Ţopăind printre insule

Am avut marea bucurie să pot scrie pentru suplimentul "Literar şi artistic" al Adevărului un jurnal cultural al celei mai frumoase excursii de până acum, cea de anul trecut, de la Stockholm. Cu mici modificări, articolul de jos îl găsiţi pe site-ul Adevărul sau în suplimentul ziarului de mâine (miercuri):


Vizitatorului crescut într-un oraş din mijlocul câmpiei, cu treceri puţine şi meschine peste un râu încins cu plăci de beton, Stockholm i se înfăţişează ca un mare joc de şotron, ale cărui căsuţe sunt insulele pe care ajungi nu sărind, ci traversând poduri.

14 sunt insulele şi 30 podurile pe care ţi le oferă capitala Suediei pentru acest joc, căruia ajungi să-i acorzi entuziasmul şi atenţia copilului pentru liniile trase cu creta pe asfalt. De pe fosta insulă-închisoare Langholm, pe care deţinuţii au transformat-o din stâncă seacă în grădină fertilă, ajungi în Södermalm, insula muncitorimii, a artiştilor şi a barurilor şi treci după aceea în Gamla Stan, Oraşul Vechi, mergând pe vechiul cadarâm aprins cândva de focuri şi stins cu sânge, martor al gloriei şi decăderii marilor suverani din trecutul Suediei; stai apoi cu un picior pe Helgeandsholmen, ocupată aproape-n întregime de clădirea parlamentului şi altul pe Riddarholmen, cu impunătoarea sa biserică-mormânt în care, printre mulţi alţi nobili, prinţi şi regi, îşi petrec veşnicia Gustav al II-lea, Carol al XII-lea sau Gustav al III-lea, niciunul mort de bătrâneţe, monarhi care cu secole-n urmă făceau istorie şi intrau în legendă. Păşeşti apoi pe continent doar o clipă, cât să te hotărăşti dacă o iei spre est, către insulele-muzeu Skeppsholmen şi Kastellholmen sau insulele-parc Djurgården şi Beckholmen, ori mai bine către vest; acolo te aşteaptă Kungsholmen, partea administrativă a Stockholmului şi locul unde s-au strâns să trăiască vârstnicii, nefamiliştii şi naturalizaţii, iar dincolo de ea, insulele-surori Lilla Essingen şi Stora Essingen. Şi dacă în final constaţi că nu-ţi iese numărătoarea, o iei de la capăt, la fel de neastâmpărat ca-n copilărie.

Oraşul dintre ape

Marea Baltică şi Lacul Mälaren se întâlnesc printre aceste insule, dând tot farmecul unui oraş care parcă pluteşte pe ape. Localnici şi turişti se plimbă, fac jogging sau pedalează de-a lungul kilometrilor de cheiuri, pescarii sunt invitaţi să-şi arunce lansetele după somon şi păstrăv în vârtejurile de lângă Palatul Regal, tinerii se scaldă în zilele lungi de vară printre nuferi înfloriţi, iar bărcile ancorate se leagănă aşteptând cu răbdare următoarea zi când proprietarii le vor scoate în larg. Fără ape, Stockholm n-ar exista, spun suedezii.
La fel ne zice şi ghidul nostru din primăria oraşului, arătându-ne marele mozaic din Sala Aurită, în care capitala este înfăţişată sub forma Reginei Lacului Mälaren, aşezată pe un tron în mijlocul valurilor, căreia i se închină Estul şi Vestul. În Sala Consiliului, după ce menţionează în treacăt că aleşii acestui organism au cariere stabile în alte domenii şi sunt plătiţi modic ca edili, acelaşi ghid ne povesteşte despre tradiţia vechilor vikingi de a se aduna la sfat sub corăbiile trase la mal şi întoarse cu susul în jos, după care ne invită să privim spre tavanul încăperii- acesta recreează tocmai interiorul unui vechi vas răsturnat.

