre primele n-aş şti ce să zic- în clipa asta nu găsesc c-aş fi trăit prea multe, nici că mai pot avea aşteptări pentru viitor în acest sens. Pot însă, în contul celei de-a doua categorii, să enumăr întâmplările inocente individual care, în mai puţin de o zi, s-au încolonat implacabil spre un rezultat care să-mi amărască şi mai mult sărbătorile de iarnă:

Miercuri seară am fost nevoit să plec de acasă înspre Valentina mai târziu decât de obicei, aşa că mi-am luat maşina; pe lângă iPod şi cărţi, am pus aşadar în rucsac actele SuperNovei şi, dată fiind libertatea de mişcare oferită de maşină, am luat şi aparatul foto, cumpărat de 7 luni, care se defectase şi cu care aveam în fine prilejul să merg la service; văzând c-am luat maşina, Valentina mi-a încredinţat pentru joi dimineaţa o misiune- să duc o plasă cu nişte lucruşoare la bunica ei, vizavi de Parcul IOR; astăzi, ajuns la faţa locului, am parcat maşina, am luat plasa şi am decis, din comoditate, să las rucsacul în portbagaj; ajuns la destinaţie, la etajul 7 al unui bloc cu ascensor vechi şi lent, am stat vreo 5 minute discutând câteva nimicuri cu gazdele.

Rezultatul acestui lanţ de întâmplări care n-ar fi trebuit în mod normal să se petreacă mă aştepta jos, la parcare, sub forma maşinii mele cu portierele descuiate. O mulţime de poveşti mari şi mici – cea a semnului de carte cumpărat din Praga, a unei sacoşe vesele de pânză luate din Stockholm, a unei cărţi îndelung căutate şi de-abia găsite, a insignei cu renul care ţinea-n braţe un steag suedez, a drumurilor înregistrate de camera foto şi a iPodului meu negru, cel mai valoros obiect pe care-n sărăcia mea îl mai deţineam- nu vor mai fi spuse de mine, ci de cel în mâinile căruia, separat sau împreună, toate obiectele astea, dragi mie cândva, vor ajunge.

Hoţi au fost şi vor fi mereu, nu putem schimba asta. Închei însă cu o urare de sărbători, anonimă şi amară, dar sănătoasă şi lucidă; ca om care din principiu n-a cumpărat niciodată ceva de furat, îi doresc celui care de Crăciun se va bucura, la preţ de nimic, de amintirile mele, să păţească în curând la fel ca mine.

luni, 20 decembrie 2010

Mesajul de la Herning


Două săptămâni au trecut, cu pumni strânşi, nervi întinşi, voci gâjâite şi inimi chircite. Opt partide în care echipa favorită a făcut ce ştie mai bine- să joace handbal cu emoţiile noastre. După prea multe meciuri pierdute la ultima acţiune, după un deceniu în care mai numeroase au fost medaliile care-ar fi trebuit să fie decât cele care chiar s-au prins de gât, finalul meciului de ieri ne-a adus o certitudine nefamiliară- mai erau 30 de secunde, conduceam cu un gol, aveam posesia; jumătate de minut în care trebuia să te obişnuieşti cu gândul ciudat că nimic nu se mai poate întâmpla, că bronzul european e într-adevăr al nostru. Urmărind apoi sărbătoarea de la Herning a sportivelor noastre, am simţit cum se sparge ghinionul, cum dispare pesimismul, cum ne cuprinde bucuria.

Ce a fost important a trecut; ce-i încă şi mai important, abia urmează. Mulţi jurnalişti vor căuta zilele astea pe internet regulile unui sport despre care nu mai scriseseră de mult; şi mulţi cititori îi vor taxa pentru paginile pline cu fotbalişti rataţi, drogaţi şi agramaţi, trecând sub tăcere propriul rol în cercul vicios al tirajelor şi subiectelor. Poate că prin gâlceava tradiţională ce însoţeşte orice succes românesc, va răzbate măcar de această dată impresionanta lecţie a Cristinei Neagu, Talidei Tolnai şi a colegelor lor.

O generaţie talentată tehnic dar fragilă psihic şi-a stăpânit în fine vertijul în faţa marii performanţe. Nişte fete venite din zona cea mai săracă a Uniunii Europene au zădărnicit monopolul asupra podiumului al ţărilor nordice, acolo unde se concentrează bogăţia; şi, în anotimpul bilanţurilor şi al planurilor pentru viitor, au transmis naţiunii lor descurajate un mesaj mai valoros decât aurul: hai, România, se poate!

duminică, 19 decembrie 2010

Secretul

Jocul istoriei


La o aruncătură de băţ de Green Point, stadionul din Cape Town al Cupei Mondiale, în apele dintre două oceane se află o întindere micuţă de pământ, ca un punct pe hartă. O firmitură de uscat, capcana pe vreme de furtună a vechilor corăbieri şi locul în care, până nu demult, speranţa era trimisă să moară. Fiindcă din Insula Robben, acolo unde regimul apartheid îi întemniţa pe cei ce visau la egalitatea între rase, trebuia să ieşi deziluzionat, îngenunchiat, distrus, sau, cel mai bine, mort.

Dar cu mai mult de patruzeci de ani în urmă, prizonierii fără nume şi fără drepturi ai acestui Alcatraz sud-african au făcut primii paşi spre recâştigarea umanităţii lor. Şi i-au făcut...cu mingea la picior. Mingi improvizate din carton, hârtie, sfoară şi alte lucruri interzise, cu care la început jucau pe ascuns miuţe haotice în celulele insalubre şi supra-aglomerate; pentru ca-ntr-un târziu, după ani de cereri neîntrerupte şi corespunzător pedepsite, jocul să se mute la vedere, în aer liber, iar deţinuţii politici de pe insulă să-şi înfiinţeze propria asociaţie fotbalistică. O federaţie în toată puterea cuvântului -cu echipe şi divizii, arbitri şi comisii, regulamente şi constituţie- care, botezată Makana după războinicul Xhosa ce crezuse cândva că poate transforma în apă gloanţele coloniştilor, le-a redat condamnaţilor schingiuiţi şi înfometaţi singurul lucru de care aveau nevoie pentru a supravieţui: speranţa.

Ocnaşii altădată epuizaţi de absurdul de a sparge piatra în carieră doar ca s-o vadă apoi aruncată în mare îndurau mai uşor abuzurile, de dragul unei noi duminici în care aveau să-şi încurajeze favoriţii. Deţinuţii anonimi din celulele ticsite deveneau vedetele unor echipe cu nume mândre ca „Gunners”, „Hotspurs” sau „Black Eagles”. Cei condamnaţi de legile strâmbe de afară învăţau înăuntru legile drepte ale regulamentului FIFA. Oamenii identificaţi de temniceri printr-un număr sau o înjurătură, îşi recuperau demnitatea în scrisorile oficiale dintre cluburi şi comisii care începeau cu „domnule” şi se încheiau cu „al dumneavoastră, întru sport”. Iar celor care avuseseră de gând, ca mulţi alţii înaintea lor, să-şi ia viaţa din cauza batjocurei şi torturii, cel mai iubit sport din lume le-a arătat că întotdeauna ai pentru ce trăi.

Din oamenii cărora acolo, pe Insula Robben, fotbalul le-a schimbat viaţa, mulţi aveau peste ani să schimbe la rândul lor chipul slut al Africii de Sud. Cel mai important deţinut de pe insulă, atât de periculos încât a fost împiedicat să mai vadă meciurile, devenea, după un sfert de secol, primul preşedinte de culoare al ţării sale. El depunea jurământul pe o nouă Constituţie, elaborată de chiar omul care cândva redactase şi statutul Makanei. Iar în iunie anul acesta, unul din cei mai aprigi fundaşi de pe insula-temniţă, ajuns între timp noul şef al statului, inaugura prima Cupă Mondială de pe tărâm african.

În zilele noastre, închisoarea de maximă securitate a devenit muzeu. Mii de microbişti îi treceau pragul astă-vară, bătând culoarele, cercetând celulele, străbătând curtea în care, indiferent de scor, un meci de fotbal era întotdeauna o victorie. Treizeci de minute durează drumul de întoarcere de la terenul îngrădit cu sârmă ghimpată la stadionul ultra-modern din Cape Town. Jumătate de oră pentru un drum de jumătate de secol.

marți, 14 decembrie 2010

Oraşe-n beznă

Călătorului care nu se uită doar după muzee şi buticuri, un oraş precum Roma îi poate produce şi o mică revelaţie rutieră. Admirând maşinile cât nişte cutii de chibrituri pe patru roţi şi străbătând străzile înguste, străjuite de clădiri medievale, s-ar putea să constaţi cam care e relaţia dintre trafic şi bătrâna capitală: primul este subordonatul celuilalt; maşina s-a adaptat oraşului. Lucrurile nu stau însă peste tot la fel- mai la est, unde soarele răsare mai devreme dar lumina face cumva şi ajunge cu întârziere, capitalele preferă să se supună automobilului, renunţând de dragul lui la istorie, la specific şi, dacă e nevoie, la oameni.

Acum câţiva ani, un locuitor din centrul Pragăi îşi împacheta lucrurile şi se muta la periferie, epuizat de lupta sa cu maşinile; nu-l deranjau accidentele, ambuteiajele, hărmălaia sau poluarea, nicidecum- pe el îl doborâse incertitudinea locului de parcare din faţa casei. Povestea vecinului care a ales să-şi urmeze autoturismul spre zări mai albastre l-a inspirat pe Martin Marecek să întemeieze, împreună cu câţiva prieteni, mişcarea civică Auto*mat, a cărei poveste am văzut-o lunea trecută în documentarul cu acelaşi nume difuzat la Centrul Ceh.


Câţiva ani de activitate ai organizaţiei sunt comprimaţi în 90 de minute de film care înşiră simptomele unei dependenţe ucigaşe de automobil. Sunt comparate picturile luminoase ale pieţelor pragheze de la 1900 cu realitatea traficului încremenit din aceleaşi locuri în secolul 21; sunt puse faţă-n faţă o poză din 1976 a regizorului pe trotuarul larg din faţa casei şi fotografia băiatului său pe acelaşi trotuar, ocupat pe jumătate de maşini parcate, 30 de ani mai târziu; este amintit tristul raport de 2 oameni la un autoturism din cel mai mare oraş cehesc. Toleranţa la drog cere doze mai mari şi forme variate de administrare –la un show de tunning auto, lumea urlă de entuziasm la proba de spargere a pneurilor prin ambalarea la maximum a motorului. Se observă şi semnele obsesiei –în aşteptarea poliţiei, un şofer implicat într-un accident se menţine ocupat...lustruindu-şi maşina. Nu lipsesc nici manifestările sevrajului- claxoane şi înjurături când o stradă e transformată pentru o zi în zonă pietonală, ameninţări cu închisoarea adresate pâlcului de biciclişti care rulează prin oraş, distrugerea sistematică a mascotei Auto*mat, un bătrân FIAT pe care, sub mesajul „Sunt implicat!” , era descris impactul automobilului asupra mediului, sănătăţii, vieţii sociale şi economiei. Tratamentul propus pentru dependenţa de automobil este similiar cu cel de substituţie prescris de medic pacientului subjugat de opioide, numai că metadona e înlocuită cu linii de tramvai şi metrou, iar naloxonul, cu pistele de biciclişti.

S-au întâmplat multe cu Auto*mat de când şi-a început lupta şi până-n zilele noastre. În timp ce pedala spre casă, primul lor lider a fost lovit într-o noapte de-o maşină şi a murit după câteva zile; mişcarea s-a transformat treptat dintr-o gherilă urbană într-o organizaţie care luptă cu legea-n mână prin tribunale şi şedinţe de consiliu; s-au creat zone pietonale şi benzi pentru biciclişti. Lucrările la cel mai ambiţios proiect al municipalităţii, un mare bulevard parţial subteran, n-au putut fi însă împiedicate; primăria oraşului de pe Vltava a fost surdă la zicala urbaniştilor moderni- „semeni bulevarde, culegi trafic”.

