Sărbătoarea cărţii

Cititorii care se simt în largul lor în spaţiile mari şi liniştite ale bibliotecilor preferă să meargă târgurile de carte în primele zile de la deschidere. Cei care parcurg filele agăţaţi de bare, imuni la zgomotul şi înghesuiala vagoanelor de metrou, vizitează fără teamă standurile la sfârşit de săptămână. În ce mă priveşte, nu aş putea să mă bucur de aceste sărbători ale cărţii dacă nu le-aş surprinde atât în toropeala începutului, cât şi în agitaţia din toi. Aşadar, joi de dimineaţă, atmosfera la Bookfest era ca într-un apartament în care locatarii de-abia s-au mutat: unele edituri încă mai lucrau la expunerea mărfii iar altele tot nu apucaseră să afişeze preţurile la cărţi, într-un loc primeai scuze în loc de pungile pe care uitaseră să le aducă, iar în altul te anunţau trişti că POS-ul nu funcţionează. Cum însă la asemenea ocazii musafirii sunt puţini, aveai şansa să te plimbi nestingherit printre rafturile cu cărţi, să cercetezi atent titlurile atrăgătoare, ba chiar să citeşti câteva pagini într-un scaun, ca să poţi lua o decizie informată. Sâmbătă, în schimb, ajungeai parcă în toiul unei petreceri de casă nouă la care toată lumea este invitată: ca să răsfoieşti un volum sau achiţi cumpărăturile trebuia să stai la rând, lansările de carte le urmăreai în vârful degetelor şi cu gâtul întins la maximum, iar pentru un moment de linişte trebuia să te retragi în pavilioanele rezervate editurilor mai mici.

Nu pretutindeni atmosfera a fost veselă. Printre afişe îndoliate, cărţile lui Fănuş Neagu au fost aduse în primul rând de cei câţiva expozanţi mărunţi care, dacă târgul s-ar fi derulat cu o săptămână mai devreme, nu i-ar fi acordat probabil aceeaşi atenţie recentului dispărut. În pavilionul marginal oferit micilor jucători pe piaţa de carte, comercianţii priveau cu tristeţe către uşile pe care nimeni nu se înghesuia să intre. La standul unei foste mari edituri, exilată într-o zonă ocolită de vizitatori, doamna din spatele tejghelei mi-a împărtăşit cu melancolie pentru câteva minute amintiri din vremuri mai bune. Cărţile digitale stârneau oareşce curiozităţi, dar fără să convingă portofelele să se deschidă. Iar până la îndepărtatul pavilion al Ungariei- ţara invitată la această ediţie a Bookfest- ajungeau fie rătăciţii, fie cei aflaţi în căutarea unui scaun în care să se odihnească. Vizitatorii care au ignorat prezenţa vecinilor noştri la acest târg au ratat o splendidă expoziţie de fotografie dedicată satului Holloko, o aşezare intrată în patrimoniul UNESCO, în care casele de secol 17 şi 18, castelul şi biserica, portul popular şi meşteşugurile tradiţionale sunt protejate, ducând mai departe în noul mileniu un stil de viaţă practic apus- o lecţie la care prea puţini s-au găsit să asiste.

Tot marile edituri atrăgeau cel mai mult atenţia. Humanitas a ieşit la rampă cu Omul este un mare fazan pe lume, un nou-vechi titlu în stilul consacrat indigest al Hertei Muller, cu Ultima ispită a lui Hristos scrisă de fermecătorul Kazantzakis, cu Zen, jurnalul lui Mircea Cărtărescu din ultimii şapte ani şi, pentru copii sau nostalgici, în prag de 1 Iunie, cu Habarnam în Oraşul Soarelui, de Nikolai Nosov. Polirom s-a prezentat cu Lumea regelui, editată de Principele Radu -un omagiu pe care personalităţi din toată lumea îl aduc fostului suveran la împlinirea a 90 de ani- şi a tradus Harta şi teritoriul, romanul de Goncourt al lui Michel Houellebecq, dar a dat lovitura cu Întreabă-mă orice, volumul cu care Mihaela Rădulescu a strâns la lansare mai mulţi oameni decât orice alt autor. RAO a mizat pe Nu am venit să ţin un discurs al lui Garcia Marquez, Nemira, pe Urzeala tronurilor, iar Paralela 45- pe Falsul Don Quijote al misteriosului Alonso Fernandez de Avellaneda.

Din noianul de lansări de week-end, două au fost cele la care am decis să mă prezint. Prima, a amicului Adrian Georgescu, editorialist la Gazeta Sporturilor şi Adevărul, care a debutat cu volumul Câteva sfârşituri de lume, ingenios precedată de o campanie de promovare pe Facebook. Prezent la lansare, Radu Paraschivescu, coordonatorul colecţiei „Râsul lumii” de la Humanitas, a subliniat că „Adrian Georgescu mai demolează o prejudecată, aceea că ziaristul e doar ziarist”. Încurajat de aceste vorbe, am furat startul la sesiunea de autografe, smulgându-i lui Adrian promisiunea că va veni şi el la prima mea lansare. Odată rezolvată această problemă, nu-mi mai rămâne decât să scriu o carte... şi să găsesc pe cineva s-o publice. M-am îndreptat apoi spre standul Polirom, unde prietenul Vieţii Medicale, dl dr. Bogdan O. Popescu, şi-a marcat debutul în proză cu volumul de povestiri Viaţă de aruncat. Mircea Cărtărescu a lăudat calitatea prozei celui cunocut până acum pentru poeziile sale, oprindu-se asupra a două din cele opt povestiri ale cărţii: „Viaţă de aruncat” -„una din cele mai frumoase povestiri de dragoste sau de după dragoste din câte am citit”- şi „Şobolanii se lovesc de ziduri - o poveste incitantă şi foarte cinematografică, pe care i-a recomandat-o regizorului Cristi Puiu, aflat în asistenţă, pentru un viitor film...

Deşi nu cu plasele pline - nu ocolesc librăriile de-a lungul anului- şi nici pe deplin liniştit asupra viitorului editorilor noştri, am părăsit mulţumit această nouă vizită prin cetatea cărţii româneşti. Şi mi-am trimis deja, la sfârşit de primăvară, un gând nerăbdător către târgul Gaudeamus, care mă aşteaptă în prag de iarnă.

* apărut în Viaţa Medicală, numărul 22 din 3 iunie 2011.

