sâmbătă, 25 octombrie 2008

Other people's memories

Am inceput sa-mi iau carti de la anticari. A trecut multa vreme pana sa ajung la intelepciunea asta, dar mai bine mai tarziu decat niciodata. Iau carti vechi pentru ca multe dintre ele nu stiu daca sau cand vor mai fi reeditate. Am vanat tot ce-am putut gasi de Steinbeck si Hemingway, am mai dat si peste cate ceva de Sinclair Lewis –recunosc, nu cred ca-l voi citi prea curand-, am luat, pentru cand ma va cuprinde cheful, niste James Joyce si dintr-un snobism reflex am cumparat si doua volume de LeClezio chiar in ziua in care-am aflat ca a luat Nobelul-dar cred ca va strange mult praf pana sa-i dau vreo atentie.

Am dat in felul asta peste niste adevarate comori, ca Sarbatoarea de neuitat, despre care am scris intr-unul din primele posturi- sau Eu si Charley descoperim America a lui Steinbeck, una din cele mai bune carti citite anul asta; „ we don’t take a trip, the trip takes us”... poate apuc sa va zic despre ea altadata.

Unele carti le iau de la tarabe iar altele imi vin prin posta, comandate de pe vreun site specializat sau, mai frecvent, de pe okazii. Si de vreo doua ori mi s-a intamplat ca in pachetul ridicat de la posta sa primesc mai mult decat cerusem. Am primit, mai precis, vreo doua randuri de poze, apartinand probabil fostilor detinatori sau familiei acestora. Primele pareau a fi de prin anii ΄50-΄60, de la un soi de festivitate, cu un prezidiu prin fata carora treceau militieni sa-si ridice diplome or something. Nu mi-am dat seama daca erau facute pentru cineva din prezidiu sau pentru vreun premiant. Lucrurile au fost mai limpezi la urmatorul set de fotografii, care infatisau un adolescent zambaret de ani ΄70 intr-un parc –langa un leagan, langa un boschet... Toate astea le-am privit cu interes, dar fara emotie. In prima faza m-am gandit sa le pastrez –in sensul ca sa nu le arunc- pentru ca erau amintirile unor oameni cu care cine stie ce s-a intamplat intre timp; pe de alta parte insa, mementourile lor nu imi erau destinate mie, n-ar fi fost corect sa le retin; in final le-am aruncat – daca oamenilor respectivi nu le-a pasat de propriile amintiri, de ce mi-ar pasa mie? abia tin pasul cu ale mele..

marți, 21 octombrie 2008

Zoe


Cand mama mea o aducea acum ceva mai mult de zece ani intr-o plasa, Zoe era o pisicuta speriata si uratica-fusese chinuita de niste copii care-i arsesera mustatile si sprancenele. Credeam ca va fi greu sa ma atasez de ea, fiindca tinusem foarte mult la motanul pe care-l avusesem inainte; insa acea zi a fost inceputul unei mari povesti de dragoste- atat de mare, incat tatalui meu i-a trebuit o zi intreaga ca sa ma anunte ca Zoe a murit, sambata-seara.

Sunt foarte multe lucrurile care s-ar putea spune despre Zoica, iar sa te apuci sa scrii despre ea inseamna sa te silesti sa faci o selectie dureroasa a amintirilor. Am avut destule animale de-a lungul timpului, casa noastra cu tot cu oamenii din ea n-ar mai fi la fel fara ele; dar cred ca Zoe a fost cel mai admirat, comentat si fotografiat dintre toate. N-a fost un animal de companie oarecare, a fost de-a dreptul o institutie; pentru ca de multe ori noi am ajuns sa ne croim viata dupa ea, nu invers. A avut o personalitate puternica, obtinand aproape intotdeauna ceea ce dorea de la noi, in felul in care si-l dorea; daca voia sa bea apa, te chema ca sa-ti arate ca ligheanul ei este murdar si ca trebuie sa i-l speli, cand voia sa intre in casa trebuia s-o faca in ritmul ei, nu al tau, iar dovezile de afectiune ti le dadea cand simtea ea, nu cand i le cereai tu.