Acolo totuşi încă e bine- ceva mai la est, pe malurile Dâmboviţei, întunericul e şi mai gros.

miercuri, 8 decembrie 2010

Promisiunea

Trei dinţi care de ceva vreme îmi tot trag semnale de alarmă m-au determinat săptămâna trecută să merg să-mi fac radiografii. Bruma de cunoştinte rămasă din cei şase ani de facultate de stomatologie nu-mi dădea pace, chinuindu-mi gândul cu viziunea şlefuirilor, tratamentelor de canal şi a extracţiilor la care mi-am condamnat măselele prin neglijenţa mea. Aşa că marţea trecută, de Sfântul Andrei, mi-am luat inima-n...dinţi şi-am mers la Clinica Medident, pompos autointitulată „Institut de radiologie dentară”. Înăuntru, roiuri grăbite de asistente în halate albe întâmpinau, luau datele, dirijau spre sala de aşteptare, conduceau în cabinete, investigau şi chemau la ghişee mulţimea de pacienţi năuciţi de atâta eficienţă- în febrilitatea sa, Medidentul ăsta aduce mai mult a uzină decât a institut.

De cum am intrat pe uşă, am fost repede luat la procesat de maşinăria gândită parcă să-i împiedice pe nehotărâţi să facă cale-ntoarsă; o asistentă mi-a cerut numele, m-a întrebat ce fel de radiografii am venit să-mi fac şi ce medic m-a trimis. La ultima chestiune, înghiontit de o rămăşiţă de orgoliu şi mai ales de dorinţa de a preveni din start posibilitatea ca la final vreo asistentă să-mi interpreteze rezultatul radiografiilor –ceea ce, de bine de rău, încă mai ştiu să fac- am scos pieptu-n faţă şi am spus: „eu însumi”; am aşteptat apoi în sală să-mi vină rândul, ca toată lumea. De unde să ştiu eu că, între timp, informaţia se răspândea? Asistentele frumuşele de la cabinetul de radiografii unidentare m-au întâmpinat foarte călduros, gâdilându-mi apoi în mai multe rânduri ego-ul cu apelativul „domnu’ doctor”. Iar odată întors în sală, după câteva minute în care printr-un microfon au fost chemaţi la ghişeu Popescu Gheorghe, Boboc Elena sau Grozavu Andrei, mi-am auzit şi propriul nume, rostit solemn şi cu particula de politeţe în faţă: domnul Mihai Călin. Cu portofelul în mână, m-am îndreptat spre locul cu pricina, unde o altă asistentă m-a anunţat zâmbind că nu trebuie să plătesc; după obişnuitul balet de refuzuri şi reasigurări, chestiunea era definitiv tranşată. M-am ales însă şi cu o mustrare prietenoasă - „nu prea trimiteţi pacienţi la noi...”-, la care am minţit politicos -„nu-i nimic, poate de-acum înainte”-, ca să ne despărţim prieteni.

Din crâmpeiul ăla de lume în care mă dădusem drept cel care-aş fi putut să fiu, am ieşit simţindu-mă cu 20 de centimetri mai înalt, cu 10 kilograme mai slab şi cu 5 ani mai tânăr. Şi de atunci mă tot gândesc că poate nici n-am minţit-o pe asistenta amabilă de la ghişeu. Poate la anul, pe vremea asta, o să încep să-i trimit pacienţi.

luni, 6 decembrie 2010

Noaptea speranţei

Am destule lucruri să-mi reproşez în acest an. Animalele au avut viaţă grea cu mine- pe căţeluşa Vera am tot alergat-o prin curte ca s-o înhaţ de botul mare, negru şi zemos, iar pisicile Ţipi şi Ţiţi au atârnat adesea de mâna încleştată în cefele lor blănoase. În cameră mi-am surclasat propriul record la dezordine, în principal datorită maldărului de ziare şi reviste gratuite pe care le aduc de 6 luni de la Adevărul. Nu m-am mai uitat atâta la televizor, în schimb am stat lipit de calculator, ceea ce-i cam acelaşi lucru. Am înjurat nepermis de mult, chiar dacă de regulă doar pentru urechile mele. N-am fost săritor decât din întâmplare, obligaţie sau mustrări de conştiinţă, iar depresiile neclintite s-au manifestat cu predilecţie prin lene. Am fost egoist, am strâmbat din nas la sfaturile şi părerile celor din jur. În fine, a trecut mai mult de un an de când nu sunt angajat nicăieri- sau mai bine zis, de când fac degeaba umbră pământului. Pe scurt, în 2010 n-am fost deloc cuminte.

Mă aşteptam deci ca Moş Nicolae să-mi aprovizioneze noaptea trecută încălţările –pe care, apropo, nu le-am curăţat- cu un stoc de nuiele care să-mi înroşească fundul tot anul viitor. Când colo, nu numai că a trecut prin ambele locuri unde mi se odihnesc pantofii- în Toamnei şi în Dristor-, dar nici n-a venit cu tactici din şcoala de corecţie. Mi-a adus un ren albastru, care să-mi hrănească visele la dragul meu Stockholm, o ciocolată şi un chec cu marţipan care să-mi gonească amărăciunea şi să mă facă mai simpatic. Şi fiindcă n-a uitat cât de mult rău îmi face frigul la picioare de câţiva ani încoace, mi-a lăsat o perche de ciorapi şi una de papuci-ultimii, cu recomandarea să n-o mai necăjesc pe mama, purtându-i şi prin curte, şi în casă.

A fost de treabă Moşul la capătul celui mai rău an al meu de până acum. Cine ştie, o fi decis că nu-s încă irecuperabil.

luni, 29 noiembrie 2010

Nostra culpa

Intenţia de vot şi încrederea în persoanele publice se modifică de la o lună la alta, dar un lucru rămâne neschimbat în sondajele ultimilor ani: convingerea noastră că ţara merge într-o direcţie greşită. Cei pe care-i învinuim pentru această situaţie sunt şi ei mereu aceiaşi: preşedintele, guvernul, parlamentul, partidele- cu alte cuvinte, clasa politică. Şi atât.

Românul obişnuit trăieşte cu credinţa că poporul este un rezervor de pricepere şi moralitate absolută, peste care numai ghinionul face să se aştearnă, ca o mâzgă, incompetenţa şi corupţia politicienilor, această specie răsărită de cine-ştie-unde, imună la valorile noastre şi ajunsă pe căi obscure să ne conducă. Desigur însă că toate astea nu-s tocmai adevărate.

Cu doar o mână de conducători ticăloşi la 22 de milioane de cetăţeni virtuoşi, României i-ar fi fost greu să ajungă o ruină. În realitate, problemele noastre sunt rezultatul nu doar al marii puteri a câtorva sus-puşi, ci şi al micii puteri a multor supuşi. Numai că pe cât suntem de vigilenţi cu unii, pe atât suntem de indulgenţi cu ceilalţi. Ne deranjează mizeria sufocantă dar ignorăm cu consecvenţă coşul de gunoi, tânjim după spaţiu verde dar renunţăm entuziast la iarbă şi copaci pentru malluri şi locuri de parcare. Suntem nemulţumiţi de transportul public, dar compostăm biletele doar când apare controlorul, ne plângem că ţara-i în paragină, dar lăsăm faţadele să se scorojească şi frunzele să putrezească-n jgheaburi. Condamnăm corupţia, dar rezolvăm orice problemă cu plicul, ne dezgustă nepotismul, însă ne cultivăm asiduu relaţiile. Ne scandalizează lipsa de autoritate a poliţiştilor pe care îi intimidăm cu orice ocazie, pretindem o justiţie intransigentă după ce tocmai ne-am tocmit cu ea. Ne pensionăm cu boli inventate şi muncim apoi la negru, dar vrem sănătate gratuită şi pensii decente.

Cu mintea stimulată de dezastrul la care şi unii din noi am pus umărul, ne mândrim însă cu măsurile pe care le-am lua în caz că ne-am transforma peste noapte din opincă în vlădică: „Dacă m-ai pune pe mine să conduc...”. Ce uităm însă în timp ce stabilim priorităţi fictive, împărţim bugete inexistente şi elaborăm legi imaginare, este că până să devenim deputaţi, edili sau şefi de stat, suntem parlamentarii cartierelor în care trăim, primarii apartamentelor în care locuim şi preşedinţii vieţilor pe care le ducem. Şi că rareori performanţele în aceste poziţii ne recomandă pentru jilţurile puterii.

Detestaţii noştri politicieni nu sunt de altfel picaţi cu relele lor chiar din cer, ba mai mult, nici n-au fost dintotdeauna politicieni. Sunt şi ei oameni care au trăit cândva printre noi: au mers la aceleaşi şcoli, unde au învăţat aceleaşi lucruri ca şi noi, au locuit în acelaşi fel de apartamente şi au avut de regulă servicii ca şi noi. Iar în sezoanele electorale, tocmai cei cu care ne-am identificat, care au părut mai „de-ai noştri”, care au afişat toate atributele unor „oameni din popor”, au primit de la noi voturi şi poziţii înalte. Ajunşi acolo, aceşti români care defrişează pădurile, neglijează infrastructura, subminează instituţiile, deturnează fondurile şi îşi vând influenţa, n-au făcut altceva decât să replice, la alt nivel, cu alte pârghii şi alte consecinţe, ceea ce făcuseră şi înainte, când erau oameni de rând.

După zeci de ani teribili în care am fost conduşi de comunişti şi democraţi, de tineri şi bătrâni, de intelectuali şi analfabeţi, de specialişti şi habarnişti, a venit timpul să înţelegem că liderii nu pot fi mai buni decât poporul din care se trag. Şi că nu e suficient să-i schimbăm între ei o dată la câţiva ani. Noi toţi trebuie să ne schimbăm.

sâmbătă, 27 noiembrie 2010

Tristeţe festivă


Parcă toate au fost mai mici anul acesta la Gala Premiilor „Ioan Chirilă”. Sala părea să fie cam jumătate din cea de anul trecut, ceea ce te impresiona parcă mai mult decât faptul că se afla în centrul oraşului, la Athenee Palace, nu la Phoenicia, ca în 2009. Numărul categoriilor a fost şi acesta în scădere cu una, renunţându-se la cele pentru comentatori radio & TV şi ziaristul anului şi apărând emisiunea TV a anului şi premiul de excelenţă pentru întreaga carieră. Şi premiile propriu-zise au intrat la apă: sumele de bani acordate în trecut la fiecare categorie s-au tot micşorat de-a lungul anilor, până ce au dispărut cu totul; chiar şi plachetele de bronz înmânate câştigătorilor mi-au părut reduse-n dimensiuni faţă de cea pe care-am primit-o eu acum un an; singura dintre plachete care era intenţionat deosebită în trecut, cea oferită sportivului anului, din argint la ediţiile precedente, s-a transformat, discret, într-una tot de bronz. Iar sala a purtat de data aceasta însemnele unui singur sponsor- şi asta de fapt le explică pe toate celelalte.

Cea de-a şasea ediţie a Premiilor „Ioan Chirilă” a fost probabil cea mai apăsătoare dintre toate. Începute somptuos, la Ateneu, cu invitaţi de marcă, programe artistice şi mare atenţie mediatică, ele şi-au pierdut de la an la an tot mai mult din strălucire, vizibilitate şi prestigiu. „Criza”, cuvântul ăsta care după „tranziţie” şi „reformă” şi-a asigurat şi el locul în vocabularul detestat al ultimilor 20 de ani, a cusut rând pe rând buzunarele sponsorilor. Iar la asta s-a adăugat, cred eu, cu perspectiva mea mai îndepărtată decât a organizatorilor, dar mai apropiată decât a neimplicaţilor, o lipsă de idei, de energie şi chiar de voinţă a echipei din spatele Premiilor.