Magazinul de vise

Magazinul preferat al mamei este hyper-marketul Kaufland- de cinci ani, de când s-a deschis, nu cred că s-au scurs trei-patru zile fără să fi trecut pe acolo, profitând de mai toate ofertele. Tata preferă raioanele de electronice şi este oricând gata să-ţi povestească despre un nou mp3player, un lap-top de ultimă generaţie sau ultimul trend în materie de stocare a datelor. Iar Valentina nu scapă nicio ocazie să cerceteze reducerile la costume sau bluziţe de la magazinul Dika din Romană- dar la o adică, se mulţumeşte şi cu cel de pe Lipscani.

Suntem cu toţii, indiferent de vârstă, nişte copii care au înlocuit fascinaţia pentru standurile de dulciuri şi jucării cu pasiuni poate mai mature în formă, dar la fel de tinereşti în intensitate.

Eu unul, de vreo patru ani sunt cucerit de magazinele de cărţi. Librăria mea preferată ar fi Cărtureşti Verona – şi asta nu datorită ceainăriei, care mie întotdeauna mi-a părut mai degrabă expresia unui oarecare snobism cu spoială de rafinament. Ci datorită faptului că se află, prin apropierea de Parcul Ioanid, Grădina Icoanei şi Facultatea de Limbi Străine, într-o zonă încă frumoasă a oraşului; şi pentru că, funcţionând nu într-un parter de bloc, ci într-o casă veche, frumoasă şi frumos restaurată, îmi dă mai degrabă senzaţia unei biblioteci cu vânzare, decât a unei simple librării. Îmi mai place de vreo 2 ani Librăria Engleză, un locşor îngrămădit lângă Humanitas Kretzulescu, unde trec din când în când să-i mai salut pe limba lor pe Hemingway, Steinbeck şi Bukowski.

Dar în privinţa anticariatelor, nimic nu-mi stârneşte entuziasmul precum ExLibris de pe Strada Doamnei. Sigur, nu este cel mai frumos sau mai prietenos dintre spaţii. Dar când trec de uşa de la intrare, cum s-a întâmplat şi acum două zile, parcă las în urmă o lume prăfuită, agresivă şi limitată şi pătrund într-una colorată şi veselă, care-şi deschide instantaneu către mine sute de sertăraşe de cunoaştere. Găseşti acolo opera integrală a lui Shakespeare, cărticele ilustrate cu scheme de dans şi albume cu poze de căsuţe englezeşti ca cele din „Crimele din Midsomer”; atlase de anatomie pentru care aş fi ucis în primul an de facultate, zeci de cărţi de gătit sau albume de arhitectură; ghiduri de călătorie, manuale de bricolaj şi grădinărit şi de fapt cam tot ce-ţi poate trece prin cap, majoritatea în engleză şi la preţuri excelente.

Dar cum de vreun an criza mă loveşte fără milă, a trebuit să plec cu doar cinci cărţi din colecţia Cotidianul, de 2 lei fiecare şi cu inima frântă de toate minunăţiile de milioane pe care nu mi le mai permit. După vreo 20 de ani, m-am simţit din nou ca un copil căruia i se scurg ochii după jucării de neobţinut.

Capcana grabei

Anul trecut pe vremea asta citeam o carte numită Elogiu lentorii, care descoperă originile luptei noastre cu timpul şi descrie goana bezmetică a lumii moderne în toate domeniile, unele evidente –hrană, muncă, transport, sex- şi altele, la care ne gândim mai rar, precum muzica şi lectura. Pe prima o ilustrează cu povestea unei sonate a lui Liszt, pe care autorul o interpreta într-o oră şi pe care pianiştii moderni o cântă în 35-40 de minute. Iar în ce-o priveşte pe-a doua, aminteşte de pildă că romanele lui Dickens apăreau mai întâi în foiletoane săptămânale care se-ntindeau pe luni întregi, pe când acum un pasionat le poate lectura pe fiecare-n câteva zile. Şi-ntr-un caz, şi-n altul, ce câştigi în viteză pierzi în înţelegere, în nuanţe, în trăiri.

Şi deşi mie unuia rareori îmi ia mai puţin de o săptămână să-mi termin cărţile – mai ales datorită mărimii lor- sunt cu totul de acord cu concluziile acestea, asupra cărora, într-o altă formă, reflectasem deja şi eu. Fiindcă văzusem ce face din mine dragostea până la identificare pentru anumiţi autori- mă transformă uneori în cititor până la epuizare al scriitorilor acelora, până nu mai rămâne nimic, până când singurele opţiuni sunt aşteptarea unui nou titlu sau recitirea celor vechi. Iar la cel mai mare risc în receptarea operelor sale e autorul mort sau în vârstă, a cărui operă e deja mai mult sau mai puţin încheiată.

În 2007 pasiunea mea literară s-a numit Kundera. În cam jumătate de an, am citit tot ce se găsea la ora aceea în librării, adică toate cele zece romane ale sale. Le-am citit unul după altul, pentru că pofta-mi creştea citind, la un moment dat realizasem că aveam licenţa de dat în câteva zile dar eu nu puteam să las din mână Nemurirea; iar pe 31 decembrie terminam ultima carte rămasă, Cartea râsului şi-a uitării. Dar încă din timpul lecturilor ăstora, încântarea îmi era umbrită de o realitate care tot creştea-n faţa mea: la 25 de ani, epuizasem în 6 luni rezultatul a treizeci de ani la maşina de scris şi a aproape 80 de ani de viaţă, trăire şi gândire ai autorului său.

Şi mă întreb de atunci: pentru cine o fi mai mare drama care-l leagă astfel pe scriitor de cititorul său devotat- pentru primul, sau pentru al doilea?

Viul mort

În ultimii ani de lectură mai intensă am ajuns să-mi sporesc numărul de autori preferaţi. De la Hamsun am ajuns la Bojer şi Kundera, Steinbeck şi Hemingway, Harper Lee, Bukowski şi Romain Gary. Sunt acei scriitori de care parcă nu mă pot sătura, care mă-ndeamnă să le caut febril cărţile prin librării, siteuri şi anticariate, pe care după ce-i epuizez aş vrea să-i pot împinge de la spate să mai creeze ceva. Oamenii ăştia mi-au înflăcărat imaginaţia, mi-au mânuit emoţiile, mi-au modelat percepţia şi mi-au transformat visurile. Prin toate astea m-au făcut să-i simt mai mult decât nişte simple nume pe coperta întâi a unui volum, mai mult decât nişte poze imprimate uneori de edituri la sfârşitul cărţii- mi-au devenit prieteni. M-am împrietenit cu ei citindu-le poveştile şi ideile scrise aşa cum nimeni până la ei n-o mai făcuse, luându-le la rând toate cărţile şi plesnind uneori de uimire şi bucurie la câteva cuvinte sau fraze prinse-ntr-o mică bijuteire stilistică. Şi prieten îţi e cel despre care ştii mai mult decât doar cu ce se ocupă; aşa că despre mai toţi autorii care-mi plac, nu mai zic de cei pe care-i iubesc, mă documentez din măcar trei surse constante: din informaţiile furnizate de editor chiar în cărţile lor, pe coperţile interioare sau pagina de început, din dragul meu Larousse de la capul patului şi, când vreau mai mult, de pe Wikipedia. Şi aşa ajung să aflu multe lucruri, de la pregătirea lor profesională la primele contacte cu literatura, despre viaţa personală, călătoriile iniţiatice, convingerile politice,etc; toate astea, ca să constat cât de variat poate fi geniul scrisului în forma lui cotidiană; şi chiar dacă nu le ţin minte pe toate, rămân măcar cu datele generale, ca de buletin, pe care le ştii despre mai toţi apropiaţii.

