Micul Paris

continuare

Daca intre structuri mari simti ca te pierzi, printre cele mici devii mult mai constient de gabaritul propriu.
In multe locuri, Parisul nu este pentru grasi. Si paradoxal, unul din aceste locuri este tocmai bistroul. Bistroul este un mic restaurant plin cu masute si inauntru, si pe trotuar, unde se inghesuie deopotriva turisti, bastinasi si chelneri. Sa iei masa, de pilda, intr-un bistro din apropierea fantanii Saint Michel este un deliciu gastronomic, dar un supliciu spatial. Mesele sunt atat de apropiate, incat cea mai retinuta miscare risca sa-l raneasca grav pe necunoscutul din dreapta ta; daca cumva te uiti la interlocutorul tau in timp ce mananci, te poti din greseala trezi cu furculita in farfuria vecinului consternat. Cred ca regula de a nu pune coatele pe masa cand mananci o mostenim de la francezi, dar nu are a face cu buna purtare, ci cu simplul fapt ca pe masuta din fata ta incap ori coatele, ori farfuria-tu alegi. Iesirea din restaurant, dupa placuta cina, obliga consumatorul ghiftuit la un numar nu tocmai gratios de balet, in incercarea de a nu rasturna pahare, carafe, farfurii, scaune, mese, meseni; iar odata iesit cu bine, esti de doua ori satisfacut: in primul rand ca ai luat o cina gustoasa intr-o atmosfera de roman si in al doilea, ca nici tu nici cei din jurul tau nu v-ati accidentat intr-atat incat sa fie nevoie de o ambulanta. Si te duci zambitor la hotel.

Am facut greseala cand am fost anul trecut, cu Valentina, sa ma plang de marimea camerei- habar n-aveam eu atunci ca se poate si mai rau. La Paris cred ca esti obligat sa fii romantic si sa pleci neaparat insotit de o prietena subtirica, pentru ca am constatat pe pielea mea ca hotelurile n-au camerele gandite pentru un barbat si tatal sau, ambii cu greutate si dimensiune peste medie. Paturile erau confortabile in sensul ca daca stateai pe o parte, incapeai lejer; o miscare necugetata, insa, si te trezeai intr-o lupta disperata pentru a-ti pastra echilibrul- cu siguranta pe astfel de dispozitive incep gimnastele sa se antreneze la barna.
Pe cei care se plang de lipsa de spatiu din toaletele ecologice sau din cele de avion, ii invit la un sejur in hotelul Cabourg, camera 31; acea camera beneficiaza din plin de plasarea langa scara in spirala a hotelului, care-si face maiestuos loc retezand un colt care in mod normal ar fi revenit toaletei; baia astfel rezultata avea forma unui triunghi dreptunghic: in unghiul de 90 de grade se deschidea usa dinspre camera, in unghiul opus, de cam 70 de grade, era plasat dusul; cred ca se poate ghici ce se afla taman in ultimele 20 de grade permise de tristele legi ale geometriei oricarui triunghi. Nu ma pronunt si pentru tatal meu, dar despre mine pot sa va spun ca pentru nicio fata, oricat de draguta, nu am facut exercitii atat de intense si disperate de supt burta si stat in varful degetelor cum am facut pentru a reusi sa ma apropii, cat de cat, de wc-ul nostru. In asemenea conditii, fiecare centimetru in plus de spatiu smuls in folosul nostru era o mare victorie, astfel ca mutarea micului cos de gunoi din baie in camera ne-a entuziasmat de parca am fi dublat marimea toaletei. Dar era si un avantaj in toata chestiunea asta, care probabil ca depaseste toate neajunsurile: daca cumva alunecai in cadita dusului sau pe baltile de apa care inevitabil se formau pe jos, nu te puteai accidenta pentru ca te trezeai instantaneu sprijinit de un perete.
Asa ca ne-am intors intregi, sanatosi si plini de vise pentru viitor, din Marele in Micul Paris.

Marele Paris

Privind in urma acum, dupa cel de-al doilea voiaj in Paris in mai putin de un an, ajung la concluzia ca multe din lucrurile cu care am intrat acolo in contact ca turist obisnuit au fost fie foarte mari, fie foarte mici.
Bunaoara, primul lucru care ne-a izbit cu cativa kilometri inaintea intrarii propriu-zise in oras, pe drumul dinspre aeroport, era uriasul Turn Eiffel; toti cei 320 de metri ai sai ne-au smuls suspine de admiratie si i-au convins definitiv pe cei mai sceptici dintre noi ca aterizaseram unde trebuie. Tot imense sunt multe alte atractii turistice; Luvrul e atat de mare incat nici nu-l poti vizualiza in intregime decat dintr-un anume unghi, iar ca sa te uiti la toate exponatele din galeriile lui se pare ca ai nevoie de vreo 6 luni; cand esti in varful Arcului de Triumf, ti se pare ca daca o iei la pas pe Champs Elysees, ajungi la capatul din Place de la Concorde in vreo 10 minute, numai ca dupa vreo juma de ora de mers ti se pare ca de-abia te-ai pornit; daca a luat atat de mult dupa incheierea propriu-zisa a ostilitatilor sa se semneze, la Versailles si la Trianon, pacea de dupa Primul Razboi Mondial, este cu siguranta pentru ca in primele cateva luni delegatiile nici nu s-au intalnit intre ele, ratacindu-se prin gradini sau pe culoare.

Iar daca te gandesti ca, pe aceeasi axa din centrul orasului, stau insirate in ordinea crescatoare a inaltimii si descrescatoare a vechimii, Arc du Triomphe du Carrousel -20 m, Arc du Triomphe de L’Etoile-50 m si Arc de la Defense-100m, ajungi la concluzia ca orasul asta e din ce in ce mai preocupat de grandoare; ma intreb unde vor ajunge in 50 de ani...

*poza stramba e facuta de taica-miu

O dimineata

Coincidenta face ca si anul asta, la fel ca anul trecut, plecarea la Paris s-o fac pe pagini de Hemingway. Anul asta este „Adio, arme”, anul trecut era „Pentru cine bat clopotele”. Tin si acum minte una din diminetile din Paris.
Ma durea foarte tare spatele, asa ca i-am lasat pe ceilalti sa mearga la Versailles, pentru ca eu sa pot s-o iau mai usor dupa ritmul indracit din primele zile. M-am dat jos din pat mai tarziu, am iesit din camera, am luat metroul si am coborat la Rambuteau. Voiam sa merg la Atelierul lui Brancusi, dar acolo am aflat ca se deschidea abia dupa-amiaza; asa ca m-am dus la marginea esplanadei din fata Centrului Pompidou si, incurajat de multimea de oameni intinsi pe paturici sau direct pe piatra cubica, m-am asezat si eu pe hanoracul intins sub mine, lipit cu spatele de un copac. Mi-am scos din rucsac cartea de care spuneam in doua editii, una in romana, alta in engleza si am inceput sa citesc, facand din cand in cand pauze ca sa privesc in jurul meu.
In fata mea se afla Centrul Pompidou, cu aspectul la fel de ciudat si futurist ca si exponatele pe care le gazduieste; in stanga, intr-un corp separat, Atelierul Brancusi. La cealalta extrema a esplanadei, pe traseul celor ce mergeau spre intrarea-n muzeu, un tip canta evergreen-uri la chitara; gaseam ca ce canta el, Beatles, R.E.M, etc, contrasta cu aspectul lui- un tip rotofei, mai intre doua varste, chinez (deci si cu o voce cumva caracteristica), dar una peste alta canta bine, asigurand un fundal dragut lecturii mele. Asta pana cand a aparut in peisaj o tiganca batrana rau, subtire si uscata, care s-a asezat putin mai la stanga lui si a inceput sa scartaie in continuu, egal si monoton, cu un zambet fara dinti, dintr-o scripca cu o singura coarda.
In tot timpul asta, la capatul esplanadei opus Centrului, unde ma aflam si eu, se manifesta un negru, fie beat fie drogat, care statea sprijinit de cate un copac, privind absent, ca intr-o transa, in fata; daca treceai pe langa el cum statea asa linistit ziceai ca-i totul normal si nu-i dadeai atentie, dar din timp in timp izbucnea intr-un ras nestapanit, umed si usor psihotic, speriindu-i pe cei din jur, care fie se mutau, fie deveneau mai vigilenti. Dar tipul era inofensiv si intr-un fel imi devenise simpatic.
Dupa ce-am terminat un capitol mai mare, pe parcursul caruia am descoperit in editia engleza cateva pasaje cenzurate la traducerea comunista pe care o citeam, mi-am strans lucrurile, m-am ridicat si m-am dus intr-o piateta la un Starbucks pentru un capuccino mare. Pana cand l-am terminat plimbandu-ma pe ici pe colo, s-a facut ora de deschidere a Atelierului, iar vizita de acolo a fost unul din cele mai memorabile momente ale celor zece zile din Paris. Vor mai urma si altele, saptamana care vine.
E si asta un lucru misto la carti- sunt ca un jurnal involuntar.

Best of- prima parte

Azi se face deja o luna de cand m-am intors de la Paris si m-am gandit, profitand de timpul care-a sedimentat intamplarile, sa insir cele mai frumoase si memorabile momente pe care le-am trait acolo.

In primul rand imi aduc aminte de intrarea propriu-zisa in oras; aterizaseram pe un micut aeroport la vest de Paris iar drumul de acolo, cam de o ora, l-am facut intr-un autobuz; cand am intrat prin cartierul La Defense am vazut deodata in departare, pe cerul diminetii, mai inalt decat orice altceva, Turnul Eiffel, care ne-a smuls un oftat admirativ noua, suedezilor si italienilor cu care imparteam drumul; atunci am stiut cu adevarat ca am ajuns.

In prima seara ne plimbam pe malul stang al Senei si ne-am decis sa trecem pe cel opus, traversand pe Pont des Arts, un pod pietonal; pe bancutele de pe mijlocul lui sau direct pe jos tinerii radeau, cantau, dansau ori tineau mici picnicuri cu baghete, branza si vin rosu; si in momentul ala nimic nu-mi parea mai frumos pe lumea asta decat sa vezi, auzi si sa mirosi Sena curgand pe sub tine, cat tu esti langa prieteni si sorbi infofolit un pahar de vin.

Ca tot ziceam de baghete, mentionez ca le port o amintire deosebita si nu cred ca sunt snob daca afirm ca sunt cele mai bune pe care le-am mancat vreodata-luate din supermarket sau servite la restaurant, aveau un gust grozav si un aspect apetisant; deci imaginea-cliseu a francezului cu basca pe cap si o bagheta lunga sub brat mi se pare cel putin pe jumatate justificata.

Povesteam intr-unul din primele posturi despre o carte care mi-a placut foarte mult, „Sarbatoarea de neuitat” a lui Hemingway, in care el isi povesteste amintirile din anii petrecuti in tinerete la Paris; n-am reusit sa ajung nici la Closerie des Lilas, carciuma pe care o frecventa, ieftina atunci dar foarte scumpa, din cate-am inteles, acum; cu regret spun ca n-am ajuns nici la faimoasa librarie Shakespeare&Co; dar in a doua zi la Paris, iesind din Jardin de Luxembourg, am intrat din intampare pe Rue Fleurus, unde locuia –dupa cum o certifica si o placa de marmura- Gertrude Stein, prietena artistilor dornici de afirmare din anii de dupa Primul Razboi Mondial, vizitata frecvent de tanarul Hemingway care avea la sfarsitul vietii s-o evoce in cartea de care va spuneam mai sus; ti se strange putintel inima sa stii ca pasesti pe acelasi trotuar pe care trecea acum vreo optzeci si ceva de ani un titan al literaturii.

In Musee d’Orsay m-am purtat ca un copil; am topait de entuziasm printre picturile impresionistilor pe care le stiam din albume si documentare; am vazut capitele de fan, campul de maci si Gara St Lazare a lui Monet, balerinele pictate si sculptate de Degas, autoportretul lui Van Gogh; dar parca cel mai mult m-a izbit momentul in care, fara sa ma astept, intrand intr-o sala nu-stiu-cum trecuta cu vederea de vizitatori, m-am pomenit singur fata-n fata cu Olympia lui Manet; cred ca tremuram de emotie cand o vedeam privindu-ma, asteptandu-ma goala, intinsa pe divan, de parca chiar eu eram urmatorul care sa se bucure de favorurile ei.

In drum spre Musee d’Orsay, intr-o duminica, am vazut un puhoi de rolleri care aluneca pe unul din bulevardele orasului; am inceput sa-i vedem de la distanta, pe cand mergeam pe o straduta ce dadea in bulevardul cu pricina; masinile erau oprite in intersectie de politisti pe role, cu veste galbene, genunchiere si casti de protectie si cred ca au trecut vreo cinci minute pana sa treaca tot alaiul; din cate-am inteles asa-ceva s-ar petrece in fiecare duminica de vara- nu-i asa ca Parisul e-un oras tare de treaba?

Ultima zi

Cititi cu rabdare:)

Ultima zi la Paris ne-am decis s-o petrecem cat mai relaxat; sa lasam in urma umblatul cu limba de-un cot de la un muzeu la altul, care ne caracterizase primele zile, sa admiram linistiti locurile in care inca nu ajunseseram si sa revenim cu calm in cele care ne placusera pana atunci.

Ne-am trezit mai devreme , am luat metroul trei statii pana la Centrul Georges Pompidou iar de-acolo am luat-o la pas pe Strada Rambuteau catre Place des Vosges. Am trecut pe langa un mic sector italienesc, cu mici restaurante si bacanii care tocmai ridicau storurile, lasand sa se reverse in strada mirosurile intepatoare ale branzeturilor de tot felul. Dupa ziua precedenta, in care plouase aproape fara intrerupere, am luat soarele vesel si bland care ne batea din fata drept un semn bun si un cadou de despartire; ne-am jucat cu el, trecand ba pe trotuarul luminat, ba pe cel umbros, dupa cum ne era, prea cald, sau prea frig. Pe langa noi, pe straduta ingusta, a trecut o veche masinuta Mini originala, vioaie si stralucitoare, una din multele pe care le-am vazut si admirat visator aici in cele zece zile.

Trecand dintr-o straduta in alta am dat intamplator peste Muzeul Carnavalet, care ne-a atras atentia in primul rand prin cocheta gradina interioara, racoritoare si linistita; dar am ramas fideli principiului de a nu mai intra in muzee, asa ca l-am lasat pe data viitoare. Am trecut pe langa magazine de haine, teribil de scumpe desi erau la reducere si in ciuda, as fi zis, a zonei in care se aflau. Am ajuns in fine in Place des Vosges, delimitata pe toate laturile de cladiri de caramida rosie care aveau la parter arcade, sub care se desfasurau magazine de suveniruri si cafenele. Am traversat gradina pe care-am admirat-o ca pe celelalte prin care am fost la Paris, cu peluze ireprosabile pe care adultii citeau iar copiii se harjoneau, cu alei pe care-si faceau tururile joggeri cu castile-n urechi.