Chiar şi aşa, pentru mine seara de luni, despre care relatez tardiv, a fost una reuşită. M-am bucurat pentru „Replay”, extraordinarul program nocturn de pe TVR 2, care a luat premiul pentru emisiune sportivă; m-am bucurat şi pentru Viorel Moţoc, neaşteptatul editorialist al anului de la Caţavencu; şi m-am simţit special ascultându-l pe octogenarul Radu Cosaşu, recipientul premiului pentru excelenţă, cum citeşte o splendidă scrisoare adresată, la vârsta de 7 ani, editorului revistei „Football”, un anume Camil Petrescu. M-am amuzat de poantele şi giumbuşlucurile făcute lângă mine, în spatele sălii, de Florin Iaru. Şi la sfârşit, am purtat câteva discuţii care sper să dea roade cât de curând. Tocmai pentru că această seară m-a făcut să ţopăi spre casă cu capul vâjâind de bucurie, dar şi fiindcă, dacă voi ajunge vreodată cineva în lumea presei, totul va fi început de la Premiile „Ioan Chirilă”, îmi doresc din tot sufletul ca aceasta să nu fi fost ultima lor ediţie.

marți, 23 noiembrie 2010

Ţopăind printre insule

Am avut marea bucurie să pot scrie pentru suplimentul "Literar şi artistic" al Adevărului un jurnal cultural al celei mai frumoase excursii de până acum, cea de anul trecut, de la Stockholm. Cu mici modificări, articolul de jos îl găsiţi pe site-ul Adevărul sau în suplimentul ziarului de mâine (miercuri):


Vizitatorului crescut într-un oraş din mijlocul câmpiei, cu treceri puţine şi meschine peste un râu încins cu plăci de beton, Stockholm i se înfăţişează ca un mare joc de şotron, ale cărui căsuţe sunt insulele pe care ajungi nu sărind, ci traversând poduri.

14 sunt insulele şi 30 podurile pe care ţi le oferă capitala Suediei pentru acest joc, căruia ajungi să-i acorzi entuziasmul şi atenţia copilului pentru liniile trase cu creta pe asfalt. De pe fosta insulă-închisoare Langholm, pe care deţinuţii au transformat-o din stâncă seacă în grădină fertilă, ajungi în Södermalm, insula muncitorimii, a artiştilor şi a barurilor şi treci după aceea în Gamla Stan, Oraşul Vechi, mergând pe vechiul cadarâm aprins cândva de focuri şi stins cu sânge, martor al gloriei şi decăderii marilor suverani din trecutul Suediei; stai apoi cu un picior pe Helgeandsholmen, ocupată aproape-n întregime de clădirea parlamentului şi altul pe Riddarholmen, cu impunătoarea sa biserică-mormânt în care, printre mulţi alţi nobili, prinţi şi regi, îşi petrec veşnicia Gustav al II-lea, Carol al XII-lea sau Gustav al III-lea, niciunul mort de bătrâneţe, monarhi care cu secole-n urmă făceau istorie şi intrau în legendă. Păşeşti apoi pe continent doar o clipă, cât să te hotărăşti dacă o iei spre est, către insulele-muzeu Skeppsholmen şi Kastellholmen sau insulele-parc Djurgården şi Beckholmen, ori mai bine către vest; acolo te aşteaptă Kungsholmen, partea administrativă a Stockholmului şi locul unde s-au strâns să trăiască vârstnicii, nefamiliştii şi naturalizaţii, iar dincolo de ea, insulele-surori Lilla Essingen şi Stora Essingen. Şi dacă în final constaţi că nu-ţi iese numărătoarea, o iei de la capăt, la fel de neastâmpărat ca-n copilărie.

Oraşul dintre ape

Marea Baltică şi Lacul Mälaren se întâlnesc printre aceste insule, dând tot farmecul unui oraş care parcă pluteşte pe ape. Localnici şi turişti se plimbă, fac jogging sau pedalează de-a lungul kilometrilor de cheiuri, pescarii sunt invitaţi să-şi arunce lansetele după somon şi păstrăv în vârtejurile de lângă Palatul Regal, tinerii se scaldă în zilele lungi de vară printre nuferi înfloriţi, iar bărcile ancorate se leagănă aşteptând cu răbdare următoarea zi când proprietarii le vor scoate în larg. Fără ape, Stockholm n-ar exista, spun suedezii.
La fel ne zice şi ghidul nostru din primăria oraşului, arătându-ne marele mozaic din Sala Aurită, în care capitala este înfăţişată sub forma Reginei Lacului Mälaren, aşezată pe un tron în mijlocul valurilor, căreia i se închină Estul şi Vestul. În Sala Consiliului, după ce menţionează în treacăt că aleşii acestui organism au cariere stabile în alte domenii şi sunt plătiţi modic ca edili, acelaşi ghid ne povesteşte despre tradiţia vechilor vikingi de a se aduna la sfat sub corăbiile trase la mal şi întoarse cu susul în jos, după care ne invită să privim spre tavanul încăperii- acesta recreează tocmai interiorul unui vechi vas răsturnat.

Maşina timpului

Cu o asemenea tradiţie de navigatori, nu-i de mirare că cel mai original obiectiv turistic al oraşului e muzeul Vasa, ce poartă numele corabiei scufundate în 1628, chiar la călătoria inaugurală şi recuperată aproape intactă, 333 de ani mai târziu. Pe lângă povestea a ceea ce ar fi trebuit să fie cea mai impresionantă navă a flotei lui Gustav al II-lea, muzeul o spune şi pe cea a perseverenţei unui popor. De 5 ani a fost nevoie ca, din momentul în care a fost descoperită la 32 de metri adâncime, Vasa să fie adusă, încetul cu încetul, la suprafaţă; timp de alţi 17 nava a fost pulverizată cu substanţe chimice care să înlocuiască în lemn tonele de apă care altfel ar fi distrus-o; iar de 20 de ani încoace, de când este expusă în clădirea de pe Djurgården, se caută soluţii la mereu noile probleme care tind să degradeze această comoară naţională. Toate astea, pentru a oferi publicului o adevărată maşină a timpului către secolul al 17-lea şi în ciuda faptului că, o admit zâmbind trist chiar şi ghizii muzeului, se ştie că Vasa nu va rezista la nesfârşit. Venind dintr-o ţară în care patrimoniul e fie distrus, fie abandonat, lupta aceasta sisifică m-a impresionat şi ruşinat deopotrivă.

Preţul normalităţii

De-abia după ce părăseşti cel mai vizitat muzeu scandinav remarci parcă grija cu care oraşul îşi îngrijeşte moştenirea. Pe maluri vezi şi vechile căsuţe din lemn cu grădini de legume, şi noile blocuri de apartamente, în centru găseşti şi clădiri medievale, şi magazine, teatre sau ansambluri de birouri moderne -noul Stockholm s-a ridicat completându-l şi îmbunătăţindu-l pe cel vechi, nu distrugându-l. Iar respectul pentru mediu îl observi la tot pasul, de la curăţenia de pe străzi şi colectarea selectivă a gunoiului în restaurant sau camera de hotel, la autobuzele pe vază de etanol şi numărul mare de biciclete- deseori constaţi că la un stop aşteaptă mai multe biciclete decât maşini. Tot Stockholm a înfiinţat, în 1994, singurul parc naţional urban din lume, o semilună colţuroasă de parcuri şi păduri, întinsă de la insulele din centru până la 6 kilometri în nordul oraşului. Un plămân de 27 km2 pe care oamenii veniţi la picnic sau călărie îl împart cu vulpile, bursucii şi căprioarele.
Până şi Stockholm trebuia totuşi să aibă un dezavantaj: este într-adevăr un oraş foarte scump. Dacă nu vrei să ajungi să nu-ţi mai cumperi nimic, e mai bine să nu transformi în gând coroanele în euro sau lei; în şapte zile aici am cheltuit cât în zece la Paris. Dar dacă acesta-i preţul unei săptămâni în care te simţi mai tânăr, mai sănătos şi mai fericit decât oriunde altundeva, eu unul cred că merită.

Nu rataţi!

Cele două situri din patrimoniul UNESCO:
Palatul Drottningholm, reşedinţa privată a familiei regale, un adevărat Versailles în miniatură şi Skogskyrkogården, cimitirul din pădure unde e înmormântată Greta Garbo şi în care veşnicia nu mai pare atât de apăsătoare.

Muzeul Nobel, unde veţi afla mai multe despre creatorul vestitelor premii, veţi vedea obiecte donate de-a lungul timpului de câştigătorii distincţiilor sau puteţi bea o cafea stând pe scaunele ce poartă fiecare câte un autograf al laureaţilor.

Muzeul Skansen
de pe Djurgarden, primul în aer liber Suedia, deopotrivă grădină zoologică şi muzeu al satului, ale cărui case, ateliere şi biserici autentice rememorează felul de viaţă suedez de dinaintea Revoluţiei Industriale.

luni, 22 noiembrie 2010

Fotbal cu suflet


Ieri mi-am petrecut cam două ore şi jumătate pe terenul 2 de rugby din Ghencea, unde s-a jucat finala campionatului românesc de...fotbal american. Deşi ideea de a merge îmi făcuse un pic cu ochiul încă de când, cu vreo săptămână mai devreme, văzusem în parbrizele maşinilor din centru fluturaşii ce anunţau evenimentul, ieri aş fi renunţat cu dragă inimă să ies în vremea închisă şi ceţoasă de afară. Cum însă aveam de scris un articol pentru Adevărul, n-am avut de ales.

După modelul celebrului SuperBowl american, pe care ţin minte că ProTV-ul îl transmitea acum mulţi ani, probabil fără cine ştie ce audienţe, finala campionatului nostru s-a intitulat RomanianBowl. Mult spus campionat, de vreme ce competiţia a avut la start doar patru echipe, din care una a şi fost eliminată în ultima etapă, din cauza violenţei faţă de adversari. Dacă voiai neapărat să faci comparaţii cu strălucitoarea finală din NFL, n-ai fi avut cum să treci cu vederea terenul răscolit şi plin de frunze ude, tribuna mică şi ruginită, cu podiumul de lemn rupt ori furat şi cu scaunele de plastic găurite, sau asistenţa redusă, compusă mai ales din rude şi prieteni. Iar apoi, când meciul dintre Bucharest Warriors şi Cluj Predators a început, chiar şi un ignorant care a apucat să vadă „Any given Sunday” îşi putea da seama că echipele ce-şi disputau titlul n-au nimic din tactica şi priceperea idolilor de peste ocean.

Singurele asemănări au ţinut mai mult de suprafaţă: ţinutele de joc, auto-încurajările şi numele echipelor. Nu mi s-a părut ciudat să aud pe teren sau în comentariul de la staţia improvizată în tribune termeni netraduşi precum „down”, „out of bounds”, „punt”, „end zone” sau „touchdown”- la urma urmei, ofsaid, penalty, corner şi aut ne-au intrat demult în obişnuinţă. Cred însă că întrecerea şi-ar atrage mai multă simpatie dacă echipele ar adopta nume româneşti în locul celor de import, care sună un pic ridicol când le pui în faţă oglinda jocului prestat; fără să fiu un încuiat, m-aş simţi mai reprezentat de Războinici, Rechini sau Cavaleri, decât de Warrios, Sharks şi Crusaders.

Dacă însă te gândeşti la pasiunea pe care o mână de oameni au pus-o în desţelenirea unui teren virgin, cu banii băgaţi în echipamente, cu antrenamentele săptămânale şi cu ocazionalele deplasări în străinătate, atunci nu poţi să nu-i feliciţi pe cei care au pus pe picioare o astfel de competiţie desfăşurată-n anonimat. S-a jucat corect şi cu dăruire, iar din când în când contactele dure pe care le implică sportul au produs şi mici accidentări. Iar când unul din jucători rămânea întins pe teren, ambele echipe –inclusiv rezervele- se opreau şi aşteptau cu un genunchi în pământ până ce colegul lor se putea ridica: o manifestare bărbătească de respect care mie mi se pare poate cel mai mare câştig al unui joc pe care încă nu-l cunosc cu adevărat. S-a terminat 56-12 pentru bucureşteni care, împreună cu rivalii de ieri speră că-n viitor vor atrage mai multe priviri spre această întrecere încă firavă la noi. Eu unul le doresc, pe româneşte şi englezeşte, succes.

luni, 15 noiembrie 2010

Buchetul de zâmbete

Mai ţin încă minte cum mă dădea bunica în leagăn în Parcul Dero din Ploieşti şi ţin minte că veneam vara la ea la Bucureşti şi stăteam în curte la o masă, unde-i scriam scrisori lungi şi fără noimă cu creionul pe hârtie de împachetat. Mi-o amintesc aducându-mă acasă după primele zile de şcoală, când încă mai aveam bobocul în piept şi cum ne ducea, pe mie şi pe frati-miu, la Sala Sporturilor din Ploieşti, la cursurile de judo, unde ne urmărea de pe margine cu o mândrie exagerată. Acum 20 de ani eu şi frati-miu ne-am mutat la Bucureşti. Îmi aduc aminte cum ne urmărea cu privirea din poarta casei până se asigura că am traversat cu bine bulevardul în drum spre şcoală, sau cum mă clătea pe spate seara cu apă fierbinte. Încă ţin minte ce gust aveau atunci cacaua sau combinaţia de ceai şi sandvişuri cu brânză. Cum ne uitam împreună la Sandy Belle şi cum verifica dacă ne-am făcut temele.