De aceea am fost surprins de reacţia pe care destui au avut-o săptămâna trecută la moartea lui Salinger, un clasic al literaturii americane. În România, oarecum surprinzător aş spune, „De veghe-n lanul de secară” se află de cel puţin trei ani de zile în topul vânzărilor; şi totuşi, mulţi din cititorii –unii cu pretenţii critice- acestui roman excepţional se mirau, pe twitter sau bloguri „eu credeam că murise demult!”. Acum, e clar că nu suntem şi nu trebuie să fim cu toţi la fel; dar pentru mine, dacă e să-ncerc să trag nişte concluzii, aş zice că fie cartea asta se vinde din snobism şi apoi rămâne nedeschisă-n raft strângând praful, ceea ce pot înţelege; fie că unora nu le-a plăcut şi nu şi-au mai bătut capul cu ea, ceea ce accept; fie că au citit-o, le-a plăcut, dar au uitat cu totul de autorul ei, ca şi când nu realizează că una e produsul celuilalt, că ea fără el n-ar fi existat. Să fie oare de vină faptul că, nefiind un prolific, librăriile nu erau periodic umplute de noi scrieri de-ale sale? Autorul e-n viaţă doar atâta timp cât scoate cărţi?

Ăsta-i unul din momentele în care realizezi, mai izbitor ca niciodată, cât de gol e unul din multele clişee cu care ne presărăm viaţa: „va trăi veşnic prin opera sa”. După cum se vede, pentru mulţi dintre noi, Salinger era deja mort când îl citeam.

Shopping si romane

Sambata trecuta vremea frumoasa din Bucuresti m-a chemat afara. Am luat-o la picior pe stradutele din centru, intr-o ploaie luminoasa de frunze galbene, am traversat Parcul Ioanid si Parcul Icoanei, in care m-am stimtit ca-n niste gradini private, asa erau de goale si de linistite. M-am ferit de febrilul Magheru si m-am strecurat pe strazile paralele, uitate de trafic si de zgomot, marginite de case mari si vechi, cu fatade boieresti si lemnarie la geamuri si-am scos capul in contemporan abia cand nu mai aveam unde sa ma refugiez in trecut. Ajuns la Inter, am grabit pasul ca o fantoma surprinsa, luand-o prin pasaj, inspre curtea Palatului Sutu, unde mi-am frecat mainile de nerabdare apropiindu-ma de toneta anticarului. Linistit si neinghesuit la acea ora, la care ceilalti curiosi nu se trezisera, am stat vreo jumatate de ceas trecand in revista toate cartile, amintindu-mi de unele, afland pentru prima data de altele, inspectand, rasfoind si cumpanind. In final am ales de acolo o carte de povestiri a lui Anatole France, din simplul motiv ca editiile acelea din „Biblioteca pentru toti copiii” din anii ΄70-΄80 de la Editura Ion Creanga sunt conectate direct la sufletul meu, „Onoarea pierduta a Katarinei Blum”, editia din ΄78 pe care tocmai o terminsem de citit si pe care m-am gandit sa i-o dau lui taica-miu, „Tartarin din Tarascon” de Daudet si „Comoara de pe insula” a lui Stevenson-se vede ca eram in contact cu copilul din mine. Toate astea pentru doar 8 lei.

Inviorat de achizitiile facute, m-am lasat ghidat de al saselea simt catre Anticariatul Ex Libris din apropiere, pe Doamnei, unde am privit vrajit, ca de obicei, oferta lor de albume, enciclopedii si ghiduri de tot felul-arta, istorie, bricolaj, medicina si dupa vreo 30-40 de minute m-am hotarat sa-mi iau un dictionar medical de buzunar (desi la cele 700 de pagini pe care le numara, ai avea nevoie de un buzunar cam cat o gentuta) in engleza ca sa-i potoleasca Valentinei episoadele ipohondrice si un ghid tot in engleza despre navigatul pe apa-da, stiu, am rau de mare..In rucsac nu mai aveam loc, asa ca le-am atarnat intr-o punga si-am iesit si de acolo.

Aici am comis o greseala-in loc sa fac alegerea sigura si sa merg la dreapta catre BNR, am luat-o la stanga inspre Coltea, devenind astfel prada usoara pentru un alt anticariat, la 20 de metri de primul, in care nu mai intrasem niciodata; n-am rezistat misterului si am intrat ca-n gura lupului. Pentru ca acest al treilea anticariat m-a vrajit de-a binelea si m-a tinut ocupat inca o ora. De cum am intrat mana mi s-a si lipit de „Parerile despre viata ale motanului Murr” de E.T.A –nu, nu-i terorist- Hoffman. Am topait de fericire cand am gasit, dupa vreo 12 ani de cautari, editia Univers din „Foamea” lui Knut Hamsun; aveam editia din ΄67 luata de frati-miu, pe vremea cand eram prost si nu voiam s-ating carti de la anticari, o aveam pe cea aparuta acum doi ani la Cotidianul, o aveam si-n franceza si engleza, dar eu am cautat-o tot timpul pe asta; si in fine, am gasit-o-mai aveam un pic si plangeam. Am mai gasit acolo una din cartile care mi-au foarte mai mult in ultima vreme, „Ultimul Viking” de Bojer, pe care i-am luat-o tot lui taica-miu –nu-mi place sa dau carti cu imprumut- si „Cartea de la San-Michele”, pe care mi-au recomandat-o frati-miu si tata. Iar de la BPT am gasit „Cantarea lui Haiawatha” de Longfellow si „Pe frontul de vest nimic nou” de Remarque, care va fi probabil urmatoarea pe lista de lecturi. Toate astea, plus „Mierea bondarilor” de care nu auzisem, dar am luat-o fiindca e scrisa de un suedez –fiecare cu fixatiile lui-, m-au costat doar 15 lei. Dar am lasat in urma o groaza de alte tentatii, ca sa am la ce sa mai revin pe viitor; de fapt, cred c-o sa ma mut acolo.