Maşina timpului

Cu o asemenea tradiţie de navigatori, nu-i de mirare că cel mai original obiectiv turistic al oraşului e muzeul Vasa, ce poartă numele corabiei scufundate în 1628, chiar la călătoria inaugurală şi recuperată aproape intactă, 333 de ani mai târziu. Pe lângă povestea a ceea ce ar fi trebuit să fie cea mai impresionantă navă a flotei lui Gustav al II-lea, muzeul o spune şi pe cea a perseverenţei unui popor. De 5 ani a fost nevoie ca, din momentul în care a fost descoperită la 32 de metri adâncime, Vasa să fie adusă, încetul cu încetul, la suprafaţă; timp de alţi 17 nava a fost pulverizată cu substanţe chimice care să înlocuiască în lemn tonele de apă care altfel ar fi distrus-o; iar de 20 de ani încoace, de când este expusă în clădirea de pe Djurgården, se caută soluţii la mereu noile probleme care tind să degradeze această comoară naţională. Toate astea, pentru a oferi publicului o adevărată maşină a timpului către secolul al 17-lea şi în ciuda faptului că, o admit zâmbind trist chiar şi ghizii muzeului, se ştie că Vasa nu va rezista la nesfârşit. Venind dintr-o ţară în care patrimoniul e fie distrus, fie abandonat, lupta aceasta sisifică m-a impresionat şi ruşinat deopotrivă.

Preţul normalităţii

De-abia după ce părăseşti cel mai vizitat muzeu scandinav remarci parcă grija cu care oraşul îşi îngrijeşte moştenirea. Pe maluri vezi şi vechile căsuţe din lemn cu grădini de legume, şi noile blocuri de apartamente, în centru găseşti şi clădiri medievale, şi magazine, teatre sau ansambluri de birouri moderne -noul Stockholm s-a ridicat completându-l şi îmbunătăţindu-l pe cel vechi, nu distrugându-l. Iar respectul pentru mediu îl observi la tot pasul, de la curăţenia de pe străzi şi colectarea selectivă a gunoiului în restaurant sau camera de hotel, la autobuzele pe vază de etanol şi numărul mare de biciclete- deseori constaţi că la un stop aşteaptă mai multe biciclete decât maşini. Tot Stockholm a înfiinţat, în 1994, singurul parc naţional urban din lume, o semilună colţuroasă de parcuri şi păduri, întinsă de la insulele din centru până la 6 kilometri în nordul oraşului. Un plămân de 27 km2 pe care oamenii veniţi la picnic sau călărie îl împart cu vulpile, bursucii şi căprioarele.
Până şi Stockholm trebuia totuşi să aibă un dezavantaj: este într-adevăr un oraş foarte scump. Dacă nu vrei să ajungi să nu-ţi mai cumperi nimic, e mai bine să nu transformi în gând coroanele în euro sau lei; în şapte zile aici am cheltuit cât în zece la Paris. Dar dacă acesta-i preţul unei săptămâni în care te simţi mai tânăr, mai sănătos şi mai fericit decât oriunde altundeva, eu unul cred că merită.

Nu rataţi!

Cele două situri din patrimoniul UNESCO: Palatul Drottningholm, reşedinţa privată a familiei regale, un adevărat Versailles în miniatură şi Skogskyrkogården, cimitirul din pădure unde e înmormântată Greta Garbo şi în care veşnicia nu mai pare atât de apăsătoare.

Muzeul Nobel, unde veţi afla mai multe despre creatorul vestitelor premii, veţi vedea obiecte donate de-a lungul timpului de câştigătorii distincţiilor sau puteţi bea o cafea stând pe scaunele ce poartă fiecare câte un autograf al laureaţilor.

Muzeul Skansen de pe Djurgarden, primul în aer liber Suedia, deopotrivă grădină zoologică şi muzeu al satului, ale cărui case, ateliere şi biserici autentice rememorează felul de viaţă suedez de dinaintea Revoluţiei Industriale.

Regăsirea

Am aflat ieri că textul pe care l-am trimis la „Premiile Ioan Chirilă” de anul ăsta m-a adus printre finaliştii categoriei „Talentul anului”. Aşa că luni seară merg la gala premiilor să aflu pe ce loc de la 1 la 5 voi termina. Eu unul nu-mi doream iniţial altceva decât să ajung în faza asta; acum parcă mi-aş dori măcar să nu fiu ultimul. In orice caz, ţineţi-mi pumnii. Vă las acum cu textul pe care l-am trimis acum vreo 2 săptămâni-culmea e că n-a plăcut niciunuia dintre cunoscuţi până acum şi inţeleg de ce, nici mie nu mi se pare chiar grozav; norocul meu că a plăcut juriului.