O ţin minte făcând întruna câte ceva. Fie că mătura prin curte, că uda florile, că trebăluia prin pivniţă sau urca până-n pod, că gătea de prânz sau ne făcea vreo surpriză dulce, că spăla sau croia: cu siguranţă că în 28 de ani de amintiri cu ea, n-o să găsesc vreuna în care să stea- „Nu sta, că-ţi stă norocul!”, ăsta-i sfatul ei preferat. Cred că dacă într-o zi s-ar descoperi sursa care a ţinut-o-n mişcare tot acest timp, dilemele energetice ale lumii şi-ar găsi în sfârşit răspunsul. Şi tot ea întrupează principiul veseliei produse de munca fizică susţinută: râde, cântă, vorbeşte cu florile pe care le udă şi le urează poftă bună căţeluşelor când le toarnă mâncarea în bol- după un război, zeci de cutremure şi nenumărate lipsuri trăite de-a lungul vieţii, bunica mea rămâne ce mai optimistă persoană pe care o ştiu.

Doar două amintiri le am cu ea plângând de tristeţe. Prima, cu un an înainte de revoluţie, când a murit bunicul; mie nu-mi spunea nimeni ce se întâmplase, dar mi-a fost de-ajuns s-o văd pe ea ca să-mi dau seama că e ceva grav. Iar a doua oară, în 2005, când am sunat-o noaptea târziu din State, de ziua ei. N-a răspuns ea, ci sora ei, venită-n vizită, care mi-a spus că-i ieşită puţin până la piaţă-doar nu era să stea degeaba doar fiindcă se aniversează. Când să închid, mătuşa-mi spune că bunica tocmai intră pe poartă şi a-nceput să strige spre ea să vină mai repede, c-o sună nepotul cel mic din America. Parcă şi-acum, ca şi atunci, o urmăresc în minte cu ochi îngrijoraţi şi cu inima strânsă pe bunica mea, abia operată de apendicită la 75 de ani, cum aleargă prin curtea lungă ca să vorbim: „Mai încet mămăiţă, mai încet, că nu plec nicăieri!”. Atunci, după câteva cuvinte, felicitări şi urări, am auzit cum vocea bunicii mele cea veselă şi puternică mai întâi se gâtuie, apoi se sparge: „Eu cred că nu te mai întorci, nu cred că te mai văd vreodată...”

De atunci au trecut exact 5 ani. Şi în toamna asta mai frumoasă ca niciodată, cu trandafiri înfloriţi, păsări ciripind şi ţânţari bâzâind, bunica mea poate spune pe bună dreptate că a ajuns la 80 de primăveri. Iar eu, cel întors acasă-n trombă acum deja mult timp, îmi propun din nou, ca la fiecare jumătate a lui noiembrie, să n-o mai fac vreodată să plângă.

sâmbătă, 13 noiembrie 2010

Minunate lipsuri


Pentru călătorul modern, un week-end la Cheia implică o grămadă de lipsuri. În primul rând, drumul; cum o iei din Ploieşti către Vălenii de Munte, te trezeşti înghesuit pe şoseaua cu o singură bandă pe sens, plină de curbe şi înţesată de localităţi, parcă-n ciuda şoferilor care vor şi ei să meargă cu o viteză respectabilă de 150 la oră. Apoi, destinaţia. Hotelurile au deficienţe grave. Televizoarele tremură şi foşnesc, de nici nu-ţi mai vine să te uiţi la Realitatea, iar meniul la restaurant e de-a dreptul rudimentar. Cheia nu se poate chema o staţiune în toată puterea cuvântului. N-are baruri, n-are discoteci, dar ce zic, n-are nici măcar fast-food sau hyper-market cu coşuri pe rotile! De fapt, Cheia de-abia dacă poate aspira la statutul de aşezare omenească- n-ai putea învăţa să numeri până la zece socotind stâlpii de iluminat, care oricum nici nu prea mai au becuri în vârf.

Turistul care nu caută un loc în care toate să fie exact ca-n cel din care a plecat, găseşte însă-n toate aceste lipsuri o binecuvântare. Drumul domol te obligă să-ntorci capul după casele frumoase, să priveşti dealurile, să admiri brazii verzi din păduri desfrunzite şi cenuşii de foioase şi să te minunezi de marele lac de pe Teleajen. Televizorul necooperant te împinge seara spre lectură şi somn odihnitor şi lung, iar bucătăria sărăcăcioasă a restaurantului are efecte de dietă. Austeritatea localităţii te împinge de la spate să baţi drumurile întortocheate de munte. Iar dacă ai noroc, cum am avut noi, de o toamnă blândă şi senină, când ridici privirea-n timp ce baţi seara uliţele întunecate, vei vedea milioane de stele, turişti spaţiali care-ţi fac voios cu mâna de pe Calea Lactee.

luni, 8 noiembrie 2010

Zero attitude 3 (vineri)


Acum vreo 12-13 ani, când puneam mâna pe o carte de Knut Hamsun din biblioteca alor mei, începea povestea mea de dragoste pentru spaţiul nordic şi mai ales, pentru Norvegia. De atunci am citit tot ce-a scris el şi-a fost tradus de alţii în română, lărgindu-mi apoi sfera de autori şi naţionalităţi cu norvegienii Bjornson, Lie, Bojer şi Petterson, cu danezul Grondahl şi suedezii Strindberg, Soderberg, Pleijel şi Moberg. În tot timpul ăsta m-am molipsit –un pic prea tare, cred- de sensibilitatea nordică şi mi-am populat imaginarul cu păduri de pini şi ape reci, cu fiorduri şi insule, cu aurore boreale şi zile sau nopţi nesfârşite. Se-nţelege deci că de cum am aflat, cu săptămâni bune înainte, că-ntre 27 şi 29 octombrie la ICR se ţin Zilele filmului norvegian, mi-am încercuit cu roşu datele în agenda imaginară de activităţi. Din cele trei zile şi cinci pelicule ale evenimentului, intersectând disponibilitatea cu preferinţele, m-am hotărât să merg la un film numit Cel mai grozav lucru din lume.

Am ajuns în seara respectivă aşa cum nu-mi place, adică alergat, –deci transpirat- şi în timpul primei scene a filmului- Institutul Cultural Român, spre cinstea lui, pare că respectă orele anunţate cu stricteţe neromânească; sau punctualitatea o fi fost doar un trecător import norvegian. Spre surpriza mea, sala era plină iar locurile ocupate, dar am avut noroc să găsesc o stivă de scaune de plastic din care mi-am cules şi eu unul, cu care m-am instalat pe un holişor.

Filmul se inspira din romanul Fata pescarului al lui Bjornson –scriitorul, nu magazinul- pe care spre ruşinea mea încă nu l-am citit, deşi l-am găsit şi cumpărat anul trecut în ediţia BPT. Este povestea unei tinere pe care imaginaţia şi avântul cuplate cu naivitatea o bag în necazuri amoroase cuminţi pentru secolul 21, dar de neiertat în veacul al 19-lea; şi pe care hotărârea şi pasiunea pe care le descoperă în ea o scot la liman şi o transformă într-o actriţă celebră. Un film cu o poveste foarte frumoasă, cu actori pricepuţi şi complecşi, care te atrăgeau şi te făceau părtaş la trăirile lor –nu de puţine ori ne-au smuls oftaturi de îngrijorare sau zâmbete de uşurare- şi nu în ultimul rând cu nişte cadre splendide, parcă luate din visele mele, ale Norvegiei rurale. La sfârşit spectatorii au aplaudat încântaţi în timp ce făceau loc puhoiului de lume care aştepta în hol proiecţia de la ora 20.

Iar eu am luat-o spre casă, bătând cu calm la întoarcere drumul pe care alergasem la ducere, zâmbind în gând portofelului meu gol şi constatând şi eu, poate nu prea târziu, că lucrurile cele mai bune-n viaţă sunt gratuite.

sâmbătă, 6 noiembrie 2010

Un om pe nişte scări


Larma, controversa, vuietul au precedat ca niciodată parcă deznodământul unuia dintre noi. Multă ură şi mult dispreţ s-au strâns zilele astea în corul care-l conducea spre groapă. În ţara unde semnul crucii se face la foc automat, milioanele se bat pe aghiasmă şi se bulucesc la moaşte, s-au găsit mulţi creştini neprihăniţi care să arunce cu pietre.

Am trăit prea puţin înainte de 1989 ca să-l consider activist sau dizident. Citesc prea rar şi prea puţin poezie ca să-l numesc poet de geniu sau versificator. Eu ştiu doar că de pe la 10 ani nu pot să aud sau să citesc „Rugă pentru părinţi” fără să mi se pună un pietroi în gât sau să-mi simt ochii înotând. Şi că multe din versurile melodiilor cu care Pasărea Colibri mi-au hrănit adolescenţa sunt scrise tot de el. Asta-i tot; şi pentru mine e destul.

vineri, 5 noiembrie 2010

Zero attitude 2 (joi)


Cu o invitaţie dublă primită de la "Adevărul", joi am fost la lansarea de gală de la Sala Palatului a Autobiografiei lui Nicolae Ceauşescu, filmul lui Andrei Ujică. Prima reuşită a zilei mă aştepta în faţa treptelor de la intrare, sub forma înfofolită şi zâmbăreaţă a soră-mii, cu care nici nu ştiu de când nu mai mersesem la cinema. Ora trecută pe invitaţie era 18, dar cum proiecţia începea abia 19, ne-am ocupat timpul la o eugenie şi un pepsi, care au trezit mici nostalgii printre invitaţii care au trăit vremurile din care filmul s-a documentat.

Filmul este, aşa cum o anunţă titlul, autobiografia imaginară a lui Ceauşescu, prezentată sub forma unui foarte lung flash-back -declanşat în timpul „procesului” de la Târgovişte- şi ilustrată de imagini ale lui în ipostaze oficiale sau private. Pelicula este o autobiografie tocmai prin faptul că montează doar imagini care-l înfăţişează pe Ceauşescu aşa cum voia el să fie văzut sau poate chiar cum el însuşi se vedea, - geniu al politicii externe, mare ctitor, om iubit de popor- fără să prezinte realitatea subterană –abuzurile securităţii- sau măcar pe cea de la suprafaţă –frigul şi întunericul din case, golul din magazine.

În cele trei ore cât durează proiecţia, urmăreşti o poveste cronologică în imagini de arhivă; unele, ultra-cunoscute –cuvântarea din 1968 de la invadarea Cehoslovaciei, jenanta înmânare a sceptrului (!) de preşedinte al ţării, vizitele lui de Gaulle şi Nixon la Bucureşti şi ale lui Ceauşescu la Jimmy Carter şi Regina Angliei, cutremurul din 1977, festivităţile grandioase de pe Stadionul 23 August, vizitele pe şantiere; altele, poate în primă vizionare- cuvântarea lui la moartea lui Dej, o conferinţă de presă din Cehoslovacia la care reporterii îl pun pe dictator în încurcătură, halucinante –şi timpurii!- întrevederi în mijlocul câmpului cu Decebal şi Mihai Viteazul, excursii la munte şi la mare, vizitele la Mao şi Kim Ir Sen, înmormântarea mamei sale la Scorniceşti. Faptul că avanpremiera filmului a avut loc tocmai la Sala Palatului m-a făcut să mă cutremur în mod special la scenele cu congresele partidului, cel mai puternic fiind episodul în care Constantin Pârvulescu vorbea în 1979 împotriva lui Ceauşescu: toate astea se petrecuseră cu 20-30 de ani în urmă, pe scena aflată la doar câţiva metri de mine; într-un fel, priveam istoria în locul în care fusese cândva scrisă.