M-am intors acasa la vreo 3 ore de cand iesisem pe usa, transpirat de soare si efort, cu mainile-ntepenite de la carat. Mamei si bunicii le-am luat din piata flori frumoase de toamna, sa fie toata lumea multumita. Am intrat in casa si m-am trantit pe pat fericit- are dreptate cine zicea ca o raita la cumparaturi ridica moralul..

Febra nordului

Inainte sa devin nebun dupa literatura ceha, cu Marek, Hrabal si mai ales Kundera, inainte chiar de a face o fixatie pentru americani ca Steinbeck, Hemingway, Salinger, Harper Lee, Bukowski sau Kesey, inainte deci de toate astea am avut si am o pasiune pentru nordici. A inceput acum vreo 11 ani cu Knut Hamsun si va ramane cred cu mine pana mor. De atunci pana acum am devorat tot ce-am gasit de la acest norvegian, asteptand periodic cu nerabdare, apoi cu durere, aparitia-sau descoperirea- unui nou titlu. Mi-am largit apoi interesele: acum doi ani ma dadea peste cap danezul Jens Christian Grondahl cu “Liniste in octombrie”, iar acum un an- norvegianul Per Pettersen, cu “La furat de cai”. L-am mai descoperit cu voluptate pe suedezul Hjalmar Soderberg, cu ale sale “Doctor Glas” si “Jocul serios”, care intre timp i-a impresionat si pe alti apropiati.

Iar anul asta, de cand cu pregatirea plecarii la Stockholm, intereseul meu pentru scandinavi a explodat. Mi-am facut in fine timp sa-l descopar pe Strindberg –nu se putea sa merg in Suedia fara sa-l cunosc pe cel mai mare autor al lor; „Insula preafericitilor”, recent aparuta la Humanitas, le-o recomand tuturor celor preocupati de cum a evoluat societatea umana. Am dat peste Agneta Pleijel, interesanta, dar nu spectaculoasa, cu „Chirurgul reginei”, care, avand drept cadru Stockholmul de secol 18, dezvaluie zbaterile de inceput de drum ale chirurgilor ca profesie si ale chirugiei ca stiinta. Am trecut apoi din nou la norvegieni, cu „Ultimul capitol” al preferatului Knut Hamsun, un roman despre framantare, desertaciune, evolutie, moarte si supravietuire; si cu „Tomas Rendalen” al unui alt mare norvegian, Bjornsterne Bjornson, centrat pe ereditate, pedagogie si moravuri, un pic stufos si incalcit, totusi.

Zilele astea iau o pauza de nordici, insa in biblioteca ma mai asteapta, luate mai ales de pe la anticari, inca destule volume: „Saloanele gotice”, „Vrajitoarea-Razbunarea” si „Teatru” de Strindberg, „O iarna la Stockholm” de Pleijel, „N-a dansat decat o vara” de Ekstrom, „Lumea Sofiei” de Gaarder, „Gosta Berling” de Lagerlof, „Fata pescarului de Bjorson...Fascinatia are in continuare din ce sa se hraneasca..

"..urgia tine pana la patru dimineata, dupa care pamantul si cerul se impaca. A doua zi e primavara. O adevarata explozie de viata in munti! Nu s-a strecurat incet ca un gand dinainte stiut, ci a navalit asemenea unei idei tulburatoare, apriga si nebuneasca." (Knut Hamsun, "Ultimul capitol")

BookFest- teorie si practica cap.II

Ajuns in sfarsit, am gasit un loc de parcare foarte aproape de complex- sa ajung mai usor cu pungile grele la intoarcere. La intrarea in primul pavilion am primit un flyer cu schema standurilor si alte informatii, binevenit daca esti cu desavarsire lipsit de simt de orientare. Intrarea e libera, cum ma si asteptam, desi in masina auzisem la EuropaFM ca ar costa 5 lei -trezirea, baieti!!

Evenimentul mi s-a parut un pic trist si desi Valentina mi-a explicat la telefon starea prin faptul ca nu era si ea langa mine, nu era complet adevarat. Poate-i faptul ca spre deosebire de Gaudeamus-ul din toamna, BookFest-ul nu se tine in Pavilionul Central? Habar n-am. Dar am avut cateva nemultumiri: faptul ca cei de la standuri nu aveau sa-ti dea rest, sau ti-l dadeau dupa rotunjiri generoase care muscau din reducerile afisate; apoi- reducerile foarte mici facute de edituri mari precum Humanitas sau Rao; probabil ca actorii mari din domeniu nu mai considera necesar sa-si scada preturile ca sa atraga oamenii- in schimb cei mici incearca sa-si faca loc cu niste promotii foarte interesante, pentru cine are ochi si pentru ei; la unele edituri chiar notabile- precum Cartier si mai ales Art- nu erau afisate preturile, incat, daca te interesau pe rand 10 titluri trebuia de 10 ori sa intrebi pe cineva cat costa; apoi-faptul ca unele standuri nu erau complet aranjate pana la ora la care ajunsesem eu, adica 12, (in conditiile in care ei aveau acces in pavilioane dinaintea deschiderii pentru public) mi se pare chiar o lipsa de respect pentru oamenii care au venit chiar la deschiderea Targului si care nu se vor putea reintoarce in alte zile.

Si acum, sa fac lista cumparaturilor: un micut ghid al Stockholmului dela editura Vremea, o carte pe care n-o stiam, "Sub ghetar", a unui islandez de Nobel, dela Niculescu; "Insula preafericitilor" a lui Strindberg si "Baietii teribili" de la Humanitas, doua ghiduri alimentare de la Litera; apoi o carte luata-ntr-o doara de la Nemira- "Iubire etc." de Julian Barnes, iar de la Cotidianul- "Fii si indragostiti" si proaspat aparuta "Tess d'Urberville"; de la Rao am luat "Viata de caine" si nou-nouta "Hotel Pastis", ambele de Peter Mayle (mentiune speciala pentru ei- se poate plati cu cardul), iar de la Aquila '93 un mare ghid al Suediei (cu o reducere semnificativa fata de oras) si "Cele mai cunoscute 50 de romane ale Secolului XX"; un joculet de inteligenta de la standul IQGames pentru Valentina, da' sa nu-i spuneti; iar de la Carturesti- unde mi-am facut de cap dupa ce am efectuat un prim drum pana la masina si am gasit si un bancomat care sa-mi suplimenteze fondurile-un DVD cu "Pentru cine bat clopotele" dupa Hemingway, un set de semne de carte si o lupa flexibila de carte-ambele pentru taica-miu caruia ii plac gadgeturile si o carticica cu tabele cu glucidele si grasimile din mai toate alimentele. Nota de plata (sau, cum i se spune pe frantuzeste, la douloureuse) pentru acest dezmat? 330 de lei, asta in conditiile in care oricum imi iau carti saptamana de saptamana, in restul anului.