“N-aduce anul ce-aduce ceasul”, aşa spune o vorbă de pe la noi. Intâmplarea a făcut însă ca de justeţea ei, cel puţin într-o anume privinţă, să mă conving nu la noi acasă, ci printre oameni cărora româna trebuie că le-ar suna la fel de straniu pe cum ne pare nouă limba pe care-o vorbesc ei acolo, înspre Cercul Polar.

Era ultima seară a sejurului meu la Stockholm şi mă îndreptam pe bicicletă, sub îndrumarea hărţii, către Stadionul Olimpic, gazdă a Jocurilor din 1912. Nefiind, cum mi-a sugerat absenţa sa din ghidurile de călătorie, o destinaţie turistică importantă, am fost uimit de agitaţia din jurul arenei, până când m-au lămurit, rând pe rând, poliţiştii blonzi care patrulau la pas în şaua unor cai parcă desprinşi din filme, gălăgia ce rezona ca dintr-un cazan uriaş şi, peste toate astea, nocturna aprinsă- se juca un meci de fotbal! Ceasul arăta ora 22.15, aşa că dintr-un calcul rapid am înţeles că meciul e pe sfârşite; dar eu tare-mi doream să apuc să văd stadionul, iar a doua zi nu mai aveam când. M-am apropiat de o poartă din gardul ce-nconjura arena şi-am intrat în vorbă cu un steward: „Excuse me, sir, do you think you could let me take a quick look at the Stadium in the last five minutes?”. L-am văzut ezitând puţin şi-am mai adăugat, un pic descurajat, în chip de scuză/argument : „I’m a tourist and it’s my last night here..” Nu ştiu dacă asta a fost sau nu decisiv, dar s-a uitat scurt în stânga şi-n dreapta, mi-a zâmbit complice şi mi-a deschis poarta, conducându-mă apoi câţiva metri până la cea mai apropiată gură de acces în tribune.

Binefăcătorului meu, un domn respectabil, grizonat şi roşu la faţă, i-a făcut plăcere să-mi dea lămuririle necesare: juca echipa locală, Djurgården, cu Göteborg. Simţindu-mă dator faţă de el şi faţă de oraşul care mă încântase în acea săptămână, l-am întrebat care-s „ai noştri”, iar el mi i-a arătat pe jucătorii în tricouri albastru cu negru care atacau de la dreapta la stânga, porecliţi „dungile albastre”. Mi-am împrumutat aşadar vocea în sprijinul Djurgårdenului, încurajându-i atacurile şi aplaudându-i reuşitele tehnice, lăsând să-mi pătrundă-n suflet întreaga bucurie a nopţii boreale curate şi răcoroase, a frumuseţii micuţului stadion - cea mai veche arenă olimpică modernă rămasă în starea sa iniţială- şi a companiei unui public pasionat, dar civilizat, care înţelegea să-şi sprijine favoriţii, nu să-i înjure pe adversari.

A fost un final de partidă petrecut alături de oamenii veseli şi prietenoşi care umpluseră tribunele pentru a-şi susţine micuţa echipă deşi aceasta, aveam mai târziu să aflu, pierduse ultimele şase partide din campionat; în care am admirat farmecul desuet al bătrânului stadion, cu pista sa de alergări din jurul terenului, cu potcoava încununată de două turnuri din cărămidă roşie unite printr-o arcadă romană. In care mi-am adus aminte, încurajând o echipă de care nici nu auzisem până atunci, de ce e frumos fotbalul, de ce atrage atâta lume: fiindcă înseamnă tradiţie, fair-play, prietenie, încredere.

La ultimul fluier al arbitrului, publicul a aplaudat în picioare-Djurgården terminase la egalitate cu Göteborg, încheind seria neagră a înfrângerilor- cine ştie, poate că bucureşteanul venit din întâmplare o fi înclinat balanţa. Cu toţii am ieşit pe porţi zâmbind, îndreptându-ne spre casele sau hotelurile noastre. În ultima seară petrecută acolo, Suedia mi-a adus un cadou neaşteptat, pe care mi-l răpiseră anii întregi de dezamăgiri din campionatul intern- în doar zece minute, mi-a reaprins dragostea de fotbal.

De sezon

„Aici în Suedia, pentru două lucruri îi invidiem pe norvegieni: pentru petrol şi pentru faptul că ei desemnează Premiul Nobel pentru Pace.” La replica ghidului nostru de la Muzeul Nobel din Stockholm mă gândeam vineri, când la Oslo era anunţat drept câştigător Barack Obama; norvegienii ăştia, fac ei ce fac şi atrag toată atenţia spre ei, iar suedezii rămân să dea premiile plicticoase, pentru fizică şi chimie, la care 99% din noi nici nu ne pricepem.