Nu cred, aşa cum s-au avântat mulţi să recomande, că filmul ăsta ar trebui văzut negreşit de toţi elevii. Fiindcă prin perspectiva sa voit dezechilibrată, Autobiografia recrează nebunia urmărită de noi şi părinţii noştri la televizorul cu program redus de atunci, dar pe care n-o poţi recunoaşte ca nebunie dacă nu cunoşti realitatea din acei ani. Însă după trei ore care-ţi amorţesc şezutul dar îţi stimulează mintea, te întrebi cum de am acceptat şi noi atunci această nebunie, sau ca să-l citez pe Andrei Crăciun, „Cât de mic este poporul care a născut şi s-a lăsat condus de un cârmaci atât de «mare»?"

joi, 4 noiembrie 2010

Zero attitude 1 (luni)


Una din teoriile care-mi zbârnâiau în cap prin State era că poţi trăi destul de bine şi fără bani. De la întoarcere n-am mai avut timp să aprofundez ipoteza, dar aceasta mi-a revenit în cap săptămâna trecută, când am făcut un mic şi gratis tur de forţă al proiecţiilor de filme.

Luni am fost din nou la Centrul Ceh, la Documentary Mondays, programul în cadrul căruia vizionasem şi Cooking History. De data asta în program era un documentar românesc intitulat Migratorii, care îi aduce în discuţie pe românii plecaţi la muncă în străinătate. Deşi tema era foarte interesantă, exploatarea ei a fost însă cât se poate de banală -prea puţin din cele 55 de minute ale filmului a adus ceva nou faţă de ce am văzut cu toţii în sute de reportaje de televiziune despre acest subiect din ultimii ani. Singura „găselniţă”, pornită probabil dintr-o iniţiativă de imagine, a fost implicarea Adinei Vălean, europarlamentar PNL, în finanţarea şi realizarea peliculei; pe baza acestei prezenţe, Iulian Comănescu compara în cuvântul său de introducere demersul Migratorilor cu celebrul An Inconvenient Truth; comparaţie ridicolă, după părerea mea, fiindcă Adina Vălean nu are nici pe plan local notorietatea pe care o are Al Gore pe plan mondial, dar mai ales, fiindcă nu transmite faţă de subiectul abordat de ea pasiunea pe care o are –nu de ieri, ci de decenii- fostul secund al lui Clinton pentru problemele de mediu.

Mi-a rămas în minte şi argumentul unui şef de organizaţie a românilor din Castellion, supărat pe cei de-acasă care îi cataloghează –într-adevăr, peiorativ- pe conaţionalii plecaţi drept „căpşunari”: „Păi prin părţile astea nici nu cresc căpşune, noi aici suntem la cules de portocale!”. Pe omul nostru îl deranja nu conotaţia apelativului, ci inexactitatea lui! Singurul câştig al serii a fost berea Pilsner Urquell, pe care mai bine o plăteam decât să văd filmul pe care-l promova.

marți, 2 noiembrie 2010

Halloweenul neaoş


Prima dată auzeam de Halloween pe la jumătatea anilor 90, când un băiat de pe stradă, mutat în State pe undeva prin New Jersey –care pentru mine era atunci totuna cu New York- ne scria încântat despre o sărbătoare ciudată cu oameni costumaţi în vrăjitoare şi schelete. Dimpreună cu Valentine’s Day, evenimentul ăsta avea încet-încet să fie adoptat şi pe la noi, lăsându-mă pe mine cam ca pe morţii comemoraţi în ultima zi de octombrie: rece.

Am însă şi amintiri calde şi frumoase cu ziua asta, de acum cinci ani, când Halloweenul m-a prins în State. Era o toamnă plină de entuziasm, când studenţii însufleţeau din nou orăşelul Hanover şi Colegiul Dartmouth, zilele erau reci, dar senine, iar lumina ricoşa neobosită între soare şi straturile de frunze galbene de pe jos. Cam aşa pica Halloween în 2005, la graniţa dintre Vermont şi New Hampshire, unde mă aflam eu. Toată suflarea era cuprinsă de frenezia petrecerii, împodobindu-şi din timp camerele, ferestrele şi casele cu cele mai năstruşnice accesorii, un arsenal de băgare a spiritelor în sperieţi care creştea de la an la an. La marginea drumului ce lega două orăşele, cineva îşi realizase de pildă lângă cutia poştală o adevărată scenografie, cu mâini strecurându-se de sub pietre de mormânt, stafii şi doamne cu coasă. Prin comparaţie, dovlecii sculptaţi ce tronau pe gardul peluzei bătrânului colegiu erau de-a dreptul cuminţi.



În ziua cea mare, din cauza programului mai scurt de lucru şi a afluxului mare de clienţi la care se aştepta managementul fast-foodului la care lucram, am fost mutat din tura obişnuită de noapte în cea de dimineaţă. Ocazie cu care am constatat că toată lumea dăduse în mintea copiilor. În spatele tejghelei, o casieriţă micuţă şi sfioasă, cu faţa albă, pistruiată şi cam îmbătrănită, venise costumată în...văcuţă, încurcându-se la tot pasul în ugerul de pe burtă. Iar la drive-through, un ţărănoi gălăgios între două vârste rememora foarte vesel aşteptându-şi comanda o întâmplare petrecută cu câţiva ani înainte, când într-un hamburger servit de restaurantul respectiv fusese descoperit un deget de om; a plecat probabil un pic dezamăgit că n-a găsit ceva similar în meniul întins pe fereastră, dar mândru de manechinul decapitat şi vopsit cu roşu pe la gât pe care-l căra în spatele camionetei- hotărât lucru, dacă ai de gând să te plimbi în văzul tuturor cu o victimă reală fără să păţeşti nimic, cel mai sigur este s-o faci de Halloween.

luni, 25 octombrie 2010

Iuda cel bun


Vineri am preluat o haioasă ştire englezească despre o echipă din primă ligă spaniolă care apelează la rugăciunile preoţilor pentru a ieşi din zona retrogradării. Cercetările pe care le-am întreprins pentru a face din ştire mai mult decât o simplă traducere mi-au produs o revelaţie de natură...teologică.

Dotat cu cunoştinţele rudimentare de religie din gimnaziu şi netrecut pe la biserică, am fost surprins să aflu că printre sfinţii creştini se numără şi un anume...Iuda. Nu-i însă vorba de un caz de reabilitare ca cele de care au avut parte oameni condamnaţi de comunişti; nu, aici e vorba pur şi simplu de un alt Iuda. Acest Iuda a fost fiul lui Iosif, viitorul soţ al Mariei, ceea ce face din el un soi de frate vitreg al lui Iisus; de aceea titulatura completă este ceva de genul „Sfântul Apostol Iuda, ruda Domnului”. Şi Iuda acesta are, ca orice sfânt, o fişă a postului, un talent special. El de pildă păzeşte câmpurile de fulgere şi grindină (nu v-aţi fi gândit că se ocupă cineva şi de asta, nu?) şi, mai mult, este mijlocitor în cauzele disperate (de-asta se şi roagă la el cei de la Deportivo la Coruna)- părerea mea-i că-n România sfântul ăsta ar merita o atenţie deosebită.

La noi însă, nu am auzit de nimeni care să poarte numele ăsta. Fiindcă aşa cum se întâmplă şi în lumea modernă, şi-n timpurile biblice răul i-a luat mediatic faţa binelui, iar noi mai ştim doar de Iuda trădătorul; serios acuma, dacă aţi fi avut la şcoală un coleg Iuda Popescu, nu-i aşa că l-aţi fi chinuit în ultimul hal?

Şi totuşi, în alte ţări, cu alte limbi, oamenii au rezolvat cum se cuvine această problemă. În engleză, ca să nu existe confuzii, lui Iuda cel rău i se spune Judas, iar lui Iuda cel bun i se spune Jude, un nume absolut respectabil- nu cred să fi râs cineva la grădiniţă de numele lui Jude Law. Şi nici nu cred să se fi scandalizat cineva când Beatleşii repetau de zeci de ori într-un cântec formula „Hei, Iuda”.

joi, 21 octombrie 2010

Vremuri

Când eram mic şi părinţii m-au pus să învăţ numărul de telefon de acasă şi adresa unde locuiesc, credeam că Strada Toamnei era doar suta de metri de drum umbrit, un pic frânt la jumătate, dintre Eminescu şi Dacia. Lungimea s-a dovedit numai bună pentru atunci când, împreună cu băieţii de pe stradă, am organizat şi noi nişte Jocuri ca cele de la Barcelona. Desigur că trotuarul plin de hopuri de la rădăcinile copacilor bătrâni a complicat întrecerea de sprint, dar eu am abandonat, printre primii fiind, doar din cauza Ritei, un câine negru şi rău care a ţâşnit spre noi din grădina mare a caselor vechi de la colţul străzii. Mi-am luat însă revanşa la turneul de badminton, pe care l-am ţinut în mijlocul drumului- pe piatra cubică auzeai de la o poştă maşinile, care oricum treceau foarte rar.

Nici parcate pe trotuar nu erau prea multe maşini. Singura prezenţă constantă era Trabantul nemişcat cu anii al vecinului de vizavi; de fapt, bănuiam doar după formă că sub husa întărită de mizeria strânsă cu anii se afla un Trabant, care nu mai servea decât drept camuflaj la jocurile noastre de-a v-aţi ascunselea.

După câţiva ani am constatat că tot Toamnei îi zicea la stradă şi după ce trece de Eminescu, într-o parte şi de Dacia, în cealaltă- lumea mea se lărgise deja. Ba mai mult, în drum spre şcoală am descoperit că prin zonă mai există şi o stradă a Verii, şi una a Iernii, dar când i-am întrebat pe ai mei, mi-au spus că Primăverii e cu totul altundeva.

De-atunci timpul a trecut şi tot trece. Trabantul a dispărut, iar la fiecare poartă a răsărit cel puţin câte-o maşină. Rita a murit demult şi buldozerele i-au ras domeniul de la colţul străzii, pe care acum cresc bălării şi se strâng gunoaie. Din copaci au rămas doar rădăcinile şi hopurile din trotuar, iar maşinile zburdă pe asfaltul de curând turnat. În doi ani va fi iarăşi o Olimpiadă; dar n-are nici cine, nici unde să se mai joace.

miercuri, 20 octombrie 2010

Revelaţii

Despre presa sportivă n-avusesem în trecut o impresie prea grozavă. Nemulţumirile mele sunt aceleaşi cu ale tuturor: fotbalizare şi tabloidizare. Presa sportivă s-a degradat aşa cum a făcut-o însuşi sportul din România. Nu poţi să ai presa din Franţa sau Spania când sportul nu-i la nivelul celui de acolo.

Eu am ajuns în domeniul ăsta dintr-o întâmplare: simţeam că mă chinuie talentul şi singura competiţie în care m-am putut înscrie cu o creaţie cu pretenţii literare a fost la acea oră Premiile „Ioan Chirilă”. Premiul câştigat acolo a făcut ca într-un târziu, cu sprijinul lui Dorin Chioţea, să ajung în Redacţia Sport de la "Adevărul", chit că pe post de a 27-a (fără exagerare) roată la căruţă. Realizările mele odată nimerit aici sunt mai degrabă modeste: nu prea multe articole pe print şi cam prea multe pe on-line, unde nu am nici subiecte, nici audienţă.

De curând însă mi-am dat seama că timpul petrecut până acum acolo, chiar fără plată şi fără perspective, nu e chiar degeaba. Fiindcă scriind despre Campionatul Mondial am aflat mai multe despre Nelson Mandela, iar dând o ştire despre Tiger Woods am înţeles mai bine cum se joacă golful; pentru că în căutarea unui subiect am auzit de un ciclist francez care acum 20 de ani a pierdut Turul Franţei la 8 secunde, în etapa finală, cea formală de pe Champs-Elysees; fiindcă am descoperit care-i cea mai veche echipă de fotbal din lume şi am aflat că în Anglia există un stadion ecologic de fotbal; şi fiindcă astăzi, documentându-mă pentru un articol, am descoperit că în Formula 1 au concurat şi femei. Încet-încet, privind din interior, părerea despre presa sportivă mi s-a nuanţat.