Ajungand acasa si comparand lista din mintea mea de dinaintea plecarii cu achizitiile concrete, am tras ultimele concluzii: la astfel de chestii mergi cu lista scrisa, cu bani potriviti si fara card!

BookFest- teorie si practica cap.I

Cand se apropie un mare targ de carte precum BookFest incerc, cam cu doua saptamani inainte, sa-mi interzic sa mai iau alte carti, ca sa am un motiv sa merg pana la RomExpo si ca sa profit si de reduceri. Ar trebui sa merg prin librarii numai ca sa-mi fac niste liste pentru marele eveniment. Dar nu-i asa usor. Numai in ultima saptamana am calcat stramb de cateva ori; am fost atat de entuziasmat de aparitia la Rao, dupa un an-jumate de pauza, a unui nou titlu din seria de autor Steinbeck -"Perla"- incat am luat si editia in romana, si pe cea in engleza; in plus, cand sa achit la Libraria Engleza "Perla" in original, am dat la casa de o carte-"Grand Bazar Romania"- despre Romania si romani scrisa de un britanic iar ideea m-a prins, asa ca am cumparat din impuls; iar ieri, desi mergeam doar in recunoastere la Carturesti, tot m-am lipit de "Visul american" al lui Mailer, ce-i drept, la reducere. Cu alte cuvinte, nu ma pot abtine. Ajutor.

La BookFest trebuie sa mergi oricand, numai de vineri pana duminica nu. Pentru ca la sfarsit de saptamana este omor; afara abia mai gasesti loc de parcare, iar inauntru dai de o inghesuiala care te naduseste si te indispune, pentru ca nu mai poti sa vizitezi in liniste standurile, sa te uiti relaxat la carti; ajungi sa vrei sa pleci cat mai repede si sa te declari fericit cand iesi din nou afara, la aer. Asa ca eu am mers astazi, in prima zi; dar nu-mi pot urma sfatul pana la capat fiindca voi merge si sambata, ca sa o duc si pe Valentina, care munceste cat eu trandavesc printre carti.

Din Dristor pana la RomExpo am facut cu masina fix o ora; daca m-as fi grabit cu adevarat sau nu m-ar fi asteptat ceva placut la capatul drumului, as fi blestemat aglomeratia de pe Mihai Bravu, de pe Eminescu, de pe Polona, de pe Iancu de Hunedoara si de pe Aviatorilor; dar eu m-am multumit sa oftez dupa metroul din Paris, vechi de mai bine de 100 de ani si cu de zeci de ori mai multe statii decat ruda sa embrionara din Bucuresti; in plus am profitat de statul pe loc ca sa-mi recapitulez lista de potentiale achizitii -daca nu-ti faci asa ceva, esti pierdut, fiindca vei termina prin a cheltui mult mai mult decat ar fi fost cazul: m-am oprit asupra a doua titluri de la Rao si cate unuia de la Humanitas, Polirom, Paralela 45 si Cotidianul; in plus, voiam un ghid turistic al Suediei si urma sa-mi aleg una-doua carti de bucate si/sau despre alimentatia sanatoasa. Destul de cuminte, nu-i asa?

Goana (a boring story)

Din cand in cand sunt atat de cuprins de pasiunea pentru cate un autor incat as face orice sa-i gasesc si citesc toate cartile. In cazul unora, este mai usor, cum a fost acum doi ani, cand in vreo 6 luni am citit toate cele zece romane ale lui Kundera- pentru ca se gaseau. Alteori insa, este mai greu, sau chiar foarte greu; atunci intra in actiune o trasatura mai putin conturata a mea- consecventa.
Intaia si cea mai de durata astfel de experienta a fost cu primul scriitor pe care l-am imbratisat in totalitate, Knut Hamsun. Si am asteptat timp de vreo noua ani sa dau de una din cele mai celebre scrieri ale lui, "Foamea", cautand-o chiar si pe alt continent, pana sa o obtin, in fine, sub forma unei reeditari- insasi cautarea cartii asteia ar putea constitui un scurt roman.
Anul trecut am fost impresionat pana la zguduire de "L-am servit pe Regele Angliei" de Bohumil Hrabal, un ceh foarte prolific dar din care nu se mai gasea nimic pe la editurile noastre mai mari; am reusit sa aflu ca aparusera totusi multe titluri ale sale la o mica editura a cehilor si slovacilor din Romania, taman din Nadlac. Numai ca sa incerc sa tratez cu ei trimiterea prin posta a cartilor mi-a depasit orice resursa de diplomatie si elocventa-pur si simplu nu te puteai intelege, nici prin telefon, nici prin mail, cu oamenii aia, impletire nefericita a defectelor cehesti si ardelenesti; mi-a sarit in ajutor sor-mea, cu inepuizabilele sale relatii si toata problema s-a rezolvat doar prin prezenta fizica a unui prieten de-al ei in Nadlac-dar am obtinut ce-am cautat, primind astfel un foarte frumos cadou de ziua mea din anul asta.
Tot anul trecut am dezvoltat o pasiune parjolitoare pentru Charles Bukowski- si se pare ca in acelasi timp si multi alti conationali, pentru ca imediat ce-am ajuns sa ma dezmeticesc de valoarea lui, n-am mai reusit sa gasesc in nicio librarie cartile care pana atunci erau pe toate drumurile; cel putin "Factotum" am cautat-o, cum mai spuneam si intr-un post mai vechi, peste tot, inclusiv in alte orase si cu greu am reusit sa dau de ea pe internet, undeva la Satu-Mare, dupa cateva luni.

