marți, 23 septembrie 2008

Best of- prima parte


Azi se face deja o luna de cand m-am intors de la Paris si m-am gandit, profitand de timpul care-a sedimentat intamplarile, sa insir cele mai frumoase si memorabile momente pe care le-am trait acolo.

In primul rand imi aduc aminte de intrarea propriu-zisa in oras; aterizaseram pe un micut aeroport la vest de Paris iar drumul de acolo, cam de o ora, l-am facut intr-un autobuz; cand am intrat prin cartierul La Defense am vazut deodata in departare, pe cerul diminetii, mai inalt decat orice altceva, Turnul Eiffel, care ne-a smuls un oftat admirativ noua, suedezilor si italienilor cu care imparteam drumul; atunci am stiut cu adevarat ca am ajuns.

In prima seara ne plimbam pe malul stang al Senei si ne-am decis sa trecem pe cel opus, traversand pe Pont des Arts, un pod pietonal; pe bancutele de pe mijlocul lui sau direct pe jos tinerii radeau, cantau, dansau ori tineau mici picnicuri cu baghete, branza si vin rosu; si in momentul ala nimic nu-mi parea mai frumos pe lumea asta decat sa vezi, auzi si sa mirosi Sena curgand pe sub tine, cat tu esti langa prieteni si sorbi infofolit un pahar de vin.

Ca tot ziceam de baghete, mentionez ca le port o amintire deosebita si nu cred ca sunt snob daca afirm ca sunt cele mai bune pe care le-am mancat vreodata-luate din supermarket sau servite la restaurant, aveau un gust grozav si un aspect apetisant; deci imaginea-cliseu a francezului cu basca pe cap si o bagheta lunga sub brat mi se pare cel putin pe jumatate justificata.

Povesteam intr-unul din primele posturi despre o carte care mi-a placut foarte mult, „Sarbatoarea de neuitat” a lui Hemingway, in care el isi povesteste amintirile din anii petrecuti in tinerete la Paris; n-am reusit sa ajung nici la Closerie des Lilas, carciuma pe care o frecventa, ieftina atunci dar foarte scumpa, din cate-am inteles, acum; cu regret spun ca n-am ajuns nici la faimoasa librarie Shakespeare&Co; dar in a doua zi la Paris, iesind din Jardin de Luxembourg, am intrat din intampare pe Rue Fleurus, unde locuia –dupa cum o certifica si o placa de marmura- Gertrude Stein, prietena artistilor dornici de afirmare din anii de dupa Primul Razboi Mondial, vizitata frecvent de tanarul Hemingway care avea la sfarsitul vietii s-o evoce in cartea de care va spuneam mai sus; ti se strange putintel inima sa stii ca pasesti pe acelasi trotuar pe care trecea acum vreo optzeci si ceva de ani un titan al literaturii.

In Musee d’Orsay m-am purtat ca un copil; am topait de entuziasm printre picturile impresionistilor pe care le stiam din albume si documentare; am vazut capitele de fan, campul de maci si Gara St Lazare a lui Monet, balerinele pictate si sculptate de Degas, autoportretul lui Van Gogh; dar parca cel mai mult m-a izbit momentul in care, fara sa ma astept, intrand intr-o sala nu-stiu-cum trecuta cu vederea de vizitatori, m-am pomenit singur fata-n fata cu Olympia lui Manet; cred ca tremuram de emotie cand o vedeam privindu-ma, asteptandu-ma goala, intinsa pe divan, de parca chiar eu eram urmatorul care sa se bucure de favorurile ei.