Lunile astea nu mi-or umple buzunarele şi nu mi-or oferi certitudini, dar îmi lărgesc un pic orizonturile. Poate cândva o să conteze şi asta.

miercuri, 13 octombrie 2010

Dilema

La prânz, la ducere, merg relaxat spre staţia de la Viitorului. Cu 20 de metri înainte de destinaţie, văd tramvaiul pornind. Dacă mă grăbeam un pic, l-aş fi prins.

Seara, la întoarcere, mă hotărăsc să alerg către staţia Fabrica de Glucoză. Când dau colţul, tramvaiul tocmai pleca. Dacă mergeam liniştit, nici n-aş fi aflat că l-am ratat de puţin.

Poate că-i filozofie ieftină, dar aşa-i şi-n viaţă: nu ştii dacă-i mai bine să te grăbeşti, sau s-o iei uşor.

miercuri, 6 octombrie 2010

Memory lane

Zilele scurte, ploioase şi reci din ultima vreme mi-au reactivat binecunoscuta nostalgie, îndreptând-o de data asta spre Ploieşti, la prima mea casă şi...holul ei de poveste.

Era un hol lung, cu sufrageria la un capăt şi baia la celălalt, din care se deschideau, rând pe rând, bucătăria, camera noastră -a băieţilor- şi, de-o parte şi de alta a băii, dormitorul părinţilor şi camera sorei noastre. Deşi în cei opt ani ploieşteni mă jucam zilnic cu orele în faţa blocului, ieşeam cu ai mei prin parcuri sau pe bulevarde, iar mai târziu am început să merg la şcoală, acum mi se pare că cel mai mult timp l-am petrecut pe holul acela. Pe hol stăteam, alături de frati-miu, pe oliţele aliniate la perete lânga baie şi tot acolo, seara, când venea de la muncă, tata mergea în patru labe, cu noi în cârcă, pe mocheta albastră cu dungi albe. Cea mai veche amintire pe care o pot plasa în timp are legătură tot cu holul- veneam tiptil, pe lângă perete şi-mi strecurasem capul pe uşa bucătăriei, iar mama, care lucra la un tort, s-a întors către mine şi mi-a zis: „E pentru tine, astăzi faci trei ani!”. Pe frigiderul din dreapta intrării în sufragerie, eu şi frati-miu aveam fiecare câte o puşculiţă în formă de moară, care-şi învârtea roata când băgai o monedă- cum să nu-ţi facă plăcere să pui bani deoparte?- , iar în şifonierul de vizavi de camera noastră ne ascundeam când făceam vreo boacănă. În clanţa uşii de la bucătărie mi-am spart –a doua oară- capul, iar pe uşa de la baie făceam, seara, proiecţii de diafilme cu „Scufiţa roşie”, „Turtiţa” şi „Martinel”.

Am văzut ultima oară holul ăla în 1990, când m-am mutat la Bucureşti, în casă cu grădină şi vestibul înghesuit la intrare. Deschid de câteva ori pe an frigiderul care acum pufăie obosit în garsoniera din Sinaia, zăresc şifonierul care stă demontat într-un colţ al podului, calc pe mocheta întinsă acum în mansardă şi mi-l amintesc, mare şi misterios cum îmi părea pe când eram mic şi neştiutor.

Ameţesc puţin la gândul că am deja amintiri mai vechi de douăzeci de ani. Vor mai trece poate de două ori câte douăzeci...şi gata. Dar dacă avem un suflet, iar după moarte sufletele dau câte-o raită prin locurile preferate din timpul vieţii, eu îmi cunosc de pe-acum prima destinaţie.

joi, 30 septembrie 2010

O nouă viaţă


Uneori, nimic nu poate combate prejudecăţile care însoţesc o carte mai bine decât...cartea însăşi. Cam aşa stau lucrurile cu „Sexus” de Henry Miller. Dacă reputaţia autorului îţi inspiră cumva superficialitate, dacă titlul sau poza de pe copertă te fac să anticipezi o revărsare pornografică, cartea asta te va învăţa –dacă n-a făcut-o nimeni până acum- că uneori aparenţele înşeală.

Departe de a fi o lectură lejeră, Sexus îţi asaltează atât de violent capacitatea de înţelegere cu subiecte profund şi halucinant explorate precum viaţa artistului sau condiţia femeii, actul creaţiei sau mântuirea sufletului, fericerea sau psihanaliza, încât nu de puţine ori te întrebi, exasperat, dacă vei termina vreodată volumul de 550 de pagini. Iar scenele erotice, deloc puţine şi rareori ortodoxe, nu pot masca faptul că acest roman este de fapt povestea unei iubiri. O iubire nouă, dincolo de codurile, principiile şi tabuurile care îngrădesc şi veştejesc, o iubire năprasnică care, cu forţa unui tsunami, transformă cele două vieţi din care s-a născut, cu tot ce înseamnă ele- identitate, preocupări, aspiraţii.

Asta este deci „Sexus”: povestea valului care, la vârsta când mulţi încetează să mai caute, să mai viseze, a înghiţit un banal şef de personal al unei companii telegrafice şi a dat lumii un scriitor- pe Henry Miller. Aşa că, dacă vei avea curiozitatea de-a o cumpăra şi curajul de-a o citi, s-ar putea ca această carte hulită şi interzisă să te-ndemne, poate chiar la timp, să te scuturi de limite şi temeri. Fiindcă „toţi suntem vinovaţi de crimă; crima de a nu trăi din plin.”

marți, 28 septembrie 2010

Isteria

Acum două vineri, pe 17 septembrie, a avut loc şi la noi un eveniment numit PARK(ing) day, care îşi propunea ca, pentru o zi, câteva locuri de parcare din oraş –vreo 20-25, în total- să fie recucerite de verdeaţă. Printre ONG-urile preocupate de mediu care au participat la această acţiune a fost şi ViitorPlus care, cu mine ca manager de proiect, s-a instalat cu voluntari, scăunele şi panouri pe cei câţiva metri de gazon întinşi în parcarea de la Piaţa Victoriei, unde urma să ne promovăm proiectele.

Din cauza mai ales a lipsei de promovare, această primă ediţie a evenimentului n-a fost un succes răsunător în niciunul din locurile de desfăşurare –parcările de la Victoriei, Hilton, BCU, Eva şi Universitate. Oamenii fie se apropiau timid –câţiva- , fie treceau indiferenţi –majoritatea- pe lângă grădinile improvizate. Am avut însă parte şi de câteva dialoguri, iar unul anume mi-a rămas de atunci în minte.

Pe la 10.30, un jogger care trecuse prin faţa noastră s-a întors brusc şi, prin surprindere, a trecut la atac: „Cât de CRETIN trebuie să fii ca să spui ‘Genocidul pădurilor’?!”. Într-adevăr, unul din panourile asociaţiei conţine această formulare. Ca să fiu cinstit, omul, care ridica o problemă de etimologie, cam avea dreptate, deşi eu am putut destul de uşor s-o dau în registrul metaforic: „ tăierea pădurilor=moartea oamenilor”; şi ca să fiu absolut cinstit, omul ştia să-şi argumenteze poziţia şi să poarte o discuţie. În fine, ne-am despărţit căzând de acord că nu putem cădea de acord, el continuându-şi alergarea, eu rămânând mai departe pe peticul ud de iarbă şi reflectând.

Nu m-a deranjat fondul acelei discuţii, cât debutul său agresiv. Ce-i drept, apelativul de „cretin” nu-mi fusese adresat mie, dar privea asociaţia pe care o reprezentam şi deci, mă viza un pic şi pe mine. Un om pe care nu-l cunoşteam şi care nu mă cunoştea a ales ca în primele cuvinte pe care mi le adresa să introducă o jignire. Iar noi doi am fost doar două particule izbite întâmplător în mişcarea browniană a unui univers românesc al isteriei. Ne înjurăm vârtos pe forumuri, la telefon sau în trafic fără să ştim nimic despre viaţa, ocupaţia, pregătirea sau calităţie celuilalt. Nu ştim şi nici nu ne pasă. Reflexele noastre nu mai sunt politeţea şi respectul ci grosolănia şi dispreţul, vorbele şi gesturile care nu ne convin redeşteaptă în noi animalul care eram înainte de întemeierea societăţii. Şi atunci, de ce ne mai surprinde mizeria şi înapoierea în care trăim?

luni, 20 septembrie 2010

Sarea-n bucate


Acum vreo 20 de ani, împărţeam curtea vechii noastre căsuţe cu un bărbat mărunţel, mustăcios şi cu nasul coroiat. Domnul Petrescu, alintat de noi Bibicul, era un om simpatic şi blajin, pe care nu-l puteau scoate din fire decât cicălelile nevastei, o femeie solidă şi cu vreo două capete mai înaltă, care fusese probabil o cadră în tinereţe. În tot mai rarele ocazii în care ieşea în oraş, îşi compensa beteşugurile cu un baston, iar în piept purta insigna de veteran, la vederea căreia mama ne spunea cu ironie caldă că Bibicul făcuse războiul „la polonic”.

Cred că şi la acest om cumsecade m-am gândit lunea trecută când, undeva pe lângă Biserica Rusă de la Universitate, Centrul Ceh a făcut cinste cu două din produsele specifice ale ţării pe care o reprezintă- berea şi filmul. Berea era Pilsner Urquell, iar filmul- Cooking History, un documentar cu şi despre cei care şi-au servit ţara nu chiar pe linia fronturilor, ci în bucătăriile de campanie din spatele lor.

Mulţi spectatori s-ar fi aşteptat probabil ca povestea să fie depănată în registru vesel. Din primele minute însă, când povestea soldaţilor ruşi hămesiţi prin Cecenia e ilustrată fără menajamente prin sacrificarea unei vaci priponite de-un copac, cinefilii îşi aduc aminte că războiul e o treabă serioasă oriunde te prinde. Într-o ordine descrescătoare a gabaritului, vor avea aceeaşi soartă un porc unguresc şi un cocoş francez ("galic", s-ar puta spune)- privelişte destul de deranjantă pentru cei care de regulă nu fac legătura între animale – văzute pe viu sau la TV- şi pulpele, antricoatele şi medalioanele frumos ambalate din rafturile magazinelor.

Timp de o oră şi jumătate, vreo zece din aceste mici rotiţe care s-au învârtit anonim în maşinăriile a şase războaie îşi spun poveştile inedite şi emoţionante. Te înduioşează veneraţia unui bătrân brutar pentru pâinea germană de campanie şi aprobi răzbunarea unui grup de evrei care au pus arsenic în pâinea ofiţerilor SS deţinuţi la Nurnberg. Zâmbeşti ironic şi către bucătarul ungur care azi gătea pentru revoluţionarii de la ’56 iar mâine- pentru invadatorii sovietici, şi la descrierea meniurilor naţionaliste pe care şi le serveau unii altora liderii sârbi, croaţi şi bosniaci în zilele dinaintea destrămării Iugoslaviei-ar fi fost chiar amuzant, dacă n-ar fi degenerat în război şi genocid. Te emoţionează povestea sentimentalilor piloţi ruşi care nu se atingeau niciodată de porţiile tovarăşilor dispăruţi sau morţi, sau scena în care un bucătar german de submarin, unicul supravieţuitor al unui naufragiu, găteşte şniţele invizibile pentru echipajul dispărut.

Fiecare relatare e încheiată de câte o reţetă, cu ingrediente în cantităţile necesare unor armate de mii sau milioane de oameni; şi chiar dacă-i vorba de feluri foarte variate, precum pâinea nemţească, clătitele ruseşti, cârnaţii ungureşti, paprikaş sau coq au vin, toate au, ca-n poveste, un lucru în comun- stropul de sare.