Multe lucruri se spun despre pisici, iar in privinta Zoicai, unele sunt adevarate, altele nu. Cand a adus-o acasa, mama imi spunea ca a auzit ca in trei culori –cum era si ea- nu pot fi decat pisicile, nu si motanii; chestia asta n-am mai auzit-o in alta parte, unii prieteni veterinari mi-au spus insa ca n-ar fi adevarat. Se spune ca pisicile sunt curioase, iar Zoe o confirma; orice cutie nou aparuta prin casa ii trezea interesul si ii dadea un loc inedit de joaca pentru cateva zile bune, daca uitai usa deschisa la sifonier puteai fi sigur ca mai tarziu aveai s-o auzi cotrobaind inauntru, iar bunica-mea nu putea sa-si deschida bine ziarul pe masa, ca hop!, aparea pisica, curioasa si dornica de atentie. Intr-un documentar de mai demult spuneau ca pisica de casa nu se considera pisica, ci om; iar Zoe cred ca s-a simtit intr-adevar un om ca toti oamenii, avand de la noi pretentiile corespunzatoare dar luandu-si in serios si responsabilitatile -nu de putine ori a sesizat momentele noastre mai grele, fizice sau morale, si a incercat sa ne ajute, dupa puterile ei. Se zice despre pisici ca pot dormi cea mai mare parte a zilei, iar Zoica era campioana la categoria asta; puteai sa te-ntorci acasa dupa-amiaza si s-o gasesti dormind in acelasi loc in care-o lasasesi dis-de-dimineata; si ii placea sa doarma oriunde-in pat, pe calorifer, pe birou, pe haine, in cutia cu ate a bunicii, pe sifonier, in fotoliu, la geam, in curte cu burta la soare..cele mai multe poze sunt cu ea dormind in pozitii haioase, iar una pe care eu i-am facut-o si care ma amuza in mod deosebit, ma intristeaza acum foarte tare, pentru ca era exact pozitia in care aveau s-o gaseasca ai mei fara suflare- cu barbia-n piept, la piciorul prunului din curte..

Se spune despre pisici ca au noua vieti; mi-as fi dorit sa fie adevarat si pentru Zoica...pentru ca ea s-a ingrijit mai mereu foarte bine si n-a fost vreodata cu adevarat bolnava; asa ca a murit cand nu ne asteptam sau pregateam, cand eram siguri ca va mai fi cu noi inca zece ani..cand inca mai aveam nevoie de ea.

Se mai spune despre pisici ca pleaca atunci cand simt ca le vine vremea, ca nu vor sa moara acasa.. Zoe cred insa ca ne-a iubit mult si ca a si simtit cat de mult o iubeam la randul nostru, asa ca a vrut sa moara cu noi prin preajma.. chiar si-asa, a facut-o la fel de demn si de discret cum a trait, iar vestea trista a fost anuntata de catelusele noastre, care o boceau cand au iesit ai mei sa vada ce se petrece..Zoica zacea linistita pe pamant, langa copac; isi incheiase menirea si murise usor, in somn..e singura consolare pe care mi-o gasesc..

duminică, 19 octombrie 2008

Zambete de toamna

Acum vreo 8-9 ani, cand traiam inceputul a ceea ce avea sa se dovedeasca un lung sir de depresii, sora mea m-a invatat cat de valoroase sunt micile bucurii ale vietii, cand marile bucurii sunt practic prin definitie rare si greu de obtinut. Iata cateva din bucuriile mici pe care le-am trait in ultima vreme:

-mi se intampla din cand in cand sa fiu urmarit de cate o melodie, sa-mi intre-n cap si sa nu-mi mai dea drumul, s-o ascult de zeci de ori, s-o fredonez pana-i exasperez pe cei din jur; imi da fiori adevarati, imi ridica parul de pe ceafa, imi umple golul din inima cu speranta si ochii cu lacrimi; zilele astea melodia care m-a urmarit a fost „One love” a lui Bob Marley; nu-s credincios, dar melodia asta m-a patruns si mi-a adus lacrimi si zambete in acelasi timp;

-am o pasiune pentru casele frumoase din Bucuresti; imi place sa le descopar, sa trec pe langa ele, sa le pozez din cinspe unghiuri, mi-ar placea sa locuiesc intr-una; vineri, in drum spre lucru, am descoperit una pe care n-o stiam; era pe un colt al unei strazi care parea din fuga masinii un loc uitat de lume, cu case care au ramas pe loc sa duca mai departe povestea unor vremuri mai aproape de normalitate, un pic cam ridate, dar inca in picioare; am scris repede pe prima hartie care mi-a picat in mana numele strazii- Parintele Staniloae- si mi-am promis sa revin cat de curand;