Am iesit in Rue St Antoine, iar de-acolo am ajuns la Place de la Bastille, cu o coloana dedicata revolutionarilor, nu celor de la 1789, ci celor din 1830 si 1848; se zice ca limitele Bastilliei ar fi si acum adancite-n pavaj, dar probabil ca asta se vede de undeva de sus-de la nivelul strazii n-am remarcat nimic, oricat as fi incercat.

Am vrut sa mai vedem o data Notre Dame, asa ca de la Bastille am urcat in metrou doua statii pana la Hotel de Ville si de-acolo am luat-o pe jos catre Ile de la Cite; ne-am oprit in fata catedralei si-am admirat-o din nou de la distanta, de data asta fara entuziasmul nebun din ziua in care ajunseseram si fara nerabdarea de a o vedea si pe dinauntru dintr-una din zilele ulterioare, ci cu melancolie, incercand sa retinem cat mai mult din sentimentele care ne strabat si din atmosfera care ne inconjoara.. Cate miliarde de ochi or mai fi privit-o pana acum si oare cate altele o vor mai face cum faceam noi atunci...

Am trecut pe malul stang al Senei, spre Cartierul Latin, trecand pe langa buchinistii destul de tristi de putina atentia care li se acorda, cu toate ca era o zi de sambata. Am intrat intr-un magazin de suveniruri unde am gasit ceva chiar original, niste placute de genul „Atentie!Caine rau”, dar cu multe variante originale, ca de pilda: „Caine prost si rau”, „Atentie!Caine rau, stapan feroce!”, „Pisica foarte rea si prost hranita”, „Caine rau si perspicace”, „Atentie!Pisica ciudata!”, „Caine dragut, stapan nebun”. Lupoaicei Vera, singura posesoare de cusca –pe care oricum a abandonat-o in favoarea fotoliului din sufragerie- i-am adus singura placuta care i se potrivea:”Chien gentil”.

Ne-am odihnit putin pe o banca din parculetul bisericii cu numele St Julien-Le Pauvre si am luat-o din nou la picior. Am intrat apoi fara sa stim in cea mai veche biserica de pe malul stang al Senei, St Severin; nu sunt credincios, dar biserica asta, superba fara a fi opulenta, mi-a creat o stare de liniste pe care n-am avut-o in niciuna din catedralele celebre –si deci, mult mai pline de turisti- din Paris; am aflat ca era intr-o vreme biserica studentilor de la Sorbona si poate asa se explica unul din cele mai induiosatoare lucruri pe care le-am vazut in astea zece zile: in diferitele capele, erau fixate mici placute cu multumiri adresate diferitilor sfinti sau Fecioarei pentru raspunsul la rugaciunile inaltate de credinciosi in momente dificile sau importante ale vietii lor-una din cele mai vechi astfel de placute de marmura datau din 1888 si aduceau multumiri pentru sucesul la examene.. Oamenii aia, de care nici n-am auzit vreodata, sunt morti de mult timp, dar au lasat la vedere un mic semn al trecerii lor pe Pamant; multi dintre noi nu vom reusi nici macar atat.

Am iesit din biserica linistita pe care n-o s-o uit niciodata si am fost instantaneu asaltati din toate partile de aromele innebunitoare ridicate din restaurantele care impanzeau stradutele din jur, aflate in apropierea Fantanii St Michel. Era ora 13 si daca cumva nu ne fusese foame pana atunci, minunile de care ne-am trezit inconjurati ne-au facut sa incepem sa comparam in graba specificurile, meniurile si preturile zecilor de restaurante printre care treceam. Inafara de shaorma pe care o gasim bine-mersi si la noi, totul arata si mirosea exceptional; langa un restaurant erau expuse, la gheata, cateva platouri foarte imbietoare de fructe de mare, gata sa fie gatite.