La final, când genericele au început să curgă iar lumina încă nu se aprinsese, câţiva spectatori grăbiţi au răsturnat din greşeală o parte din sticlele de bere care se adunaseră de-a lungul serii la picioarele scaunelor. Iar eu, cu superstiţiile activate de alcool şi cu gândul la firele ce mă trăseseră către acest film, mi-am spus în barbă: „Astea să fie pentru sufletul lui Nea Bibicu.”

miercuri, 1 septembrie 2010

Visul

Sunt unele zile la finalul cărora te simţi ca şi când cineva a dat buzna-n casă peste tine şi-a început să-ţi care lovituri cu bâta-n cap, în burtă, pe picioare, pe mâini şi pe spinare. Şi după ce te-a lăsat tremurând într-o baltă de sânge cu toate oasele rupte, s-a apucat să spargă în jurul tău toate globurile multicolore de speranţă pe care ţi le încropiseşi de la ultima lui vizită. Iar apoi se uşurează pe podea şi pe pereţi, pleacă şi-ţi spune „ la revedere!”. Şi nu ştii dacă mai poţi sau mai are rost să te ridici şi s-o iei din nou de la capăt. Cică noaptea-i un sfetnic bun. Dar eu aş vrea să fie generoasă. Iar mâine, la trezire, să aflu că ultimii zece ani au fost doar un coşmar.

joi, 26 august 2010

Cine suntem

Miercurea la noi pe stradă e zi de ridicat gunoiul. Ca să nu mai fie deranjaţi în mijlocul siestei de lucrătorii de la salubritate, oamenii s-au obişnuit de vreun an să-şi scoată din timp pe trotuar gunoiul pus în saci -inestetic, dar comod. O vecină recent mutată prin zonă s-a adaptat şi ea la obiceiurile cartierului. Dar ieri, la câteva minute după ce-şi aşezase sacul pe trotuar, sprijinit de zidul casei, ea s-a trezit că sacul dispăruse iar gunoiul zăcea împrăştiat pe câţiva metri. Evident, greşeala îi aparţinea- alesese să-şi scoată resturile menajere nu ca toată lumea, într-un sac de plastic, ci într-unul de rafie. Care bineînţeles c-a fost furat, fiindcă la noi se fură totul- chiar şi jucăriile depuse-n faţă la Giuleşti.

Tot ieri, la Ateneu, un domn apare pe scenă ca să ceară scuze pentru întârzierea cu care începe concertul- 30 de minute- , ca să anunţe că spectacolul va fi înregistrat de TVR şi ca să ceară, cu atât mai mult, ca toată lumea să-şi oprească soneriile la mobile. Cu toate astea, câteva minute mai târziu, în mijlocul sonatei pentru pian şi vioară de Dvorak, un telefon polifonic răsună din public. Spre sfârşitul serii, privirea îmi aluneca prin sala frumoasă, de la tavanul frumos decorat la fresca circulară care ne ilustrează istoria -de la cucerirea romană până la 1918- şi de la scenă la loje, până când, deodată, în mijlocul Sonatei Kreutzer, ochii îmi rămân pironiţi în spatele unui scaun de pe rândul din faţa mea. Acolo, pe pluşul roşu şi curat, stătea lipit un guguloi din gumă de mestecat. Nesimţirea e oriunde-n elementul ei: pe maidan şi pe bulevard, la piaţă şi în bibliotecă, la discotecă şi la Ateneu. Iar bunul-simţ nu mai are niciun refugiu.

duminică, 22 august 2010

Şmecheri şi fraieri

Cred că băiatul din Citroen, cel care a tăiat faţa Loganului ucigaş de pe Magheru, se întreabă zilele astea: „De ce eu?!” Când trecerea de pe o bandă pe alta fără să te asiguri ori să semnalizezi este un fapt atât de obişnuit, soldat în mod normal cel mult cu claxoane şi înjurături, trebuie că te simţi tare nedreptăţit de soartă dacă dintr-o dată gestul tău banal declanşează o tragedie.

Televiziunile noastre au lansat de câţiva ani expresia „şmecherii şoselelor”, desemnându-i astfel pe cei care taie faţa altor şoferi, care depăşesc în curbă, circulă kilometri întregi pe contrasens sau calcă-n picioare limitele de viteză fără să păţească ceva. Eu unul, nu-s de acord această terminologie- cei de mai sus, care nesocotesc bunul-simţ, regulile şi legile, nu-s altceva decât infractori; iar adevăraţii şmecheri suntem noi, cei care, puşi zi de zi faţă-n faţă cu ei, avem judecata, experienţa şi reflexele pentru a ne feri, pe noi şi pe ei, de accidente.

Povestea de joi seară de pe Magheru e de fapt povestea a doi infractori fraieri şi ghinionişti, care în loc să fie protejaţi de şmecherii cuminţi şi cu reflexe, s-au întâlnit unul pe celălalt. Pe vitezistul din Logan nu-l mai ia nimeni la întrebări- el a sfârşit strivit la marginea bulevardului. Rămâne doar celălalt să plătească în puşcărie oalele sparte; fiindcă, din păcate pentru bătrâna care se odihnea pe o bancă pe trotuar, ulciorul nu merge de multe ori la apă.

miercuri, 18 august 2010

City couture

Cum dă căldura, îmi pun în picioare tenişii maro luaţi de la Les Halles şi trag pe mine tricoul polo oliv cumpărat de pe Drottninggatan. Când alerg, o fac în pantalonii scurţi aduşi de Valentina de la Madrid şi cu tricoul larg şi verde luat acum cinci ani din magazinul colegiului Dartmouth din New Hampshire; de transpiraţie mă şterg cu prosopul bleumarin şterpelit din camera de la Roma. Când se instalează toamna pun pe mine tunica luată din Montparnasse, de ploaie mă apăr cu impermeabila portocalie din State, iar când bate iarna la uşă îmi pun scurta adusă de la Stockholm. Pe zăpadă umblu cu bocancii „size 10 ½”, cât înseamnă 43-44 peste ocean, iar gerul îl înfrunt cu pufoaica luată la plecarea din Vermont către New York. Chiar dacă le ţin pentru mine, am şi eu snobismele mele când vine vorba de ţinute, doar că nu se referă la designeri şi shop-uri; mărcile mele preferate sunt ţările, oraşele, cartierele.

miercuri, 11 august 2010

Nuiaua ruptă

În Satu Mare, un un şofer spulberă un bărbat şi pe băieţelul său pe trotuar. Unul din Bucureşti ia Autostrada Soarelui drept pistă de decolare şi rulează cu 248 km/oră, pe când un altul la Caransebeş confundă aeroportul cu o popicărie. Iar în Bistriţa, un automobilist loveşte pe trecere o fetiţă dusă în cărucior de mama ei. S-ar zice că lunga caniculă a trezit instincte criminale în şoferii din toată ţara. Dar ce se petrece-n aceste zile este doar apogeul firesc al unui comportament rutier uzual, care începe cu parcarea-n locuri nepermise, blocarea intersecţiei sau nerespectarea priorităţii şi continuă cu depăşirea-n curbă, mersul pe interzis şi trecutul pe roşu- şoferii români par din constituţie programaţi să încalce orice regulă în trafic.

Totuşi, cei care ajung să conducă prin oraşele din Occident par a suferi o transformare dramatică. În seara sosirii mele la New York, un conaţional stabilit acolo de câţiva ani căuta în zadar un loc de parcare pe lângă casă. De la un colţ la altul, trotuarele erau străjuite de şiruri neîntrerupte de maşini. Deodată, amicul meu zăreşte un loc excelent între două vehicule şi se apropie fericit, dar ajuns acolo oftează dezolat: „E în dreptul unui hidrant! Aici nu-i voie, c-o păţeşti rău!” şi porneşte mai departe.

Conduita conaţionalilor noştri la volan nu este aşadar dicatată genetic, ci dobândită pe parcurs. Şoferii români sunt ca nişte copii scăpaţi de sub control de părinţii care n-au ştiut să-şi impună regulile logice şi bune prin vechiul tandem recompensă-pedeapsă, morcovul şi nuiaua. Astfel de copii întind coarda puţin câte puţin în fiecare zi, ca să vadă unde se rupe. Aşa este şi-n trafic: tânărul prins azi cu 250 la oră probabil că ieri mersese cu 230, alaltăieri cu 200 şi răsalaltăieri cu 160 – n-avea cine să-l oprească, părintele-stat şi-a scăpat demult din mână copiii-şoferi.

Să revenim la cazul de la Bistriţa. Când vezi din depărtare trecerea de pietoni, trebuie să încetineşti preventiv. Iar când un pieton trece pe zebră, eşti obligat să opreşti; nu să încetineşti, nu să ocoleşti, ci să opreşti. Reguli logice şi bune avem. Dar cât timp nuiaua e ruptă, maşinile vor rămâne arme de ucidere-n masă.

duminică, 8 august 2010

Jurnal sinăian



Se zice că prima înghiţitură de bere e cea mai gustoasă, dar mie mi se pare că şi prima gură de aer de munte e cea mai bună. După 2-3 ore de după-amiază târzie şi de seară timpurie la volan, de cum faci primul pas în afara maşinii simţi cum plămânii ţi se învăluie într-un aer răcoros, înmiresmat de-a valma de brazi, iarbă, tei şi flori de vară.

Bloculeţele de patru etaje din cartierele Izvor şi Mal, casele şi vilele din Cumpătu sau Furnica au cu toate grădini colorate şi sănătoase, pline de panseluţe, crăiţe, hortensii, margarete şi flucşi, îndulcind aerul şi deturnând privirile de la contemplarea muntelui.

Apropo de bere: într-o mică alimentară de cartier, rătăcită printre brandurile obişnuite, am găsit într-un frigideraş aburit cea mai bună bere din lume. E Amstel spaniolă, ajunsă prin cine ştie ce întâmplare şi la noi, gustoasă de la un capăt la altul. Ar fi fost, ce-i drept, mai potrivită caniculei din Bucureşti, dar s-a adaptat ea şi la răcoarea de munte.

La capătul drumului istovitor de la Cheile Râşnoavei, aproape de Trei Brazi, apar semne neliniştitoare: urme necunoscute în noroi, resturi de ciuperci sălbatice risipite peste tot, iar tocmai când în depărtare apare acoperişul cabanei, inimile ne stau în loc- auzim mormăituri din spatele unui deal. Valentina uită de oboseală şi se pune în poziţie de sprint, în timp ce eu, mânat de un curaj nebun, păşesc încet mai departe, lungindu-mi gâtul până desluşesc sursa sunetelor. Nu erau mormăituri, ci grohăituri- trei porci veneau alene pe cărare.

Unii, când erau mici, n-au învăţat să meargă cu bicicleta; eu unul, n-am putut să-nvăţ să mă dau în leagăn. M-am tot dus cu bunica sau părinţii, care-mi făceau vânt de la spate, dar de pe la 7-8 ani nu se mai putea nici asta- devenisem prea mare şi mie oricum mi-era jenă, aşa că datul în leagăn a rămas pentru mine o bucurie interzisă. Douăzeci de ani mai târziu, m-am reîntors la locul lecţiilor eşuate din copilărie- pajiştea în pantă din faţa bătrânului restaurant Furnica. Valentina mi-a demonstrat cu răbdare şi voie-bună cum să fac- şi-am reuşit.. Păcat de anii pierduţi.

Liniştea din cartierul meu de pe dealul de la marginea Sinăii mă minunează de fiecare dată. Maşinile trec încet şi rar pe străzile înguste, iar în rest nu auzi decât chiote de băieţi pe biciclete, râsete de fetiţe şi lătrături de căţei. Toate amortizate de pădurea din spate, dincolo de care se înalţă Bucegii. Doar vineri noaptea s-a agitat cartierul, luminat de fulgere, lovit de trăsnete şi udat de ploaie, dar dimineaţa soarele lumina neînduplecat ca-n fiecare zi, de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic. Singurele mărturii ale potopului erau pietrele depuse pe străzi de pârâiaşele ce curgeau de pe versanţi; şi lipsa apei de la robinete. Aşadar, am plecat la timp.

vineri, 30 iulie 2010

Operaţiunea "Portbagajul"

Personajul principal al cărţii pe care o citesc zilele astea* e un scriitor de ghiduri turistice. El are tot felul de sfaturi practice pentru cititorii săi: să aibă cu ei pe drum o carte pe care s-o deschidă când simt că vecinii de călătorie se pregătesc să-i bată la cap, să poarte un costum de culoare gri, ca să nu se observe eventualele pete căpătate pe parcurs, să-şi ia ca bagaj doar o sacoşă. Sigur, ghidurile sale se adresează oamenilor de afaceri, cei care pleacă azi şi se-ntorc mâine, dar chiar şi-aşa, personajul mi-a devenit simpatic mai ales datorită acestui ultim sfat.