Muzeul Nobel se află la parterul unei clădiri de secol XVIII ce mărgineşte pe o latură Piaţa Mare din Oraşul Vechi; etajul clădirii care găzduia odinioară Bursa este ocupat de Academia Suedeză, cea care desemnează câştigătorul premiului pentru literatură. Noi am ajuns acolo în dimineaţa celei de-a cincea zile, în preajma orei la care ştiam că se organizează un tur ghidat. Până ca turul să înceapă însă, am dat o scurtă raită prin muzeu: imediat în spatele recepţiei se află un spaţiu circular dedicat celor mai recenţi laureaţi ai premiilor; pe un cablu suspendat de tavan circulă panouri cu biografia fiecăruia din cei peste 800 de recipienţi, iar de o parte şi de alta a intrării se află două săliţe de cinema unde se proiectează filmuleţe, într-una despre câştigători iar în cealaltă, despre mediile universitare în care au creat şi experimentat. Pe pereţi erau expuse citate din Socrate, Einstein sau Mandela, dar mie cel mai simpatic mi s-a părut cel al lui Louis Agassiz: „Fiecare adevăr ştiinţific parcurge trei faze: mai întâi, oamenii spun că ar contrazice Biblia; apoi, că a fost descoperit mai demult; iar în final, susţin că l-au crezut dintotdeauna.”

Ghidul nostru, o blondă simpatică şi un pic peltică a sunat adunarea la ora stabilită şi, după ce ne-a sfătuit să ne luăm cu noi nişte scăunele, ca să stăm cât mai comod, a început turul. Prima oprire a fost într-o săliţă dedicată lui Alfred Nobel, cu povestea vieţii sale, poze, obiecte personale, masca mortuară şi faimosul său testament. Vasta sa avere şi faptul că nu prea avea moştenitori au suscitat o mare curiozitate în privinţa testamentului, iar ideea înfiinţării celor cinci premii a fost surprinzătoare şi a produs vii discuţii. Suedezii s-au simtit jigniţi de faptul că premiile nu erau exclusiv pentru conaţionali sau cel mult pentru scandinavi. Nici faptul că unul din premii, cel pentru pace, urma să fie decernat de norvegieni, nu le-a picat bine; Norvegia era, la acea dată, într-o uniune tensionată cu Suedia, iar înainte de asta fusese a Danemarcei; se pare deci că tocmai faptul că vreme de sute de ani n-a purtat războaie, spre deosebire de suratele scandinave, l-a făcut pe Nobel să considere că ei ar fi cei mai potriviţi să decidă în acest domeniu. Iar după proclamarea independenţei, din 1905, lucrurile au rămas la fel.

Fiecare dintre câştigători este rugat să doneze muzeului un obiect reprezentativ pentru viaţa şi munca sa, iar o parte din ele sunt expuse într-o vitrină. Ne-au atras atenţia o pereche de botine ale Selmei Lagerlof, laureată acum exact un secol, pe care se vede că avea un picior mai lung şi unul mai scurt, seminţele unui copac rar din Mauritius donate de Le Clezio sau scrisorile trimise din închisoare de sud-coreeanul Kim Dae-jung soţiei sale, alături de botoşeii pe care aceasta i i-a împletit apoi, ca să-i ţină de cald-exact în acele zile pe care le petreceam noi la Stockholm, în ţara sa, Kim Dae-jung era onorat şi condus pe ultimul drum.