In drum spre Musee d’Orsay, intr-o duminica, am vazut un puhoi de rolleri care aluneca pe unul din bulevardele orasului; am inceput sa-i vedem de la distanta, pe cand mergeam pe o straduta ce dadea in bulevardul cu pricina; masinile erau oprite in intersectie de politisti pe role, cu veste galbene, genunchiere si casti de protectie si cred ca au trecut vreo cinci minute pana sa treaca tot alaiul; din cate-am inteles asa-ceva s-ar petrece in fiecare duminica de vara- nu-i asa ca Parisul e-un oras tare de treaba?

vineri, 19 septembrie 2008

Calin-Chinaski

Un autor pe care l-am descoperit anul asta se cheama Charles Bukowski. Eram plictisit, n-aveam chef de niciuna din cele 20-30 de carti care asteptau deja de ceva vreme sa fie citite asa ca am luat una de la Carturesti, ca parca imi zisese mie o colega ceva despre nenea asta. Cartea se numea “Femei” si mi-a placut foare mult, desi la prima vedere s-ar spune ca este o simpla enumerare de f..aiuri ale unui poet alcoolic, care descopera succesul –rezonabil- financiar si pe cel –urias- la femei. E o carte care te face sa te gandesti, care te face sa razi, care te excita. Am citit imediat apoi „Posta” si o Antologie de poezie erotica, obscena insa in primul rand prin pretul excesiv.

„Factotum”, ultima carte pe care tocmai am citit-o, a fost foarte greu de gasit; aparuse acum vreo 4 sau 5 ani si pana de curand fusese la reducere, motiv pentru care s-a epuizat. Am cautat-o in toate librariile din Bucuresti, Brasov si Ploiesti, am comandat-o pe toate site-urile care pretindeau ca o au dar care ulterior reveneau cu precizarea ca de fapt, stiti.. nu se mai gaseste.. Salvarea a venit in cele din urma de nu-stiu-unde din Satu Mare, iar cartea ajungea prin posta la mine pe birou cand eu ma aflam la Paris-inca un motiv sa zambesc la intoarcere.

Daca in primul roman de care ziceam, personajul principal sare din... femeie-n femeie, in „Factotum” sunt urmarite salturile aceluiasi personaj, Henry Chinaski, din slujba-n slujba-fara ca asta sa insemne ca acum are o viata amoroasa prea stabila. Se tot perinda prin orase – L.A, N.Y, Philadelphia, Miami, New Orleans- si are tot soiul de munci: lipeste afise-n vagoane de metrou, lucreaza-ntr-un magazin de biciclete, impacheteaza corpuri de iluminat, e om de serviciu (desi el viza un post de reporter) la Times, munceste intr-o fabrica de biscuiti pentru caini.. Nu sta nicaieri mai mult de cateva zile si toti banii si-i arunca pe bautura si pariuri la curse.

Si totusi e ceva in cartea asta care te face sa-l invidiezi pe omul asta. Are un mod de a privi lucrurile care-i ofera libertatea de care multi dintre noi ducem lipsa. Conteaza si sistemul american, ce-i drept.

Am fost in State acum trei ani cu Work and Travel si mi-a placut foarte mult ca la nivelul asta, la care nu-ti trebuia vreo calificare, aveai multe altenative si era usor sa te angajezi-pur si simplu intrai, completai un formular si discutai cu managerul. Singurele motive pentru care eu n-am fost angajat era faptul ca puteam ramane in State doar pe o perioada limitata. Asa se face ca n-am fost angajat la Dunkin Donuts, Wall-Mart, o patiserie si un restaurant cu specific marinaresc; mi-ar fi placut sa lucrez la Posta, unde aveau salarii mari, dar trebuia sa fii cetatean american sau sa ai nu stiu ce tip de viza pentru asta; am aplicat on-line pentru un job la o farmacie, gandindu-ma ca studiile mele mi-ar fi de folos, dar n-am obtinut scorul de care aveam nevoie.

