Parcă toate au fost mai mici anul acesta la Gala Premiilor „Ioan Chirilă”. Sala părea să fie cam jumătate din cea de anul trecut, ceea ce te impresiona parcă mai mult decât faptul că se afla în centrul oraşului, la Athenee Palace, nu la Phoenicia, ca în 2009. Numărul categoriilor a fost şi acesta în scădere cu una, renunţându-se la cele pentru comentatori radio & TV şi ziaristul anului şi apărând emisiunea TV a anului şi premiul de excelenţă pentru întreaga carieră. Şi premiile propriu-zise au intrat la apă: sumele de bani acordate în trecut la fiecare categorie s-au tot micşorat de-a lungul anilor, până ce au dispărut cu totul; chiar şi plachetele de bronz înmânate câştigătorilor mi-au părut reduse-n dimensiuni faţă de cea pe care-am primit-o eu acum un an; singura dintre plachete care era intenţionat deosebită în trecut, cea oferită sportivului anului, din argint la ediţiile precedente, s-a transformat, discret, într-una tot de bronz. Iar sala a purtat de data aceasta însemnele unui singur sponsor- şi asta de fapt le explică pe toate celelalte.
Cea de-a şasea ediţie a Premiilor „Ioan Chirilă” a fost probabil cea mai apăsătoare dintre toate. Începute somptuos, la Ateneu, cu invitaţi de marcă, programe artistice şi mare atenţie mediatică, ele şi-au pierdut de la an la an tot mai mult din strălucire, vizibilitate şi prestigiu. „Criza”, cuvântul ăsta care după „tranziţie” şi „reformă” şi-a asigurat şi el locul în vocabularul detestat al ultimilor 20 de ani, a cusut rând pe rând buzunarele sponsorilor. Iar la asta s-a adăugat, cred eu, cu perspectiva mea mai îndepărtată decât a organizatorilor, dar mai apropiată decât a neimplicaţilor, o lipsă de idei, de energie şi chiar de voinţă a echipei din spatele Premiilor.
Chiar şi aşa, pentru mine seara de luni, despre care relatez tardiv, a fost una reuşită. M-am bucurat pentru „Replay”, extraordinarul program nocturn de pe TVR 2, care a luat premiul pentru emisiune sportivă; m-am bucurat şi pentru Viorel Moţoc, neaşteptatul editorialist al anului de la Caţavencu; şi m-am simţit special ascultându-l pe octogenarul Radu Cosaşu, recipientul premiului pentru excelenţă, cum citeşte o splendidă scrisoare adresată, la vârsta de 7 ani, editorului revistei „Football”, un anume Camil Petrescu. M-am amuzat de poantele şi giumbuşlucurile făcute lângă mine, în spatele sălii, de Florin Iaru. Şi la sfârşit, am purtat câteva discuţii care sper să dea roade cât de curând. Tocmai pentru că această seară m-a făcut să ţopăi spre casă cu capul vâjâind de bucurie, dar şi fiindcă, dacă voi ajunge vreodată cineva în lumea presei, totul va fi început de la Premiile „Ioan Chirilă”, îmi doresc din tot sufletul ca aceasta să nu fi fost ultima lor ediţie.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu