„...
Şi atunci s-a petrecut un lucru important: a venit cazul Decker”, mi-a spus deodată
profesorul Helmut Brand de la Universitatea din Maastricht, care-mi depăna
istoria modelării, în ultimii 20 de ani, a politicii europene în domeniul
sănătăţii. „Ştii povestea domnului Decker, nu-i aşa?”, şi-a întrerupt el
expunerea. Până în acel punct vorbise, cum mă așteptam, despre contribuţia
tratatelor, guvernelor naţionale şi instituţiilor comunitare; aşa că pomenirea
unui om oarecare printre arhitecţii impersonali și omniprezenţi ai vieţii
noastre m-a cam luat prin surprindere. „Nu, nu ştiu”, am răspuns curios.
În
1995, luxemburghezului Nicolas Decker i s-a refuzat de către casa de asigurări rambursarea
costului unei perechi de ochelari pe care îi cumpărase dintr-un alt stat
membru. Fiind avocat și făcându-i plăcere – conform propriei mărturisiri – să
dea lumea în judecată, el a pretins ca și sistemele de sănătate, considerate o
competență strict națională, să respecte dreptul liberei circulații a
bunurilor, unul din principiile de bază ale Uniunii Europene. Trei ani mai
târziu, Curtea Europeană de Justiție îi dădea dreptate, hotărârea încurajând și
pe alți cetățeni europeni să reclame în instanță dreptul de a accesa în
străinătate, fără autorizare prealabilă, tot felul de servicii medicale pe care
propriul stat nu le putea asigura în timp util – sau deloc. Deciziile repetate
ale Curții au obligat în cele din urmă Comisia Europeană, Parlamentul și
Consiliul să clarifice printr-o directivă drepturile pe care pacienții europeni
le au în cadrul îngrijirilor
transfrontaliere. Aceasta transformă din regulă în excepție acordul prealabil
al autorităților pentru un tratament programat în străinătate, obligă statele
membre să ofere informații despre calitatea și siguranța serviciilor medicale și
– pentru a garanta continuitatea îngrijirilor de la o țară la alta – , prevede
recunoașterea între state a prescripțiilor medicale și sprijină comunicarea
între sistemele informatice naționale de sănătate. Desigur, preferința
pacienților de a fi tratați în țara lor, unde cunosc limba, sistemul și au
familia aproape și faptul că rambursarea serviciilor se va face la nivelul
tarifelor practicate la ei acasă (foarte scăzute, de pildă, în România față de
celelalte state membre) va face ca puțini dintre ei să apeleze la dreptul de a-și
îngriji sănătatea altundeva. Însă departe
de a avea impact doar asupra procentului redus de pacienți care merg să se trateze
în străinătate, legea europeană încurajează sisteme naționale foarte diferite
să coopereze, să conveargă spre aceleași standarde, fiind, așadar, în
beneficiul tuturor cetățenilor.
„Lucruri
asupra cărora nu ne-am putut pune de acord în ultimii 20 de ani sunt acum
reglementate prin această directivă”, a rezumat situaţia profesorul Brand. Cu alte cuvinte, dacă
un avocat luxemburghez ar fi preferat să plătească niște ochelari
de 150 de euro în loc să treacă prin ani de procese, decizia politică de mai târziu nu s-ar fi produs. „Domnul
Decker a schimbat lumea pentru 500 de milioane de europeni”, concluzionează interlocutorul meu. Este poate o
coincidență fericită că directiva asistenței medicale transfrontaliere a intrat
în vigoare în 2013, Anul european al cetățenilor. Ea le arată acestora ce
poți obține când ai curajul să-ți aperi drepturile.
*Postare
realizată pentru concursul Blogger European