-eram un pic amarat si nehotarat intr-o privinta; din cele 6 carti de Bukowski aparute la noi in tara, citisem deja 5; mai aveam deci de citit doar una, pe care nu ma puteam hotari insa s-o incep, pentru ca nu ar mai fi urmat nimic dupa ea; dar vineri, din momentul in care-am pasit in Carturesti, mi-a sarit in ochi „Cea mai frumoasa femeie din oras si alte povestiri”, cea mai recenta aparitie a lui Bukowski si parca am primit dintr-o data o mare gura de oxigen; o sa ziceti ca-s nebun sa ma entuziasmez din asa ceva, dar eu am si dat telefoane la cunoscuti ca sa-mi anunt bucuria; pretul, bineinteles, nici n-a contat, iar cartea poate sa se si dovedeasca o porcarie- nu conteaza, deja a meritat;

-sambata dimineata am zarit din nou un castan inflorit; m-am dat jos din masina si m-am dus la el sa-l admir si sa-l salut, un castan intre doua varste, aproape desfrunzit, dar care s-a decis ca la sfarsit de octombrie sa arate –pentru cine are ochi sa vada- tot ce are el mai frumos; ce inceput frumos de zi!

- drumul la Ikea de duminica dimineata mi-a adus doua bucurii dintr-o lovitura; mi-am luat o biblioteca frumoasa unde vor sta cartile care nu prea mai aveau loc in rafturile mele ca si cartile, editate deja sau inca nu, care vor urma;

-in misiunea de mai sus am fost ajutat de mama si bunica mea; iar bunica a fost foarte bucuroasa sa mergem impreuna intr-o iesire intr-un loc frumos si care-i place; am stat langa ea la tot pasul; si ma emotioneaza si acum cand ma gandesc cum femeia asta, ajunsa la aproape 80 de ani si cu parul alb, cu doi stranepoti, care ma dadea in leagan, ma spala pe spate, ma ducea la scoala si ma invata ce e rau si ce e bine, se uita acum in sus la mine, privindu-ma cu mandrie, de parca as fi un om adevarat, un om mare si bun; eu stiu ca nu-i merit nici mandria, nici increderea in mine, stiu ca n-o sa ajung niciodata sa fiu atat de bun si de iubit ca ea, dar ma bucur tare mult de bucuria ei; si asta-i cea mai mare bucurie.

marți, 7 octombrie 2008

Somnoroase pasarele

Dadea intr-o vreme ProTv-ul seara un serial comic despre un tip care in copilarie fusese crescut cu televizorul si care, ajuns adult, asocia instataneu unei intamplari prin care trecea cate o scena din multele filme pe care le vazuse.

Chiar daca am fost inconjurat de o familie infinit mai atenta si eu m-am uitat mult la televizor cand eram mic, mai ales dupa ΄89 (era sa zic dupa revolutie), cand am inceput sa avem la ce sa ne uitam. Asa se face ca o buna parte din „cultura” mea provine din desene animate si seriale.

Mi-am mai dat seama o data de asta acum cateva dimineti, undeva pe la ora 10.30, cand am remarcat ca iluminatul public era tot pornit. In loc sa ma intreb cine o plati orele astea de risipa –pentru ca era clar ca noi suntem aia- mi-am adus aminte de o scena din M.A.S.H: era noapte, Hawkeye si maiorul Winchester se certau iar B.J, disperat ca nu poate dormi din cauza lor, se rasteste la ei: „Vedeti luna aia de pe cer? Vedeti intunericul de afara? Astea-s semnele de necontestat ale noptii!”. Ei bine, noi se pare ca ne luam dupa alte criterii- poate derutat de felinarele aprinse la tot pasul, un nene dormea intins pe o banca. E ora 11 a.m, noapte buna!

sâmbătă, 4 octombrie 2008

Jurnalul unui vantura-lume


M-am sculat pe la vreo 8, cum nu prea fac eu sambetele.