Repulsia mea pentru bagaje datează de la prima mea ieşire din ţară, acum cinci ani, când am mers, cu prietena mea de atunci, în State. Atunci ne-am interesat care e limita la bagajele de cală, ca să ştim să ne încadrăm. Fiind o călătorie transatlantică, această limită era ceva de genul „două bagaje de câte 20 de kilograme”. Aşa că, lăsând la o parte orice logică, am luat această prevedere ca pe o recomandare şi ne-am luat fiecare câte două valize care stăteau să pleznească. Nu cred că trebuie să dau detalii despre cum ne-am descurcat prin aglomeratul metrou new-yorkez sau cum, ajunşi în gara vestitului oraş White River Junction, Vermont, am luat-o frumuşel la deal, vreo 2 kilometri, către locul unde urma să stăm-tot ce rămâne de spus e că eu mi-am învăţat lecţia.

De atunci, oriunde merg încerc ca, înafara ghiozdanului pe care-l port mereu în spate, să nu iau mai mult de un bagaj. Faptul că nu am câte-o geantă pe fiecare umăr şi n-am ambele mâini ocupate de câte un troller îmi păstrează buna dispoziţie şi aspectul degajat. Singura problemă e că rareori călătoresc singur, ceea ce înseamnă că întotdeauna moderaţia mea este mai mult decât compensată de excesele partenerului de voiaj. Aşa că astăzi, când plec pentru 10 zile la munte, lângă băgăjelul meu se înghesuie cele două genţi de voiaj ale Valentinei, două sacoşe cu mâncare şi una cu schimburi de pat, un laptop, geanta şi sacoşa bunicii care s-a gândit să-şi trimită propriile catrafuse prin mine, chit că ea pleacă abia duminica viitoare şi un cuptor cu convecţie care să utileze de-acum încolo bucătărioara de la Sinaia. Maşina va ajunge cocoşată pe Valea Prahovei, iar eu mă voi cocoşa cărându-le pe toate în casă.

Când eram mic şi ascultam discul cu "Ocolul Pământului în 80 de zile", eram vrăjit de Phileas Fogg, interpretat de Ion Lucian, care, plecând pe grabă în vestita călătorie, îi spune lui Passepartout: „ia doar două schimburi de haine, restul cumpărăm pe drum”. Din păcate, noi suntem prea săraci ca să călătorim lejer.

* „Turist de ocazie”, Anne Tyler.

miercuri, 28 iulie 2010

Magazinul de vise

Magazinul preferat al mamei este hyper-marketul Kaufland- de cinci ani, de când s-a deschis, nu cred că s-au scurs trei-patru zile fără să fi trecut pe acolo, profitând de mai toate ofertele. Tata preferă raioanele de electronice şi este oricând gata să-ţi povestească despre un nou mp3player, un lap-top de ultimă generaţie sau ultimul trend în materie de stocare a datelor. Iar Valentina nu scapă nicio ocazie să cerceteze reducerile la costume sau bluziţe de la magazinul Dika din Romană- dar la o adică, se mulţumeşte şi cu cel de pe Lipscani.

Suntem cu toţii, indiferent de vârstă, nişte copii care au înlocuit fascinaţia pentru standurile de dulciuri şi jucării cu pasiuni poate mai mature în formă, dar la fel de tinereşti în intensitate.

Eu unul, de vreo patru ani sunt cucerit de magazinele de cărţi. Librăria mea preferată ar fi Cărtureşti Verona – şi asta nu datorită ceainăriei, care mie întotdeauna mi-a părut mai degrabă expresia unui oarecare snobism cu spoială de rafinament. Ci datorită faptului că se află, prin apropierea de Parcul Ioanid, Grădina Icoanei şi Facultatea de Limbi Străine, într-o zonă încă frumoasă a oraşului; şi pentru că, funcţionând nu într-un parter de bloc, ci într-o casă veche, frumoasă şi frumos restaurată, îmi dă mai degrabă senzaţia unei biblioteci cu vânzare, decât a unei simple librării. Îmi mai place de vreo 2 ani Librăria Engleză, un locşor îngrămădit lângă Humanitas Kretzulescu, unde trec din când în când să-i mai salut pe limba lor pe Hemingway, Steinbeck şi Bukowski.

Dar în privinţa anticariatelor, nimic nu-mi stârneşte entuziasmul precum ExLibris de pe Strada Doamnei. Sigur, nu este cel mai frumos sau mai prietenos dintre spaţii. Dar când trec de uşa de la intrare, cum s-a întâmplat şi acum două zile, parcă las în urmă o lume prăfuită, agresivă şi limitată şi pătrund într-una colorată şi veselă, care-şi deschide instantaneu către mine sute de sertăraşe de cunoaştere. Găseşti acolo opera integrală a lui Shakespeare, cărticele ilustrate cu scheme de dans şi albume cu poze de căsuţe englezeşti ca cele din „Crimele din Midsomer”; atlase de anatomie pentru care aş fi ucis în primul an de facultate, zeci de cărţi de gătit sau albume de arhitectură; ghiduri de călătorie, manuale de bricolaj şi grădinărit şi de fapt cam tot ce-ţi poate trece prin cap, majoritatea în engleză şi la preţuri excelente.

Dar cum de vreun an criza mă loveşte fără milă, a trebuit să plec cu doar cinci cărţi din colecţia Cotidianul, de 2 lei fiecare şi cu inima frântă de toate minunăţiile de milioane pe care nu mi le mai permit. După vreo 20 de ani, m-am simţit din nou ca un copil căruia i se scurg ochii după jucării de neobţinut.

joi, 22 iulie 2010

TV-ul te vrea prost

Vorbind despre nu-ştiu-ce planuri ale BNR de a vinde aşa-numiţii „cocoşei” de aur din rezerve, un reporter a povestit un pic despre aceste monede, cam aşa: au fost bătute în 1914, pentru a celebra reîntregirea ţării şi purtau chipurile lui Mihai Viteazul, al Regelui Ferdinand şi Regelui Mihai. Cu alte cuvinte, în 1914 se bătea o monedă în onoarea unei uniri care n-avusese încă loc, cu chipurile lui Ferdinand care probabil nici nu era încă rege şi al lui Mihai care nici măcar nu se născuse. Nu m-ar mira ca acelaşi reporter să fi făcut tradiţionalul haz anual de perlele de la bac.

luni, 5 iulie 2010

What's the story..

Un pisoiaş alb din urechi până-n picioare şi din bot până-n coadă, cam murdărel, care vine glonţ la mine, mi se freacă de picior, mă miaună şi-şi ridică interesat înspre mine două priviri drăgăstoase-una verde, alta albastră.

Un hol lung de bloc, plin de igrasie, în care, deasupra unei uşi stau înghesuiţi într-un cuib patru puiuţi de rândunică, patru căpşoare care privesc şi ciripesc la lumea întunecoasă din jur; şi doi părinţi agăţaţi de tocurile uşilor sau de firele de la cablu, urmărindu-mi cu scepticism neliniştit toate mişcările.

Alături de o ipotetică iubire regăsită, un drum cu trenul de plăcere, devenit dramă stupidă ce ne desparte arbitrar pentru cine ştie cât alt timp- o poveste dintr-un vis fantastic, al cărui ecou în realitate, la trezire, e cea mai concretă dintre disperări.

Denumirea englezească pentru zorele- morning glories.

vineri, 18 iunie 2010

Chin

De când mă ştiu, suport foarte greu aşteptarea. Într-o lume care are nevoie de timp ca să cerceteze, să evalueze, să delibereze, eu aş prefera ca toate să se facă pe loc. Aş putea oarecum compara situaţia mea cu nerăbdarea dinaintea rezultatului la un examen; numai că potenţialele emoţii se desfac acolo într-un curcubeu de posibilităţi- cinciul poate fi izbăvire, şasele o reuşită iar şaptele un miracol, zecele poate fi obişnuinţă, nouăle o surpriză iar optule o deziluzie. Aşteptarea mea din zilele astea are însă doar două valenţe, doar doi poli- da sau nu, reuşită sau eşec, bucurie sau dezamăgire. Totul sau nimic. Îmi deschid căsuţa de mail de milioane de ori pe zi, îmi lustruiesc telefonul în mână de teama de a nu rata apelul, aştept cu sufletul jumătate înflorit de speranţă, jumătate otrăvit de tristeţe. Aştept să văd ce drum mi se deschide. La fel şi alţii, alături de mine..

marți, 15 iunie 2010

Moţiune

Democraţia din ţara noastră, care de 20 de ani a dat uitării comunismul şi partidul unic, nu conteneşte să-mi stârnească admiraţia. La fel ca şi detestatul domn Boc, tinerii lideri ai opoziţiei avertizează că parlamentarii care nu se prezintă şi nu votează corespunzător astăzi, la moţiune, vor fi excluşi din partid. Pe parlamentarii Puterii care au anunţat că nu-l susţin pe prim-ministru, aceiaşi şefi de partide i-au lăudat însă pentru „gândirea liberă”. Cu alte cuvinte, cugetul liber e în regulă, atâta timp cât e la alţii, nu la noi.

În chestiuni politice, memoria românilor nu ţine mai mult de patru ani, adică ciclul electoral normal. Se concentrează atât de mult pe nelegiuirile Puterii din prezent încât uită cu totul ticăloşiile celei din trecut şi abia aşteaptă să o repună-n jilţuri. De aceea îmi şi doresc eu ca, în aceste vremuri de criză, să pice guvernul-pentru ca în interval de un an, toate partidele să aibă şansa de a conduce şi de a-şi demonstra negreşit corupţia şi nesimţirea. Aroganţa, girofarele şi excesele vor fi aceleaşi, doar clientela politică va face rocada, în vreme ce nivelul de trai îşi va continua prăbuşirea. Poate aşa ne vom dezmorţi cu toţii şi vom înţelege că de două decenii încoace nu am ales, din patru-n patru ani, între viziuni politice, sociale şi economice diferite, ci între modele diferite de sărăcie, umilinţă şi înapoiere, care ne-au adus în final la situaţia de azi. Poate aşa vom pricepe că soluţia la un edificiu în întregime putred nu e să-i schimbi periodic încuietoarea; ci să-l dărâmi cu totul.

sâmbătă, 12 iunie 2010

Capătul răbdării


După Ungaria a venit şi rândul Olandei să voteze extremişti în vremuri de criză. Partidul lui Gert Wilders a terminat pe locul trei în alegerile parlamentare, depăşindu-i chiar pe foştii guvernanţi, creştin-democraţii. E treaba olandezilor cu cine voteză, iar într-o ţară democratică poţi spune până la urmă cam orice. Wilders vorbeşte împotriva imigranţilor, împotriva musulmanilor, împotriva integrării Turciei în UE, împotriva unor politici comune europene. Pe mine unul, nu mă deranjează, ba chiar îl pot înţelege până la un punct. Numai că o declaraţie de-a lui din timpul campaniei electorale, difuzată de Euronews şi neremarcată de jurnaliştii vigilenţi de pe la noi, m-a umplut de revoltă. Spunea el: „Ne-am săturat ca banii olandezilor să fie daţi fermierilor francezi şi polonezi sau să fie folosiţi pentru a face autostrăzi în Portugalia şi România”. Deci, până aici! Pot înţelege fanatismul, pot trece cu vederea discriminarea, pot să rămân tăcut în faţa rasismului, dar când cineva îmi calomniază ţara coruptă şi înapoiată, trebuie să reacţionez- domnule Wilders, la noi în România nu se construieşte nicio autostradă, aşa să ştiţi!