Ei bine, anul acesta, in a treia zi de Pasti, am avut parte de o bucurie catusi de putin religioasa. S-o iau insa de la pas'opt: Prin 2005 am remarcat intr-o librarie un titlu care-mi placea foarte mult -"Iarna vrajbei noastre", preluat dintr-o piesa de Shakespeare si care in engleza suna,tineam minte de prin filme, foarte percutant si impresionant- "Now is the winter of our discontent/ Made glorious summer by this sun of York"; despre autor nu stiam nimic- John Steinbeck. Dar cartea a fost o placere, iar dupa intoarcerea din State, in iarna anului acela, am cautat sa citesc tot ce puteam gasi: au urmat "La rasarit de Eden", "Cartierul Tortilla", "Soareci si oameni", "Pasunile raiului", "Fructele maniei", "Nopti fara luna"-toate, trepte care ma duceau mai sus pe scara incantarii si entuziasmului fata de acest scriitor.
Cum editura care ii dedica actualmente o serie de autor nu mai tinea pasul cu cerintele mele, am inceput sa caut la anticari- iar anul trecut, "Eu si Charley descoperim America", o carte ce documenteaza calatoria lui Steinbeck si a catelului sau pe cuprinsul SUA si aparuta la noi prin '67, m-a dat pe spate- nu cred ca mai am vreo carte atat de subliniata si de adnotata. Tot anul trecut, in frenezia ce m-a cuprins dupa citirea acelei ultime carti, am dat cu bucurie de un alt titlu, si ala aparut prin '70- "Joia dulce"; numai ca apucandu-ma s-o citesc, aflu ca este un soi de continuare a unei alte carti, "Cannery row" in original; a urmat o cautare frenetica dupa orice traducere, oricat de veche a cartii aleia si intr-un final am descoperit ca ar exista una, datand din '95, sub titlul "Strada sardelelor", la Nemira. Credeam c-am intrat in linie dreapta, ca pana s-o obtin mai era un pic; m-am inselat insa; am cautat pe okazii, unde inainte gasisem tot soiul de raritati, am fost pe la anticari din Bucuresti si alte orase, dar se uitau la mine ca la o ciudatenie, de ajunsesem sa ma indoiesc de mine si de faptul ca acea carte chiar exista. M-am lasat batut o perioada, pana in aprilie, cand la Carturesti am dat peste cartea asta in engleza; chestia asta m-a mobilizat din nou, iar am cautat pe okazii, iar am mers la anticari, iar sprancene ridicate, dar acum aveam dovada; am ofertat din disperare chiar o alta blogger-ita -mandria deja nu mai avea rost-, care ii facuse o recenzie entuziasta cu doi ani in urma, - fara rezultat; intr-un final insa, cautand pe a mia pagina de net am dat peste un exemplar al cartii asteia; mi-a fost si frica sa strig "victorie!"-mi-era sa nu sperii vanzatorul; abia atunci am intrat in linie dreapta, iar cartea-frumoasa, necitita, abia atinsa, si-a gasit locul in biblioteca, intre suratele sale Steinbeck-iene. Ce bine mi-ar prinde perseverenta asta in viata reala!

Va las cu un citat din aceasta carte drept dovada a faptului ca totul a meritat:
"Mi s-a parut intotdeauna ciudat, continua Doc. Insusirile pe care le admiram la oameni, bunatatea si generozitatea, sinceritatea, onestitatea, intelegerea si sensibilitatea, sunt cortegiul de atribute ale esecului in sistemul nostru. Si acele trasaturi pe care le detestam-violenta, lacomia, avaritia, pofta de inavutire, meschinaria, egoismul- sunt atributele succesului. Si asa se face ca in timp ce oamenii le admira pe primele, iubesc produsul celorlalte"

O dimineata

Coincidenta face ca si anul asta, la fel ca anul trecut, plecarea la Paris s-o fac pe pagini de Hemingway. Anul asta este „Adio, arme”, anul trecut era „Pentru cine bat clopotele”. Tin si acum minte una din diminetile din Paris.
Ma durea foarte tare spatele, asa ca i-am lasat pe ceilalti sa mearga la Versailles, pentru ca eu sa pot s-o iau mai usor dupa ritmul indracit din primele zile. M-am dat jos din pat mai tarziu, am iesit din camera, am luat metroul si am coborat la Rambuteau. Voiam sa merg la Atelierul lui Brancusi, dar acolo am aflat ca se deschidea abia dupa-amiaza; asa ca m-am dus la marginea esplanadei din fata Centrului Pompidou si, incurajat de multimea de oameni intinsi pe paturici sau direct pe piatra cubica, m-am asezat si eu pe hanoracul intins sub mine, lipit cu spatele de un copac. Mi-am scos din rucsac cartea de care spuneam in doua editii, una in romana, alta in engleza si am inceput sa citesc, facand din cand in cand pauze ca sa privesc in jurul meu.
In fata mea se afla Centrul Pompidou, cu aspectul la fel de ciudat si futurist ca si exponatele pe care le gazduieste; in stanga, intr-un corp separat, Atelierul Brancusi. La cealalta extrema a esplanadei, pe traseul celor ce mergeau spre intrarea-n muzeu, un tip canta evergreen-uri la chitara; gaseam ca ce canta el, Beatles, R.E.M, etc, contrasta cu aspectul lui- un tip rotofei, mai intre doua varste, chinez (deci si cu o voce cumva caracteristica), dar una peste alta canta bine, asigurand un fundal dragut lecturii mele. Asta pana cand a aparut in peisaj o tiganca batrana rau, subtire si uscata, care s-a asezat putin mai la stanga lui si a inceput sa scartaie in continuu, egal si monoton, cu un zambet fara dinti, dintr-o scripca cu o singura coarda.
In tot timpul asta, la capatul esplanadei opus Centrului, unde ma aflam si eu, se manifesta un negru, fie beat fie drogat, care statea sprijinit de cate un copac, privind absent, ca intr-o transa, in fata; daca treceai pe langa el cum statea asa linistit ziceai ca-i totul normal si nu-i dadeai atentie, dar din timp in timp izbucnea intr-un ras nestapanit, umed si usor psihotic, speriindu-i pe cei din jur, care fie se mutau, fie deveneau mai vigilenti. Dar tipul era inofensiv si intr-un fel imi devenise simpatic.
Dupa ce-am terminat un capitol mai mare, pe parcursul caruia am descoperit in editia engleza cateva pasaje cenzurate la traducerea comunista pe care o citeam, mi-am strans lucrurile, m-am ridicat si m-am dus intr-o piateta la un Starbucks pentru un capuccino mare. Pana cand l-am terminat plimbandu-ma pe ici pe colo, s-a facut ora de deschidere a Atelierului, iar vizita de acolo a fost unul din cele mai memorabile momente ale celor zece zile din Paris. Vor mai urma si altele, saptamana care vine.
E si asta un lucru misto la carti- sunt ca un jurnal involuntar.