Intr-o altă secţiune a muzeului erau expuse câteva diplome şi medalii care se înmânează câştigătorilor; cu ocazia asta, ghidesa ne-a explicat că al şaselea premiu, cel pentru economie, nu e tocmai un Nobel propriu-zis, el fiind înfiinţat şi susţinut financiar de către Banca Naţională a Suediei. Ni s-a povestit apoi puţin despre formalităţile premierii: decernarea are loc pe 10 decembrie, ziua morţii lui Nobel, într-o mare sală de concerte, iar banchetul se desfăşoară în splendida Sală Albastră a Primăriei Stockholmului, pe care şi noi o vizitaserăm în ziua precedentă. Ni s-au arătat tacâmurile şi vesela din care se serveşte la banchet, ghidul nostru făcîndu-ne apoi cu ochiul când ne-a menţionat, în treacăt, că întotdeauna dispar ca prin minune multe dintre obiectele mai micuţe: şervete, ceşcuţe şi farfurioare- fiecare cu trofeul lui. In săptămâna în care ajung la Stockholm pentru ceremonii, laureaţii vin pe la Muzeu/Academie, unde sunt instruiţi cu privire la etichetă, unde îşi fac mica donaţie de obiecte şi sunt invitaţi să se semneze...pe fundul scaunelor cafenelei din incinta muzeului, poetic denumită Kafe Satir; aşa că după ce se ridică de la măsuţe, clienţii localului sunt invitaţi să-şi întoarcă scaunul pe care-au stat, ca să vadă în compania virtuală a căror notabilităţi şi-au băut cafeaua.

Turul acesta instructiv dar foarte relaxant a făcut ca o oră să zboare pe nesmiţite şi să facă din timpul petrecut în Muzeul Nobel una din cele mai simpatice amintiri din Stockholm. De aceea cred că, ori de câte ori voi mai auzi ştiri sau voi vedea imagini pe marginea subiectului ăstuia, care fascinează lumea de 108 ani, îmi voi aduce aminte de dimineaţa cea însorită în care-am păşit şi eu în locul pe unde-au trecut, de-a lungul timpului, unii dintre cei mai mari oameni ai lumii.

Vedere-n trecut

In ultima zi de la Stockholm am avut un ritm mai molcom decât în celelalte zile. Am luat micul dejun, ne-am lăsat bagajele făcute de cu seară într-o încăpere specială a hotelului şi-am predat cheia; urma să ne întoarcem pe la 5 după-amiază, ca să ne luăm bagajele şi să mergem la aeroport.

Am fost într-o mare piaţă acoperită, cu măcelării, pescării, mezelării, cofetării şi restaurante. Era un festival de culoare şi varietate culinară, pe care însă, datorită micului dejun abia luat, l-am privit cu o mai mare detaşare decât am fi făcut-o, probabil, pe la ora 2. Mi-am luat totuşi, din lipsă de inspiraţie, o bezea uriaşă, ca să nu se creadă că m-a lăsat rece o asemenea demonstraţie de splendoare, pe care n-o vezi pe la noi prin Obor.

De-acolo am plecat pe jos spre Nationalmuseum, muzeul lor de artă, vizită pe care-o tot amânaserăm, nu din lipsă de chef, ci din lipsă de timp; ne-am rătăcit un pic pe chei, deşi mai trecuserăm pe lângă clădire de multe ori, dar ce plăcut e să te pierzi între insulele oraşului, cu un cer însorit deasupra şi o mare care-i răspunde de jos cu sclipiri vesele! Nu este un muzeu atât de mare cum sunt altele de felul său din Europa şi în plus n-am căutat să vedem decât strict ce ne interesa: am văzut nişte Rubens, câteva lucrări de Rembrandt din care una chiar celebră deşi necaracteristică şi, bineînteles, câţiva impresionişti; dintre artiştii locali l-am descoperit şi admirat pe Zorn, mai ales pentru o pânză care înfăţişa o serbare câmpenească; iar într-un colţişor se afla şi tablouaşul unui oarecare August Strindberg, o lucrare dominată de un cer ameninţător şi-o mare ostilă, la capătul cărora, undeva departe, se iţea un oraş colorat şi luminos.

Am luat-o din nou la picior, ţopăind de pe-o insulă pe alta şi traversând oraşul către Riddarholmskyrkan –dacă-l repeţi de suficient de multe ori, nu ţi se mai împleticeşte limba-, impunătoarea biserică în care sunt înmormântaţi mai toţi regii Suediei. Nu poţi rămâne insensibil când vezi mormintele unor oameni care acum trei-patru sute de ani făceau din Suedia una din cele mai mari puteri ale vremii, oameni care impresionau cu vitejia sau ideile lor, oameni care clădeau şi se plimbau prin edificii pe care şi noi le vizitaserăm în săptămâna ce se scursese. Gustav II, Carol XII, Gustav III, care-au făcut istorie şi-au devenit legendă, niciunul mort de bătrâneţe, îşi petrec veşnicia într-o stranie depersonalizare, întovărăşiţi de alte zeci de nobili, prinţese şi prinţi, regine şi regi, oameni cu toţii.