Primul job pe care-as fi putut sa-l am era ca pizza delivery boy la un restaurant numit EBA- puteai scoate multi bani din bacsisuri, dar mie nu mi-ar fi placut sa vin atat de mult in contact cu oamenii si in plus, desi conduceam bine, nu stiam zona; asa ca am renuntat, dar alti romani au luat jobul ala si s-au descurcat bine. Am lucrat cam vreo luna la o firma care infrumuseta proprietatile oamenilor cu stare din acea parte a statului New Hampshire care se invecina cu Vermontul: taiau sau plantau copaci, carau bolovani, etc..Eu taiam iarba, folosindu-ma de genul de aparate folosite acum si la noi prin parcuri; era o munca bine platita, dar foarte solicitanta fizic si murdara -te umpleai de iarba tocata din cap pana-n picioare.

Am mai lucrat vreo doua saptamani intr-un depozit de incaltaminte si articole sportive; treaba mea era sa caut diversele obiecte de pe o comanda si sa le adun pe toate laolalta-trebuia un anumit produs, o anumita culoare, o anumita marime.. era o treaba monotona, dar te puteai obisnui; din momentul insa in care mi-a expirat viza, n-au mai putut sa ma tina, pentru ca mai avusesera probleme cu niste imigranti inaintea mea.

Cel mai mult insa am lucrat intr-un fast-food, unul din restaurantele lantului Wendy’s, unde lucram in tura de noapte si faceam de toate: prajeam cartofii, faceam sand-wichuri, lucram la grill, iar la inchiderea programului pregateam restaurantul pentru a doua zi-duceam gunoiul, spalam vasele, curatam fiecare aparat..Terminam noaptea pe la 1 sau 2, dar imi faceam treaba bine si eram apreciat-daca n-as fi fost limitat de viza, as fi ajuns sef de tura; era o munca mica, neimportanta si fara pretentii, dar nu m-a deranjat niciodata, nici atunci, nici acum, retrospectiv. Castigam in fiecare saptamana 330 de dolari, ceea ce atunci insemna in lei vreo 10 milioane, deci cam 40 de milioane pe luna, in conditiile in care viata era mai ieftina decat la noi.

Acum sunt in Romania, intr-un oras inghesuit si urat, sunt mare absolvent de facultate insa castig de doua ori mai putin si-mi urasc slujba, dar n-am ce sa fac. Atunci imi petreceam cea mai mare parte a timpului visand, plimbandu-ma prin campusul colegiului Dartmouth si facandu-mi toate placerile, absorbind atmosfera vie, vesela si curata din jurul meu, cu zambetul pe buze. Niciodata n-am fost mai fericit.

marți, 16 septembrie 2008

un domn

Nu stiu cat de serios ar trebui privita moartea. Alternez tot timpul intre doua stari; una mai cinica- moartea cuiva, a oricui, este un eveniment minor, de trecut cu vederea, intr-o lume atat de mare, cu miliarde de oameni, cu uragane, foamete, cutremure si razboaie..ce inseamna un om? si o a doua –moartea oricui trebuie strigata, urlata, plansa in hohote, trebuie sa te sui pe cel mai inalt varf si sa zbieri din fundul trairii pe care tu o mai ai inca in tine: S-a stins un om!....”Moartea fiecarui om ma imputineaza si pe mine, caci eu sunt parte a Umanitatii...”

Ma intorceam adineauri acasa si vedeam la o trecere de pietoni pe cei care-nvata acum in fostul meu liceu.. Fiecare generatie are parca datoria sa fie dezamagita de cea care-i urmeaza, dar eu chiar cred ca in ΄89 s-a produs o ruptura si ca eu seman mai mult cu parintii si bunicii mei decat seman cu liceenii de acum.. Ma intorceam acasa cu un nod mare in gat, la radio la Realitatea auzeam aplauzele de adio de la TNB si ma intrebam: copiii astia dupa moartea cui se vor simti sfasiati? a lui Papadopol? a lui Bordeianu? a Andreei Marin? a lui Guta?