Other people's memories

Am inceput sa-mi iau carti de la anticari. A trecut multa vreme pana sa ajung la intelepciunea asta, dar mai bine mai tarziu decat niciodata. Iau carti vechi pentru ca multe dintre ele nu stiu daca sau cand vor mai fi reeditate. Am vanat tot ce-am putut gasi de Steinbeck si Hemingway, am mai dat si peste cate ceva de Sinclair Lewis –recunosc, nu cred ca-l voi citi prea curand-, am luat, pentru cand ma va cuprinde cheful, niste James Joyce si dintr-un snobism reflex am cumparat si doua volume de LeClezio chiar in ziua in care-am aflat ca a luat Nobelul-dar cred ca va strange mult praf pana sa-i dau vreo atentie.

Am dat in felul asta peste niste adevarate comori, ca Sarbatoarea de neuitat, despre care am scris intr-unul din primele posturi- sau Eu si Charley descoperim America a lui Steinbeck, una din cele mai bune carti citite anul asta; „ we don’t take a trip, the trip takes us”... poate apuc sa va zic despre ea altadata.

Unele carti le iau de la tarabe iar altele imi vin prin posta, comandate de pe vreun site specializat sau, mai frecvent, de pe okazii. Si de vreo doua ori mi s-a intamplat ca in pachetul ridicat de la posta sa primesc mai mult decat cerusem. Am primit, mai precis, vreo doua randuri de poze, apartinand probabil fostilor detinatori sau familiei acestora. Primele pareau a fi de prin anii ΄50-΄60, de la un soi de festivitate, cu un prezidiu prin fata carora treceau militieni sa-si ridice diplome or something. Nu mi-am dat seama daca erau facute pentru cineva din prezidiu sau pentru vreun premiant. Lucrurile au fost mai limpezi la urmatorul set de fotografii, care infatisau un adolescent zambaret de ani ΄70 intr-un parc –langa un leagan, langa un boschet... Toate astea le-am privit cu interes, dar fara emotie. In prima faza m-am gandit sa le pastrez –in sensul ca sa nu le arunc- pentru ca erau amintirile unor oameni cu care cine stie ce s-a intamplat intre timp; pe de alta parte insa, mementourile lor nu imi erau destinate mie, n-ar fi fost corect sa le retin; in final le-am aruncat – daca oamenilor respectivi nu le-a pasat de propriile amintiri, de ce mi-ar pasa mie? abia tin pasul cu ale mele..

Calin-Chinaski

Un autor pe care l-am descoperit anul asta se cheama Charles Bukowski. Eram plictisit, n-aveam chef de niciuna din cele 20-30 de carti care asteptau deja de ceva vreme sa fie citite asa ca am luat una de la Carturesti, ca parca imi zisese mie o colega ceva despre nenea asta. Cartea se numea “Femei” si mi-a placut foare mult, desi la prima vedere s-ar spune ca este o simpla enumerare de f..aiuri ale unui poet alcoolic, care descopera succesul –rezonabil- financiar si pe cel –urias- la femei. E o carte care te face sa te gandesti, care te face sa razi, care te excita. Am citit imediat apoi „Posta” si o Antologie de poezie erotica, obscena insa in primul rand prin pretul excesiv.

„Factotum”, ultima carte pe care tocmai am citit-o, a fost foarte greu de gasit; aparuse acum vreo 4 sau 5 ani si pana de curand fusese la reducere, motiv pentru care s-a epuizat. Am cautat-o in toate librariile din Bucuresti, Brasov si Ploiesti, am comandat-o pe toate site-urile care pretindeau ca o au dar care ulterior reveneau cu precizarea ca de fapt, stiti.. nu se mai gaseste.. Salvarea a venit in cele din urma de nu-stiu-unde din Satu Mare, iar cartea ajungea prin posta la mine pe birou cand eu ma aflam la Paris-inca un motiv sa zambesc la intoarcere.

Daca in primul roman de care ziceam, personajul principal sare din... femeie-n femeie, in „Factotum” sunt urmarite salturile aceluiasi personaj, Henry Chinaski, din slujba-n slujba-fara ca asta sa insemne ca acum are o viata amoroasa prea stabila. Se tot perinda prin orase – L.A, N.Y, Philadelphia, Miami, New Orleans- si are tot soiul de munci: lipeste afise-n vagoane de metrou, lucreaza-ntr-un magazin de biciclete, impacheteaza corpuri de iluminat, e om de serviciu (desi el viza un post de reporter) la Times, munceste intr-o fabrica de biscuiti pentru caini.. Nu sta nicaieri mai mult de cateva zile si toti banii si-i arunca pe bautura si pariuri la curse.

Si totusi e ceva in cartea asta care te face sa-l invidiezi pe omul asta. Are un mod de a privi lucrurile care-i ofera libertatea de care multi dintre noi ducem lipsa. Conteaza si sistemul american, ce-i drept.

Am fost in State acum trei ani cu Work and Travel si mi-a placut foarte mult ca la nivelul asta, la care nu-ti trebuia vreo calificare, aveai multe altenative si era usor sa te angajezi-pur si simplu intrai, completai un formular si discutai cu managerul. Singurele motive pentru care eu n-am fost angajat era faptul ca puteam ramane in State doar pe o perioada limitata. Asa se face ca n-am fost angajat la Dunkin Donuts, Wall-Mart, o patiserie si un restaurant cu specific marinaresc; mi-ar fi placut sa lucrez la Posta, unde aveau salarii mari, dar trebuia sa fii cetatean american sau sa ai nu stiu ce tip de viza pentru asta; am aplicat on-line pentru un job la o farmacie, gandindu-ma ca studiile mele mi-ar fi de folos, dar n-am obtinut scorul de care aveam nevoie.

Primul job pe care-as fi putut sa-l am era ca pizza delivery boy la un restaurant numit EBA- puteai scoate multi bani din bacsisuri, dar mie nu mi-ar fi placut sa vin atat de mult in contact cu oamenii si in plus, desi conduceam bine, nu stiam zona; asa ca am renuntat, dar alti romani au luat jobul ala si s-au descurcat bine. Am lucrat cam vreo luna la o firma care infrumuseta proprietatile oamenilor cu stare din acea parte a statului New Hampshire care se invecina cu Vermontul: taiau sau plantau copaci, carau bolovani, etc..Eu taiam iarba, folosindu-ma de genul de aparate folosite acum si la noi prin parcuri; era o munca bine platita, dar foarte solicitanta fizic si murdara -te umpleai de iarba tocata din cap pana-n picioare.