Am ieşit din vechea biserică şi-am pornit spre cheiul insulei pe care ne aflam, Riddarholmen, să ne bucurăm din nou de soare, de norişorii bucălaţi, de valuri şi de viaţă. Ne-a cuprins o stare din aia în care nu-ţi mai încapi în piele de bucurie, pe care Valentina a vrut s-o documenteze, încercând, cu aparatul foto ţinut la distanţa maximă permisă de lungimea braţului, să ne facă la amândoi o poză, una din alea care n-au niciodată cum să iasă bine. Asistând de la depărtare la chinul nostru vesel, şoferul unui autobuz cu turişti care tocmai se pregătea să plece spre următoarea destinaţie, s-a oferit zâmbind să ne ajute şi ne-a făcut una din cele doar două fotografii pe care le avem împreună din Stockholm. Iţi ia atât de puţin ca să faci cuiva o bucurie de care-şi va aminti toată viaţa..

Ne-am întors apoi, pentru a suta oară probabil, în Oraşul Vechi-Gamla Stan, unde am mers să ne bucurăm de liniştea grădinii şi interiorului Bisericii Germane, o clădire veche şi mândră, personaj de romane suedeze, cu o turlă înaltă şi ascuţită care domină, de la depărtare, orizontul.

Timpul se tot scurgea exact când noi am fi vrut mai tare să stea în loc. Am luat prânzul într-un restaurant grecesc din sudul Gamla Stanului, cu mâncare bună, dar şi cu o servire a cărei insolenţă nu mi-o explic decât prin originea balcanică a personalului-una peste alta, singurul norişor gri al zilei. Am pornit într-o ultimă plimbare prin centrul vechi, cu străzi pietonale pietruite, căsuţe vechi şi îngrămădite, care acum multă vreme găzduiau probabil cizmării, fierării, croitorii şi alte chestii desuete; poate de-asta m-am bucurat când am găsit, rătăcită printre restaurante şi magazine de suveniruri, o prăvălie de biciclete, unde am văzut pentru prima oară cu ochii mei şi modelul acela antic, cu o roată uriaşă în faţă.

Ne-am luat la revedere de la fiecare străduţă, fiecare dugheană şi fiecare piatră de pavaj; iar când, în atmosfera asta descurajant de melancolică, am dat peste un sediu de poştă, o idee ne-a luminat ochii- ce-ar fi să ne trimitem unul altuia câte o vedere? Zis şi făcut! Am cumpărat timbre, am luat cu asalt, cu o energie redescoperită, suvenirăriile în căutarea vederii perfecte, după care, unul lângă altul, ferindu-ne cu cotul unul de celălalt, ca în şcoală la vreo lucrare de control, ne-am adreat câteva gânduri care să ne găsească la Bucureşti, peste câteva zile.

O oră şi ceva mai târziu, eram în drum spre aeroport.

Dar deşi vederea pe care i-am trimis-o Valentinei a ajuns la ea după doar câteva zile, a mea n-a mai apărut; şi cum eu mă bucuram că a ajuns cea destinată ei, aşa ea era tristă că cea pentru mine s-a rătăcit. Am abandonat orice speranţă şi am uitat, ca să nu-mi adaug încă un motiv de frustrare pe o listă deja prea lungă, la vârsta mea.

Si totuşi aseară, când ieşeam pe poartă, am zărit întâmplător cu coada ochiului, într-un cotlon, ceva ce putea aduce cu o ilustrată; am ridicat-o plictisit, fără nicio speranţă sau emoţie, şi când colo...era chiar „scrisoarea pierdută”! Gândurile din ultima zi la Stockholm ale Valentinei, pe care le credeam sortite uitării, au ajuns în fine la mine; au rătăcit –ajutate de adresa un pic greşită- mai bine de o lună, dar m-au găsit până la urmă. Si mi-au readus în faţa ochilor şi-n vârfurile degetelor ultimele ore ale acelei săptămâni unice.

Pretul normalitatii

Desi cautand in Larousse aflu ca este cea mai populata capitala scandinava, Stockholm nu este de fapt un oras mare- cu siguranta nu se compara nici ca suprafata, nici ca numar de locuitori, cu Bucurestiul; privind pe poza -facuta probabil dintr-un balon- unei carti postale pot sa identific multe obiective si o mare parte din traseul pe care l-am facut, pe jos sau cu bicicleta, cateva zile la rand prin centrul orasului. Dar asa mic cum este, m-a cucerit din prima clipa si cred ca va continua multa vreme sa-mi picure in suflet reverie si fascinatie.