Pe la 9.40 eram la noua facultate, care-i teribil de aproape de fosta facultate-se pare ca-mi plac experientele noi, dar in locuri vechi. Poate se-ntreaba deja cineva ce naiba caut eu la facultate intr-o zi de sambata- ei bine, trebuia sa dau un test de engleza. La vreo cinci minute dupa ce-am intrat i-am trimis Valentinei- plecata la o nunta- un mesaj de genul ”Toti sunt teribil de tineri!Ce naiba caut eu aici?!”. Cred ca toti se uitau la mine ca la vreun potential prof, or something. M-am hotarat sa-mi iau o cafea de la dozator- nu c-as fi avut nevoie, dar voiam sa fac ceva cu mainile, mi se parea aiurea sa le tin in buzunar. O fata statea la coada in spatele meu; am vazut ca n-am primit si agitator si ca sa intru-n vorba, am zis „Cred ca amestecam cu degetul”, la care mi-a raspuns „Stiti...cred ca agitatoarele se iau de aici...”. God, I’m old...Agitatoare pan' la urma tot nu erau, asa ca am amestecat cu un pix pe care apoi l-am aruncat la gunoi; mai am inca vreo 300, oricum.

Profa de engleza era tanara si incerca sa-si dea aere- cred ca de fapt era foarte emotionata. Testul a batut moneda pe timpuri-la care eu n-am fost nicodata prea bun, asa ca s-ar putea sa ma bage la intermediari, nu la avansati. Nu prea-mi pasa. Am tradus repede, am iesit printre primii, m-am dus la toaleta. Toaleta era, bineinteles, imputita. Nu stiu ce asteptari putem avea de la o tara in care toaletele dintr-o facultate din buricul capitalei sunt manjite de rahat. Deci am spus „pas” si m-am dus la toaleta fostei facultati, care nu e foarte curata, dar pe care macar o cunosc mai bine.

La intoarcere spre masina am trecut pe langa un mic teren de joaca dintre blocuri; totul nou- teren de baschet ingradit, tobogan si altele; si pe locul de joaca erau parcate vreo 5-6 masini si o basculanta sau camion sau nush cum sa-i zic care deservea un santier recent deschis; iti sta mintea-n loc.

Ca sa ma inveselesc, am hotarat sa ma duc la Carturesti, la Verona. Cred ca intr-adevar aruncatul banilor te binedispune, macar pe moment. Am gasit o carte despre zona din jurul Parcului Ioanid, una cu case vechi si superbe..Iubesc zona aia, fiecare plimbare a mea trece pe acolo, iar cartea asta mi-a zambit larg de sub o scara din Carturesti; nici macar dragoste la prima vedere- ne iubeam dinainte sa ne fi vazut.. Si mi-am mai luat din impuls „The ultimate guide to wood working”, o carte de vreo 430 de pagini despre tipurile de lemn, unelte si diferite chestii pe care le poti face din lemn; as vrea sa incep sa fac ceva cu mainile, tot ce fac este sa vorbesc, sa citesc si sa gandesc, dar nu fac nimic.

Am ajuns acasa, am mancat fara entuziasm, am rasfoit cartea Ioanidului cu infrigurare. M-am bagat in pat, am baut un Red Bull in timp ce citeam o nuvela de Hemingway, apoi m-am culcat- nu exista suficiente enegizante sa clinteasca un puturos ca mine.

vineri, 3 octombrie 2008

26 going on 36 sau rasu'-plansu'

In romanul lui Gary, “Ai toata viata inainte”, un copil creste intr-o zi cu cinci ani- mai precis, afla ca e de fapt mai mare decat crezuse pana atunci.

Dac-ar fi sa cred ce vad in buletin, atunci ar trebui sa ma ingrijoreze simptomele cam timpurii pe care le acuz in ultima vreme: faptul ca simt ca n-am banii si jobul pe care mi-as fi dorit sa le am in etapa asta de viata; ca inghit zilnic un pumn de pastile si ca scartai asa de devreme din toate incheieturile; ca toata lumea-mi spune ca fratele meu mai mare pare de fapt mai mic decat mine; ca-s ursuz tot timpul; ca nu mai am chef de viata; faptul ca parca trec deja prin criza varstei mijlocii.

Ei bine, azi de dimineata, la ora 9.42, am primit explicatia pentru toate astea si ea a venit din sursa pe care de la infiintare si pana acum recunosc cu rusine ca am desconsiderat-o, Antena 3. Pentru ca reportajul de la acea ora anunta ca Germania aniverseaza 28 de ani de la Reunificarea din 1990. Am imbatranit si eu cu zece ani intr-o secunda.