Cu greu am reusit pana la urma sa ne hotaram asupra unui mic bistro; am urcat la etaj, ne-am asezat la o masa micuta si am comandat, Valentina o supa de ceapa si friptura de curcan cu cartof copt, iar eu-o salata cu bacon si un gratar de vita cu sos de piper verde si cartofi prajiti. Au urmat vreo 45 de minute de incantare gustativa, exclamari fericite si zambete satisfacute, minute in care si noi, si viata, si tot ce era in jurul nostru a parut mai frumos si mai vesel; si cu fiecare inghititura am regretat serile si dupa-amiezele petrecute la Mc, KFC, Flunch si Domino’s, cand toate aceste minunatii asteptau sa fie descoperite acolo, pe Rue St Severin. Cel putin pana data viitoare, Parisul are pentru mine gust de sos de piper verde.

Ne-am ridicat cu regret de la masa si am intrat intr-una din librariile Gibert Jeune din jurul Pietei St Michel; am intrat doar cat sa ne dam seama ca ne-ar lua o zi intreaga sa trecem in revista toate titlurile minunate de acolo, raspandite pe 4 sau 5 etaje..

Am luat-o apoi spre Jardin de Luxembourg, alt loc pe care doream sa-l revedem; ne-am asezat pe o banca, privind copiii care se jucau cu corabiile cu panze pe lac, oamenii care vorbeau si faceau de toate si jandarmii relaxati si politicosi, timp in care eu imi savuram un cappucino urias luat din drum de la Starbucks. Dupa vreo jumatate de ora de reverie, ne-am plimbat prin restul gradinii, trecand pe langa peluze, copaci verzi si batrani, terenuri de tenis si baschet si oprindu-ne putin sa ne uitam la copiii calare pe ponei si magarusi; am fost si eu candva ca ei.

Am iesit in Boulevard St Michel, cu privelistea impunatoare a Pantheonului pe fundal si am coborat la metrou, indreptandu-ne spre micul nostru hotel din Strada Auguste Barbier, unde voiam sa terminam de facut bagajele pentru dimineata urmatoare.

Pe inserat am iesit iarasi din camera si ne-am indreptat spre Sena, aproape de Notre Dame, de unde am luat un vaporas cu care sa facem un mic tur al orasului. Am pornit in amurg si ne-am intors o ora si zece minute mai tarziu, pe intuneric, dupa ce-am trecut pe langa oameni care dansau salsa pe chei si dupa ce-am mai vazut pentru o ultima data Notre Dame, La Conciergerie, Luvrul si Musee d’Orsay, Pont Neuf si Luxosul Pod Alexandru al III-lea, Grand si Petit Palais si Turnul Eiffel imbracat in lumini albastre. Am coborat din vapor cu strangere de inima, uitandu-ne ingirjorati spre ceas-era aproape 10 seara, trezirea era dimineata la 5. Am mai hoinarit putin pe strazile din jurul Centrului Pompidou, incercand sa mai tragem cat de putin de timp, dupa care ne-am intors acasa.

Somnul a fost adanc si linistit. Ne-am trezit, ne-am spalat si am coborat la receptie sa predam cheile, unul cate unul. Eu am ramas ultimul. Mi-am plimbat privirea prin camera in care pana ieri stateau imprastiate haine, valize, harti si sticle de suc, acum goala, parca aseptica, doar cu patul putin deranjat.

Mi-am luat rucsacul in spate, geanta de voiaj pe umar si trollerul in mana dreapta, am iesit, am inchis usa si-am incuiat-o-n urma mea. Partir c’est mourir un peu.

Material boy

Preiau si eu ideea din ultimul post al sora-mii si enumar cu ce m-am intors de la Paris, inafara de amintiri si vise, care sunt intr-adevar mai valoroase, dar asupra carora voi reveni mai tarziu.Si cine stie, poate ma va si invidia cineva, desi nu prea cred.Cum am fost acolo relativ mult timp, de unele din lucruri, luate mai pe la inceput, uitasem si le-am regasit cu bucurie la deschisul bagajelor la Bucuresti.