Inca de cand avionul coboara spre pista de aterizare, descoperi cu ochii tai ceea ce citisesi deja, dar poate ti-era greu sa crezi: orasul este inconjurat de ape, insule si paduri. El insusi este asezat la intalnirea Marii Baltice cu Lacul Malaren, impartit intre continent si circa 14 insule de diferite marimi, iar padurile din imprejurimi se continua in oras cu o multime de parcuri pline de verdeata, mici si presarate cu generozitate prin centru sau mari si intinse, catre periferie; este, cred eu, cel mai verde oras pe care l-am vazut pana acum. In marele parc Haga, aflat la extremitatea nordica, la malul lacului linistit se inghesuie stufarisul, iar peluzele mari si valurite sunt marginite sau intrerupte de palcuri de copaci. Grupuri de copii sunt prinsi in tot soiul de jocuri, cupluri tinere stau pe iarba cu cosul de picnic in fata sau cu vreo carte in mana; altii stau la vreo masuta din preajma unei mici si vechi cafenele ca o casuta verde din lemn, gustand dintr-o cafea si din aerul proaspat si tacut; varstnicii se plimba incet pe alei, iar pe langa ei trec in viteza tinerii joggeri sau biciclisti- e usor sa fii in forma intr-un oras care ramane viu in loc sa se ingroape in ciment. Aerul din Stockholm, purificat de copaci si imbogatit de ape, este gustos si curat- contururile sunt nete si distantele par mai mici; municipalitatea este mandra de curatenia apelor si incurajeaza pescuitul, pentru care nu-i nevoie de niciun permis; trecand pe vreun pod de pe o insula pe alta, puteai vedea plutind pe apa grupuri de nuferi infloriti.

Grija pentru mediu o vezi la tot pasul, de la curatenia de pe strada si reciclarea selectiva a gunoiului din restaurante sau camera de hotel, pana la autobuzele pe baza de etanol. In cursul unei plimbari de seara cu vaporasul poti constata numarul foarte mare de ambarcatiuni ancorate si aflam ca numarul aproximativ al acestora in Stockholm este de un milion; nu m-ar mira sa fie mai numeroase decat masinile, pentru ca traficul este destul de redus si linistit- nu prea auzi claxoane si cu atat mai putin vociferari sau injuraturi. E foarte incurajat in schimb mersul pe bicicleta; cineva venit din Bucuresti poate fi surprins de faptul ca benzile pentru biciclete se gasesc peste tot, ca nu sunt luate drept loc de parcare de soferi, ca nu-s incalcate de pietoni -care au in schimb trotuare generoase- si-s corect folosite de biciclisti, care respecta sensurile; sa inchiriezi o bicicleta este ieftin, simplu si eficient, iar s-o folosesti este o placere- nu te agaseaza soferii, nu exista caini care sa te-alerge, iar in intersectii trotuarele au rampe pe care le folosesc deopotriva cei in scaun cu rotile, biciclistii si mamicile cu caruturi. Nimic nu este mai revigorant decat sa pedalezi pe malul apei, cu aerul proaspat vajaind pe langa tine si privind printre catarge in departare, la turnurile orasului, in asfintitul soarelui- esti cuprins de o bucurie parca mai mare decat tine si nu-ti vine sa crezi ca viata poate fi atat de frumoasa.

Stockholmul din acest an este, la fel ca si Parisul vizitat anul trecut pe vremea asta, capitala tarii care detine presedintia Uniunii Europene. Insa in timp ce acest lucru era prilej de mare fala si aroganta pentru Sarkozy & co. si era anuntat lumii cu mandrie tocmai pe Turnul Eiffel, pe care erau fixate stelele Uniunii, in Suedia nu aflai de aceasta mare onoare decat de pe un banner intins destul de discret intr-un colt al cladirii Parlamentului; asa este Stockholm- un oras linistit desi foarte atragator, cuviincios desi mandru de trecutul sau plin de glorie. Fie ca-l parcurgi pe jos, pe bicicleta sau cu vaporul -pentru curajosi mai exista balonul cu aer cald-, constati ca orasul impleteste vechiul cu noul- pe maluri vezi si vechile casute din lemn inconjurate de gradini de legume, si blocuri noi de apartamente, in zona centrala gasesti si cladiri medievale, si magazine, teatre sau ansambluri de birouri moderne, iar in parcuri, langa statuia inverzita de timp a unui rege, intalnesti tonete si cafenele de data recenta. Noul Stockholm nu se ridica distrugandu-l pe cel vechi, ci completandu-l, iar rezultatul este frumos tocmai fiindca poti trece in revista cateva sute de ani de evolutie logica si armonioasa; pentru noi din pacate pare prea tarziu sa mai invatam lectia asta.