Cateva luni am tot amanat sa merg sa-l vad pe Iordache la „Alex si Morris”- n-am gasit timp; o sa-l vad in stagiunea urmatoare, imi ziceam..dar Iordache nu mai prinde nicio stagiune.. Mitica Popescu, partenerul sau din spectacol, il veghea inlacrimat azi in foaier la TNB- asta le-a fost ultima reprezentatie impreuna.. Credem ca stim sa vorbim teribil de bine cand moare cineva: „nu pot vorbi despre el la trecut”, „el continua sa traiasca in noi”, „lumea e mai saraca”, clisee pe care le rostim fara sa mai gandim. Eu pot sa spun ca de mult n-am mai fost atat de daramat si n-am mai plans atat; si ca-mi pare tare, tare rau, ca n-o sa-l mai stiu pe Stefan Iordache pe undeva, oriunde-ar fi vrut el, dar printre noi.

luni, 15 septembrie 2008

Mai tineti minte?

Primul meu 15 septembrie s-a petrecut acum douazeci de ani; abia azi mi-am dat seama si realitatea asta m-a cutremurat un pic. A fost o zi mai importanta decat pentru alti copii, pentru ca eu nu fusesem la gradinita. Eram la Ploiesti si tin minte ca-n dimineata aia am plecat impreuna cu fratele meu care trecea in clasa a doua spre Scoala Generala numarul opt; fiecare aveam in mana un buchet de gladiole pentru doamnele invatatoare. Nu tin minte foarte multe din ziua aia; nu mai stiu daca am mers pe jos sau cu masina pana acolo, dar stiu sigur ca mama a fost cu mine pana cand am intrat in cladire. In ultimul moment si-a adus aminte sa-mi spuna sa nu uit ca numele meu de familie e Calin (era prima oara cand auzeam asta) si sa nu cumva sa zic ca ma cheama Mihaita (cum mi se spunea in casa) , ci Mihail. Au fost mult prea multe informatii pentru mine, asa ca partea cu Mihail am uitat-o, reusind astfel sa ma fac de ras din prima zi. Mai tin minte ca doamna Vaduva, invatatoarea, ne-a spus ce carti si caiete ar trebui sa ne pregatim pentru fiecare materie iar eu, ingrijorat de faptul ca nu putusem sa le retin pe toate, am mers la catedra la sfarsit si am rugat-o sa mi le mai spuna o data, ca sa-mi fac o lista. La iesirea din clasa ma astepta sora mea, care era intr-a opta in aceeasi scoala si era un soi de vedeta pe-acolo.

Si au trecut unsprezece ani. Primii doi la Ploiesti, dupa care ne-am mutat in ΄90 in Bucuresti. Premii am luat doar pana-ntr-a opta; intr-a cincea am avut nota scazuta la purtare, motiv si acum de regrete din partea fostei mele diriginte- pronuntasem cuvantul „lesbiana”. A venit si liceul si atunci au inceput experimentele cu sistemul de invatamant: s-a schimbat modalitatea de admitere la liceu (din fericire eu am dat-o pe stil vechi), in ultimii doi ani trimestrele s-au transformat in semestre, tezele au devenit mai putin importante. Tot vreo doi ani inceputul scolii a fost amanat din cauza epidemiilor inchipuite de meningita. Si cred ca am apucat si inceputul scolii la 1 septembrie, cum era in Republica Moldova, dar aia a fost o treaba variabila, pe care nu mai stiu nici cand, nici de cate ori am prins-o.

Asa ca nu mai stiu sigur in ce zi am auzit pentru ultima oara primul clopotel, pe 1 sau pe 15 septembrie, acum noua ani. Nu mai tin minte mare lucru din ziua aia si de fapt nu mai retin mare lucru din toata clasa a 12-a, cand in fine mi-am dat si eu in petec si am inceput sa chiulesc pe rupte si sa nu-mi mai pese de teme.

Dar tin minte ca-n ziua de deschidere a ultimului meu an scolar, m-am trezit mai devreme, am mers la floraria din piata si am luat cate o frezie alba pentru prietenele mele de atunci (cu baietii intotdeauna m-am inteles mai prost)- Irina, Andreea si Laura. Eram la sfarsit de mileniu, gladiolele se demodasera, aveam 18 ani iar diriginta nu ma mai impresiona.

miercuri, 10 septembrie 2008

Tu unde erai?