Asadar:

-la categoria haine m-am ales cu niste tenisi maro inchis no-name, cu vreo trei tricouri polo cu care cred ca mi-am satisfacut obsesia pentru genul asta de imbracaminte; poate m-apuca una si pentru camasi, ar cam fi cazul; si un soi de jacheta de toamna de la C&A, de care m-am atasat de cum am vazut-o si care indraznesc sa spun ca-mi sta grozav-poate-o las si p-asta-n masina si mi-o fura careva.Am cautat o zi intreaga si un costum care sa-mi convina si ca aspect, si ca marime, si ca pret, dar n-am gasit;

-la categoria culturalizare, ma laud cu o carticica despre genealogia regilor Frantei, cu un mare ghid al Muzeului Orsay (un muzeu foarte frumos si bogat, pe care a trebuit sa-l vizitez de doua ori ca sa vad doar ceea ce stiam ca ma intereseaza din el, lasand inca mult nedescoperit) si o brosurica a Muzeului Picasso (poate asa voi intelege mai mult din ce am vazut acolo), alte doua carticele-parti ale unei colectii mai largi-una despre Rodin si alta despre impresionisti; mai pentru destindere am luat de la Virgin Megastore „Le petit livre des secrets”, o carte cu fapte diverse; iar in ultima zi acolo mi-am luat de la Gilbert Jeune „Foamea” de Knut Hamsun editia frantuzeasca (e o obsesie pe care o voi detalia) si Bohumil Hrabal- „O singuratate prea zgomotoasa”, ca tot sunt eu ofticat ca-n tara nu mai gasesc nimic de el;

-muzicale mi-am luat tot de la Virgin Megastore (daca ajungeti in Paris, trebuie sa treceti pe-acolo) un dublu CD Sinatra-Dean Martin si altul cu cele 30 de hituri de pe primul loc in topuri ale lui Elvis;

-iar la diverse pot sa trec un breloc cu briceag care e mai mult frumos decat util, un carnetel simpatic cu o pictura a lui Picasso pe care chiar am inteles-o si care mi-a placut („Copil jucandu-se cu un camion”) si trei insigne mititele:una rosie cu „Fuck Bush”, alta galbena cu „Work Sucks” si alta neagra cu „god, you’re ugly”; evident ca nu-mi inchipui ca voi purta prea curand vreuna din ele!

I saw so much I broke my mind

Ma gandisem de la inceput ca Parisul nu e probabil cel mai bine de vizitat in august, dar din alt motiv; crezusem ca voi muri de cald in perioada aia.Temerea insa mi-a fost risipita cand personalul avionului ne-a anuntat ca temperatura la aterizare este de 9 grade, lucru care i-a facut pe multi sa regrete ca plecasera de la Bucuresti in pantaloni scurti.Si in toata perioada petrecuta acolo, temperatura n-a trecut cred de 25 de grade, cerul a fost variabil, ba chiar a si plouat din cand in cand, in timp ce la noi inteleg ca a fost canicula.

Nu, nu temperatura e deci motivul, ci turistii.Stiu ca nu tocmai eu, cel venit pentru zece zile din Bucuresti s-ar cadea sa ma plang de turisti, dar totusi o fac.Concediile au facut ca parizienii sa plece iar in locul lor sa se reverse o mare de pasari calatoare, astfel ca locul si-a pierdut din autenticitate, parerea mea.Asa ca eu cred ca cel mai bine e sa mergi acolo ori primavara, ori toamna.Turistii erau de toate felurile-europeni, asiatici sau americani, (cred ca africanii erau in majoritate imigranti, legal sau nu), tineri sau batrani, inalti sau scunzi, destepti sau prosti.

Pe cei prosti sau cel putin lipsiti total de inspiratie ii vedeai cand se trageau in poza- o englezoaica dolofana si cu un party-hat cu sclipici pe cap lingea un stalp din fata de la Notre-Dame, grupuri de italieni, spanioli sau americani stateau cu barbia-n pumn pe soclul Ganditorului lui Rodin iar pe Champ de Mars multi incercau sa lase impresia ca tin de varf Turnul Eiffel.