Desi orasul are multe puncte de atractie si destule exponate foarte valoroase, masurile de securitate sunt fie inexistente, fie extrem de discrete- nu esti perchezitionat sau trecut prin detectoare de metal la tot pasul, nu vezi patrule oriunde te-ai intoarce, cum se intampla de pilda in Franta (de State n-are rost sa aduc vorba). Fie ca asta se datoreaza naivitatii unei tari nelovite de terorism sau unei filozofii mai profunde, rezultatul este ca te simti la fel de liber in camera de hotel, in parc sau in resedinta familiei regale.

Ca tot am atins subiectul muzee, cele mai interesante mi-au parut Muzeul Vasa, dedicat corabiei cu acest nume, veche de vreo 380 de ani si recuperata intreaga de pe fundul Balticii prin anii '60, Palatul de la Drottningholm, un fel de Versailles mic si cochet, Muzeul Nobel din Orasul Vechi si Skansen-primul Muzeu al Satului in aer liber. Mai toate muzeele au zilnic excelente tururi ghidate in engleza si iti pun la dispozitie scaune pliante pe care le poti lua dupa tine in drumul tau prin galerii ca sa te asezi cand obosesti, lucru pe care eu l-am vazut aici pentru prima data.

Desi te abordeaza in limba lor materna si au meniuri imposibil de citit pentru ca de multe ori nu sunt traduse, suedezii vorbesc foarte bine engleza, de la pusti si pana la batranii ridati si fara dinti in gura. Iar tinerii lor, si barbati, si femei, sunt intr-adevar frumosi; am ajuns sa inteleg si eu nostalgia dupa suedezele de pe litoralul nostru- sunt inalte, atletice, cu parul de un blond frumos, natural, cu tenul luminos si dintii ingrijiti, sunt vesele si pline de incredere. Ma intreb doar ce au cautat vreodata pe la noi..

Doar preturile ar putea fi un motiv de intristare la Stockholm; orasul este intr-adevar scump si cel mai bine este sa renunti sa mai faci in gand transformari din coroane in lei sau euro, fiindca ajungi sa nu-ti mai cumperi nimic. In aproape sapte zile la Stockholm am cheltuit cat in zece la Paris. Insa daca stau sa ma gandesc bine, daca asta e pretul unei saptamani in care te simti mai liber, mai tanar, mai sanatos si mai fericit decat oriunde altundeva, atunci merita. Pacat doar ca la noi acasa asa ceva nu poti nici macar sa cumperi.

De la bal la spital

Retrospectiv privind, ar fi trebuit sa ma astept la asta. Acolo cerul era senin si soarele stralucitor, numai ca la umbra era destul de racoare. Te inselau insa marea stralucitoare si localnicii care umblau in pantaloni scurti si tricouri fara maneca-la ei 24 de grade o fi insemnand canicula. Umbland pe jos prin muzee, parcuri vesele si stradute vechi, ma udam mult pe spate si simteam racoarea, dar cand imi puneam hanoracul imi era prea cald. Iar cand imi dadeam drumul pe bicicleta in jos la vale, aerul racoros imi vajaia in urechi. M-a batut vantul de seara cand stateam undeva sus, cu insulele si lacurile orasului intinzandu-se luminoase la picioarele mele cat vedeam cu ochii. Si pe puntea vasului care ne ducea undeva in afara orasului, m-am lasat furat de paduri, de valuri, de barci si casute de lemn, iar curentul a facut ce-a vrut cu mine.

Azi-noapte m-am intors din Stockholm si sunt racit cobza: am urechile-nfundate, capul mi-e amortit iar nasul decojit de atata suflat. Dar vin dupa una din cele mai frumoase saptamani din viata mea. Stau cu termometrul in gura, dar plesnesc de fericire.