Fusesem la Turnul Chindiei cand m-au facut pionier; si vazusem la televizor Turnul Eiffel, Turnul din Pisa, Turnul Londrei, ba chiar si Turnurile Petronas din Kuala Lumpur; deci nu cred ca s-ar putea spune ca eram un ignorant. Dar prima data cand am auzit de Turnurile Gemene din New York a fost in ultima zi de existenta, a lor si a mii de oameni care se aflau in ele, acum sapte ani, pe 11 septembrie 2001.

Eram pe traseu la scoala de soferi, in Tico-ul in care incercam deja de vreo luna sa ma descurc cu garatul, intoarcerea, pornirea din rampa, parcarea laterala si mai ales cu pornirea de pe loc. Cand pe instructorul meu, domnul Taujan, fost cadru militar, au inceput sa-l sune o groaza de oameni-rude, cunoscuti, militari. Atunci a incercat sa-mi explice ce-s alea Turnurile Gemene din New York. Acuma, tocmai pentru ca stim ca ele nu mai sunt, le remarcam si mai tare cand apar in vreo scena de film care se petrece in Mahattan. Vedem cat de impunatoare erau; si intre timp am aflat cat de importante erau, ce simbol reprezentau. Dar atunci, cand domnul Taujan incerca sa-mi explice, refuzam sa pricep. In primul rand, era o chestie poate de orgoliu- cum se poate sa fie niste cladiri atat de importante pe cat imi spune el si eu sa nu fi auzit de ele? Iar in al doilea rand – si mult mai serios- daca sunt atat de importante cum de au putut fi atacate?

Tin minte destul de multe lectii cu domnul Taujan, cel mai bun instructor pe care l-am fi putut avea, eu si sora mea inainte de mine; imi aduc aminte traseele pe care o luam, cum s-a luat la cearta cu un smecher care m-a sicanat la un moment dat, tin minte cum m-a dus inafara orasului, in comuna in care traiau parintii lui, si aceia niste oameni foarte buni. Dar din lectia de pe 11 septembrie 2001 nu-mi mai amintesc decat telefoanele care sunau in continuu, neincrederea mea si nerabdarea de a ajunge acasa in fata televizorului.

Cand am ajuns acasa in dupa-amiaza aceea, Turnurile erau inca in picioare. Totul parea un simplu incendiu, cu o cauza ce-i drept, neobisnuita. Dupa care, incredibilul a devenit realitate, ca-n cartea lui Hrabal. Incepand de atunci, am incetat sa mai fiu sigur de ceea ce stiu.

luni, 8 septembrie 2008

Aleaga-se

Am fost foarte uimit acum ceva vreme cand am aflat dintr-un documentar ca cea mai mare parte a prafului de la noi din casa este reprezentata de propria piele descuamata. De atunci, pentru o vreme, am inceput sa privesc praful din camera mea –de cel din restul casei nu eram unic raspunzator- cu si mai mare ingaduinta, lasandu-l sa se astearna mai ceva ca pana atunci –doar era carne din carnea mea.

Dar idila n-a durat mult. Dupa o vreme mi-am dat seama ca documentarul era probabil facut pe undeva prin U.S, U.K sau U.E; acolo unde parcurile si gradinile iti rasar in drum la tot pasul, acolo unde, cum vedeam in reportajele PRO-ului din campania de la locale, santierele sunt foarte bine izolate, astfel ca nici pulberile si nici decibelii in plus sa nu deranjeze locuitorii marelor orase.

Asa ca am devenit dintr-o data mai constient de santurile sapate la tot pasul in asfalt, de frumoasele case vechi daramate peste tot prin jur si de santierele care le iau locul; am inceput sa remarc uluit cum maturatorii strang cu farasul mormane de praf, cum masina abia spalata este a doua zi de dimineata deja murdara si cum frunzele copacilor tot mai rari zac triste sub un deget de colb.

