Episodul al doilea: Planul

Se spune ca un plan e cu atat mai bun cu cat e mai simplu. Numai ca un plan simplu nu e neaparat si bun. Al nostru era sa ajungem intr-o sambata dimineata la TNB cu o ora inaintea deschiderii casei de bilete, deci pe la 9, ca sa fim siguri ca prindem; nimic mai simplu, nu-i asa? Si totusi planul asta atat de scurt avea sa-si dezvaluie o groaza de puncte insuficient gandite. In primul rand, mie si Valentinei ne-a fost imposibil, vreo 2-3 sambete la rand, sa ne trezim la ora necesara pentru a ajunge cand ne doream noi la locul bataliei. In fata unei vointi atat de slabe, am apelat la intariri, mai precis la tatal meu, un tip atat de matinal, incat dimineata la 10 numara mai multe realizari decat majoritatea oamenilor la sfarsitul zilei; doua au fost caile pe care l-am atras in hora: in primul rand, povestindu-i cat de grozav se pare ca e spectacolul asta –deci mergand pe latura sa de iubitor de teatru- si in al doilea rand expunandu-i parerea mea sincera ca e imposibil sa faci rost de bilet –marsand adica pe ambitia lui de om trecut prin toate.

Asa ca vinerea urmatoare ne-am dus linistiti lipsa de ambitie personala la culcare, stiind ca tatal meu a preluat problema in mainile sale ferme; mai mult, el supralicitase, promitand, in ciuda asigurarilor mele ca nu e necesar, ca va ajunge la teatru la ora 8. Aici a aparut insa o noua si neasteptata bucla in planul nostru liniar de la A la B; cand, abia trezit din somn, l-am sunat plin de nerabdare pe tatal meu in jur de ora 11, el tocmai parasise coada-biletele se terminasera deja; detaliile erau de-a dreptul descurajante-la ora 8 si ceva cand ajunsese el, avea deja in fata cateva zeci de persoane, in frunte cu un nene venit acolo de la ora 6! Pe cat de descurajat am fost eu, care asteptasem biletele in asternutul cald, pe atat de ambitionat era insa tatal meu, care urmatoarele sase zile s-a antrenat pentru viitoarea incercare. Planul revizuit pentru a doua oara era serios ca o actiune militara: tata urma sa se scoale la 6, sa ajunga la casa de bilete la 6.30 si sa astepte, cu o carte in mana si cu iPod-ul in urechi, ca eu, reprezentant anemic si somnoros al generatiei tinere, sa vin si sa-l inlocuiesc la coada pe la 9…

Episodul intai: Coada

E cumva un reflex ca, atunci cand vedem o coada, sa ne amintim de vremurile din jur (si inainte, si un pic dupa) de ’89; eu unul, care devenisem marisor si deci reliable, eram abonat de prin ’90 la coada la bere sau paine. Dar la drept vorbind, cozile nu sunt apanajul unui anume sistem politic; cozi vezi si la marile muzee (nu la noi, ce-i drept), si in bastioanele capitalismului care sunt centrele comerciale (mai ales la noi). Sistemul are mai degraba un rol in absurditatea cozii- sa iti pierzi ore-n sir pentru hartie igienica, sau in general pentru lucruri de stricta necesitate, cum se intampla altadata, este si absurd si umilitor. Asa ca daca ne uitam inapoi si vedem de unde am pornit, ar trebui sa consideram de-a dreptul imbucuratoare cozile cu accente mai spirituale, precum cele la teatru, de pilda.

De ceva vreme aveam si noi o dorinta: sa vedem spectacolul „Egoistul” cu Beligan, de la TNB; ne-a luat cateva saptamani ca sa ne epuizam naivitatea cu care am pornit in aceasta intreprindere. Eu, care am mai des drum prin zona, tot treceam pe la casa de bilete, in diverse zile si la diverse ore, dar de fiecare data biletele erau epuizate; Valentina, in schimb, inrosea telefonul si incerca sa faca rezervari; o cunostinta a incercat chiar sa trateze direct cu casiera un aranjament reciproc avantajos-fara succes (nu stiu daca asta o face pe respectiva doamna incoruptibila sau doar cu standarde foarte ridicate in materie de spaga). Ne-am mai trezit un pic in momentul in care pe geamurile bileteriei au aparut afise care anuntau ca la piesa „Egoistul” nu se pot lua mai mult de 8 tichete de catre un singur cumparator-carevasazica, spectacolul avea o cautare mai mare decat ne inchipuiseram. Dar de lamurit ne-am lamurit (aproape) definitiv intr-o sambata, intr-una din diminetile alea frumoase, proaspete si insorite de februarie, veritabile solii de primavara; trecand pe la Universitate in drum spre Cismigiu, din goana masinii am vazut pe la ora 10.30 o coada care se revarsa din incinta casei de bilete pe micuta esplanada si aproape pana in bulevard, daca nu cunosteai zona ai fi crezut ca e vreo demonstratie; atunci am inteles ca biletele se pun in vanzare sambata si atunci am gandit Planul.