Ca tot ziceam de Turnul Eiffel, in apropierea lui se afla un restaurant cu specific romanesc, Doina; asa ca daca nu te-ai saturat la tine acasa de mancare romaneasca, poti sa „servesti”-ah, ce-mi place expresia asta!- mici la 3 euro jumate, ciorba de burta sau papanasi la 7-8 euro; eu, unul, as fi spus pas si daca preturile n-ar fi fost nerusinate.

Desi n-am fost si in suburbiile orasului unde poate-i alta poveste, am strabatut destul de mult din Paris si pot sa spun ca n-am vazut picior de caine vagabond, ceea ce a facut ca odata intors in Bucuresti sa uit care-i normalul la noi si sa calc in primul rahat care mi s-a ivit in cale.In Jardin de Luxembourg la intrare era un dispenser de manusi de plastic cu care sa poti strange dupa animalul de companie si numai in urma poneilor si a magarusilor pe care se plimbau copiii ramaneau uneori deseuri.

In toate parcurile in care am fost-Jardin de Luxembourg, Monceau, Place des Vosges, Jardins des Tuileries, Champ de Mars sau altele mai putin cunoscute, erau peluze –nu toate, ce-i drept- pe care puteai sa stai, sa citesti, sa faci un picnic sau sa te harjonesti, iar pe banci puteai sa te intinzi, toate astea linistit, fara sa te temi ca va veni vreun bagator de seama sa te legitimeze. In fata unui tablou de la ultimul etaj din Centrul Pompidou, vedeai un barbat-student, sau poate critic- care statea pe jos cu un lap-top in brate si care scria probabil ceva pe marginea exponatului respectiv si la care nimeni nu se uita surprins; inafara de mine, poate, dar nu scandalizat, ci admirativ.Astea nu inseamna insa o invitatie la distrugere a tot ceea ce atingi;si mi-a placut ca prin parcuri sau muzee ti se atragea atentia cu blandete asupra lucrurilor de bun-simt care erau asteptate de la tine: ”va multumim ca nu rupeti florile”, „multumim ca nu deranjati rugaciunea”, „multumim ca nu atingeti exponatele”.

Apropo de Pompidou, daca amintesc ca ala-i muzeu de arta moderna, e clar ca n-am inteles mare lucru din ce-am vazut acolo.Cladirea in sine, vazuta din exterior, te surprinde destul la prima vedere.Dar imi aduc aminte de un exponat anume, respectiv un tablou urias care era o simpla suprafata uniform bleumarin; imi pare rau ca n-am retinut numele lucrarii, cu siguranta era ceva complex, dar stiu ca imediat dup-aia am vazut pe peretele opus o usa si m-am intrebat daca si aia-i arta sau nu -abia mai tarziu, cand a iesit cineva pe ea, mi-am dat seama ca era pe bune.

Si pe strada, si-n parcuri, si-n metrou am vazut multi barbati tinandu-se de mana sau imbratisandu-se;si ma gandeam ca, in vreme ce la noi ar fi alergati cu pietre, la Paris aceeasi soarta ar avea-o probabil cei care s-ar uita ciudat la ei.

Cat despre metroul parizian, daca vii din Bucuresti te face sa plangi.Noi cred ca avem cu toate vreo patru magistrale, in timp ce la ei se intalnesc uneori vreo 5-6 intr-o singura statie.Si cred ca pe cea mai lunga magistrala a lor ar incapea toate statiile pe care le avem noi. Totul este excelent explicat si poti sa ajungi intr-un sfert de ora aproape oriunde, iar pe peroane este afisat timpul in care vor ajunge primele doua trenuri.Daca va zic ca exista si trenuri fara conductor, o sa-mi spuneti ca am citit mult SF in ultima vreme, dar va asigur ca nu-i deloc asa.

Voi continua.