Inainte ma intorceam nerabdator la casa mea cu gradina ca intr-un refugiu in fata fumului, claxoanelor si aglomeratiei din Bucuresti. Acum, ma asez la calculator, arunc o privire pe pervazul din fata mea si vad ca praful orasului m-a urmarit pana aici. No escape.

duminică, 7 septembrie 2008

Caci pentru tine bat

Mi-am cumparat “Pentru cine bat clopotele”, in romana si engleza, in opt a opta 2008, ziua inceperii Jocurilor Olimpice; in romana mi-am luat-o de la anticariatul de la sediul PNL de pe Magheru, iar in engleza de la Libraria Engleza de langa Humanitas-Kretzulescu. Desi stilul lui Hemingway nu este foarte inzorzonat, nu mi s-ar fi parut deloc usor sa citesc cartea direct din engleza. Citita in paralel insa, m-a ajutat sa inteleg niste fraze poate nefericit traduse si sa identific unul-doua pasaje care au fost in mod convenabil trecute cu vederea in traducerea din 1965 pe care o citeam eu.

Nu stiu daca este sau nu o intamplare ca, impreuna cu cartea, de la Libraria Engleza mi-am luat si un semn de carte magnetic cu un citat din Leonardo da Vinci- „Viata bine traita este lunga”. Pentru ca desi este o carte de aproape 600 de pagini, „Pentru cine bat clopotele” descrie doar trei zile din viata catorva oameni. Trei zile in care un tanar american, venit sa lupte de partea republicanilor in Razboiul Civil din Spania, cunoaste oameni care-l invata cate ceva despre viata, intalneste dragostea vietii sale si moare, dupa ce-si face datoria. Nu se lamenteaza, nu se considera ghinionist, ci se decide sa inghesuie pe cat posibil saptezeci de ani in saptezeci de ore, stiind ca in astea trei zile, el se va bucura de ceea ce altii nu pot cunoaste intr-o viata intreaga. Iar sfarsitul si-l intampina, ca si altii care mor pe parcursul romanului, nu cu teama fata de o moarte pe care n-o cunoaste ci cu regretul ca paraseste o viata atat de frumoasa si „o lume minunata, pentru care merita sa lupti”.

Iar lucrul care ma urmareste si acum, dupa ce am terminat cartea asta in care destinele oamenilor de pe ambele parti ale baricadei se intersecteaza si se influenteaza reciproc, este un citat celebru care sta drept motto la inceputul cartii si pe care eu vi-l redau in engleza, pentru ca e si mai impresionant: „No man is an island, intire of it selfe; [..] any mans death diminishes me, because I am involved in Mankind; and therefore never send to know for whom the bell tolls; It tolls for thee”. Cutremurator.

miercuri, 3 septembrie 2008

Ultima zi

Cititi cu rabdare:)

Ultima zi la Paris ne-am decis s-o petrecem cat mai relaxat; sa lasam in urma umblatul cu limba de-un cot de la un muzeu la altul, care ne caracterizase primele zile, sa admiram linistiti locurile in care inca nu ajunseseram si sa revenim cu calm in cele care ne placusera pana atunci.

Ne-am trezit mai devreme , am luat metroul trei statii pana la Centrul Georges Pompidou iar de-acolo am luat-o la pas pe Strada Rambuteau catre Place des Vosges. Am trecut pe langa un mic sector italienesc, cu mici restaurante si bacanii care tocmai ridicau storurile, lasand sa se reverse in strada mirosurile intepatoare ale branzeturilor de tot felul. Dupa ziua precedenta, in care plouase aproape fara intrerupere, am luat soarele vesel si bland care ne batea din fata drept un semn bun si un cadou de despartire; ne-am jucat cu el, trecand ba pe trotuarul luminat, ba pe cel umbros, dupa cum ne era, prea cald, sau prea frig. Pe langa noi, pe straduta ingusta, a trecut o veche masinuta Mini originala, vioaie si stralucitoare, una din multele pe care le-am vazut si admirat visator aici in cele zece zile.