Am mai lucrat vreo doua saptamani intr-un depozit de incaltaminte si articole sportive; treaba mea era sa caut diversele obiecte de pe o comanda si sa le adun pe toate laolalta-trebuia un anumit produs, o anumita culoare, o anumita marime.. era o treaba monotona, dar te puteai obisnui; din momentul insa in care mi-a expirat viza, n-au mai putut sa ma tina, pentru ca mai avusesera probleme cu niste imigranti inaintea mea.

Cel mai mult insa am lucrat intr-un fast-food, unul din restaurantele lantului Wendy’s, unde lucram in tura de noapte si faceam de toate: prajeam cartofii, faceam sand-wichuri, lucram la grill, iar la inchiderea programului pregateam restaurantul pentru a doua zi-duceam gunoiul, spalam vasele, curatam fiecare aparat..Terminam noaptea pe la 1 sau 2, dar imi faceam treaba bine si eram apreciat-daca n-as fi fost limitat de viza, as fi ajuns sef de tura; era o munca mica, neimportanta si fara pretentii, dar nu m-a deranjat niciodata, nici atunci, nici acum, retrospectiv. Castigam in fiecare saptamana 330 de dolari, ceea ce atunci insemna in lei vreo 10 milioane, deci cam 40 de milioane pe luna, in conditiile in care viata era mai ieftina decat la noi.

Acum sunt in Romania, intr-un oras inghesuit si urat, sunt mare absolvent de facultate insa castig de doua ori mai putin si-mi urasc slujba, dar n-am ce sa fac. Atunci imi petreceam cea mai mare parte a timpului visand, plimbandu-ma prin campusul colegiului Dartmouth si facandu-mi toate placerile, absorbind atmosfera vie, vesela si curata din jurul meu, cu zambetul pe buze. Niciodata n-am fost mai fericit.

Esecuri

Sunt destui cei pe care i-am auzit ca daca se apuca de o carte, atunci sigur o termina, indiferent daca le place sau nu.In ce ma priveste eu nu gandesc la fel.Nu pot termina ce nu-mi place iar la cate carti am ajuns sa-mi cumpar de ceva vreme incoace, era de asteptat ca, desi nu achizitionez fara disceramant, sa fie destule cele pe care sa nu le pot citi pana la capat sau, dupa caz, sa nici nu pot sa le incep bine.Iata cateva dintre ele si povestea lor, intr-o ordine aleatorie:

Manastirea din Parma-Stendhal-am privit-o ca pe un soi de recomandare din partea lui Kundera, care face referire la ea intr-unul din romanele sale; tin minte chiar ca am alergat prin cateva librarii ca s-o gasesc in seara de iarna in care mi s-a pus pata ca s-o cumpar; insa, cu cateva exceptii, mi s-a parut absolut plictisitoare, opinie pe care acum cateva zile am constatat ca o impartasesc cu Hemingway;cred ca am citit din ea cam o treime inainte de a ceda.

Tot printre recomandarile lui Kundera se numara si Ratacirile elevului Torless-Robert Musil; pe asta am inceput-o de doua ori si de fiecare data plonjonul prea rapid intr-o introspectie greoaie (o fi vina traducerii?) m-a facut sa ma las pagubas; cu toate astea, voi mai incerca si pe viitor s-o imblanzesc; am vazut ca la Polirom se pregateste o selectie in doua volume din Omul fara insusiri, pe care cu siguranta o sa mi-o iau.

Una din putinele carti din ultimii ani pe care le-am cumparat din cauza marketingului galagios a fost Ma numesc Rosu a lui Orhan Pamuk; si pe asta am inceput-o de doua ori si nu cred ca voi mai incerca prea curand s-o reincep; tin minte ca am cumparat-o pentru ca mi-a placut mult inceputul, dar dupa aia am dat peste prea multe arhaisme si cuvinte specifice care imi intrerupeau lectura, asa ca mi-am pierdut rabdarea si am renuntat, desi ideea cartii s-ar putea sa fie interesanta.

Unul din autorii mei preferati este John Steinbeck, asa ca atunci cand am descoperit intr-un coltisor la Carturesti o scriere despre care nici nu stiusem, Scurta domnie a lui Pepin al IV-lea, am cumparat-o fara sa ma gandesc prea mult, asteptandu-ma la un regal, in lumina lecturilor precedente; inedita prezenta a lui Radu Paraschivescu in calitate de traducator nu mi s-a parut de rau augur; insa dorinta as zice incrancenata de a face sa-mi placa aceasta scriere s-a impiedicat de stilul diferit de tot ceea ce citisem de la el in trecut si de ideea, in opinia mea, destul de nefericita a cartii; am abandonat fara regrete lectura pe la jumatate, in schimb urmatoarele carti ale lui-Fructele maniei si Nopti fara luna mi-au placut mult; iar acum ma pregatesc pentru Eu si Charley descoperim America si Joia dulce.

Unul, niciunul si o suta de mii a lui Pirandello am luat-o pentru ca era la reduceri iar intentia mi s-a parut foarte buna; am gasit insa ca repeta prea des aceleasi idei in feluri nu suficient de diferite si, cum era si prea cald ca sa am suficienta rabdare, am pus-o la baza teancului de carti pe care le-am gasit mai interesante; o sa-i mai vina randul,candva.

Tropicul Cancerului nu cred ca mai are nevoie de prezentari; mi-am cumparat-o din Colectia Cotidianul si am inceput-o de doua ori, ultima data recent, in ceea ce se dorea o continuare la Sarbatoarea de neuitat a lui Hemingway in ce priveste descrierea atmosferei pariziene; mi s-a parut incalcit si am renuntat; probabil ca o voi mai lasa ceva pana s-o atac din nou.

Imediat dupa am incercat Amantul doamnei Chatterley a lui D.H.Lawrence, pe care mi-am cumparat-o acum cateva saptamani pur si simplu pentru ca am fost uimit s-o gasesc la Kretzulescu, avand in vedere ca a fost editata in 2001; mi s-a parut prea siropoasa si dupa vreo 50 de pagini am lasat-o balta.

Stiu ca sora-mii i-a placut foarte mult Cum sa fii bun a lui Hornby, stiu ca dintr-o carte a lui a iesit un film care-mi place si mie foarte mult-High Fidelity cu John Cusack-iar ideea, cel putin din ce am citit pe spatele volumului este cea care m-a convins sa-l cumpar, insa faptul ca e scris din perspectiva feminina a facut sa nu ma simt confortabil citind-o, asa ca o las pe alta data, cand voi fi mai putin ingust la minte..

Voi ce carti n-ati putut termina?