Trecand dintr-o straduta in alta am dat intamplator peste Muzeul Carnavalet, care ne-a atras atentia in primul rand prin cocheta gradina interioara, racoritoare si linistita; dar am ramas fideli principiului de a nu mai intra in muzee, asa ca l-am lasat pe data viitoare. Am trecut pe langa magazine de haine, teribil de scumpe desi erau la reducere si in ciuda, as fi zis, a zonei in care se aflau. Am ajuns in fine in Place des Vosges, delimitata pe toate laturile de cladiri de caramida rosie care aveau la parter arcade, sub care se desfasurau magazine de suveniruri si cafenele. Am traversat gradina pe care-am admirat-o ca pe celelalte prin care am fost la Paris, cu peluze ireprosabile pe care adultii citeau iar copiii se harjoneau, cu alei pe care-si faceau tururile joggeri cu castile-n urechi.

Am iesit in Rue St Antoine, iar de-acolo am ajuns la Place de la Bastille, cu o coloana dedicata revolutionarilor, nu celor de la 1789, ci celor din 1830 si 1848; se zice ca limitele Bastilliei ar fi si acum adancite-n pavaj, dar probabil ca asta se vede de undeva de sus-de la nivelul strazii n-am remarcat nimic, oricat as fi incercat.

Am vrut sa mai vedem o data Notre Dame, asa ca de la Bastille am urcat in metrou doua statii pana la Hotel de Ville si de-acolo am luat-o pe jos catre Ile de la Cite; ne-am oprit in fata catedralei si-am admirat-o din nou de la distanta, de data asta fara entuziasmul nebun din ziua in care ajunseseram si fara nerabdarea de a o vedea si pe dinauntru dintr-una din zilele ulterioare, ci cu melancolie, incercand sa retinem cat mai mult din sentimentele care ne strabat si din atmosfera care ne inconjoara.. Cate miliarde de ochi or mai fi privit-o pana acum si oare cate altele o vor mai face cum faceam noi atunci...

Am trecut pe malul stang al Senei, spre Cartierul Latin, trecand pe langa buchinistii destul de tristi de putina atentia care li se acorda, cu toate ca era o zi de sambata. Am intrat intr-un magazin de suveniruri unde am gasit ceva chiar original, niste placute de genul „Atentie!Caine rau”, dar cu multe variante originale, ca de pilda: „Caine prost si rau”, „Atentie!Caine rau, stapan feroce!”, „Pisica foarte rea si prost hranita”, „Caine rau si perspicace”, „Atentie!Pisica ciudata!”, „Caine dragut, stapan nebun”. Lupoaicei Vera, singura posesoare de cusca –pe care oricum a abandonat-o in favoarea fotoliului din sufragerie- i-am adus singura placuta care i se potrivea:”Chien gentil”.

Ne-am odihnit putin pe o banca din parculetul bisericii cu numele St Julien-Le Pauvre si am luat-o din nou la picior. Am intrat apoi fara sa stim in cea mai veche biserica de pe malul stang al Senei, St Severin; nu sunt credincios, dar biserica asta, superba fara a fi opulenta, mi-a creat o stare de liniste pe care n-am avut-o in niciuna din catedralele celebre –si deci, mult mai pline de turisti- din Paris; am aflat ca era intr-o vreme biserica studentilor de la Sorbona si poate asa se explica unul din cele mai induiosatoare lucruri pe care le-am vazut in astea zece zile: in diferitele capele, erau fixate mici placute cu multumiri adresate diferitilor sfinti sau Fecioarei pentru raspunsul la rugaciunile inaltate de credinciosi in momente dificile sau importante ale vietii lor-una din cele mai vechi astfel de placute de marmura datau din 1888 si aduceau multumiri pentru sucesul la examene.. Oamenii aia, de care nici n-am auzit vreodata, sunt morti de mult timp, dar au lasat la vedere un mic semn al trecerii lor pe Pamant; multi dintre noi nu vom reusi nici macar atat.

Am iesit din biserica linistita pe care n-o s-o uit niciodata si am fost instantaneu asaltati din toate partile de aromele innebunitoare ridicate din restaurantele care impanzeau stradutele din jur, aflate in apropierea Fantanii St Michel. Era ora 13 si daca cumva nu ne fusese foame pana atunci, minunile de care ne-am trezit inconjurati ne-au facut sa incepem sa comparam in graba specificurile, meniurile si preturile zecilor de restaurante printre care treceam. Inafara de shaorma pe care o gasim bine-mersi si la noi, totul arata si mirosea exceptional; langa un restaurant erau expuse, la gheata, cateva platouri foarte imbietoare de fructe de mare, gata sa fie gatite.

Cu greu am reusit pana la urma sa ne hotaram asupra unui mic bistro; am urcat la etaj, ne-am asezat la o masa micuta si am comandat, Valentina o supa de ceapa si friptura de curcan cu cartof copt, iar eu-o salata cu bacon si un gratar de vita cu sos de piper verde si cartofi prajiti. Au urmat vreo 45 de minute de incantare gustativa, exclamari fericite si zambete satisfacute, minute in care si noi, si viata, si tot ce era in jurul nostru a parut mai frumos si mai vesel; si cu fiecare inghititura am regretat serile si dupa-amiezele petrecute la Mc, KFC, Flunch si Domino’s, cand toate aceste minunatii asteptau sa fie descoperite acolo, pe Rue St Severin. Cel putin pana data viitoare, Parisul are pentru mine gust de sos de piper verde.

Ne-am ridicat cu regret de la masa si am intrat intr-una din librariile Gibert Jeune din jurul Pietei St Michel; am intrat doar cat sa ne dam seama ca ne-ar lua o zi intreaga sa trecem in revista toate titlurile minunate de acolo, raspandite pe 4 sau 5 etaje..

Am luat-o apoi spre Jardin de Luxembourg, alt loc pe care doream sa-l revedem; ne-am asezat pe o banca, privind copiii care se jucau cu corabiile cu panze pe lac, oamenii care vorbeau si faceau de toate si jandarmii relaxati si politicosi, timp in care eu imi savuram un cappucino urias luat din drum de la Starbucks. Dupa vreo jumatate de ora de reverie, ne-am plimbat prin restul gradinii, trecand pe langa peluze, copaci verzi si batrani, terenuri de tenis si baschet si oprindu-ne putin sa ne uitam la copiii calare pe ponei si magarusi; am fost si eu candva ca ei.

Am iesit in Boulevard St Michel, cu privelistea impunatoare a Pantheonului pe fundal si am coborat la metrou, indreptandu-ne spre micul nostru hotel din Strada Auguste Barbier, unde voiam sa terminam de facut bagajele pentru dimineata urmatoare.

Pe inserat am iesit iarasi din camera si ne-am indreptat spre Sena, aproape de Notre Dame, de unde am luat un vaporas cu care sa facem un mic tur al orasului. Am pornit in amurg si ne-am intors o ora si zece minute mai tarziu, pe intuneric, dupa ce-am trecut pe langa oameni care dansau salsa pe chei si dupa ce-am mai vazut pentru o ultima data Notre Dame, La Conciergerie, Luvrul si Musee d’Orsay, Pont Neuf si Luxosul Pod Alexandru al III-lea, Grand si Petit Palais si Turnul Eiffel imbracat in lumini albastre. Am coborat din vapor cu strangere de inima, uitandu-ne ingirjorati spre ceas-era aproape 10 seara, trezirea era dimineata la 5. Am mai hoinarit putin pe strazile din jurul Centrului Pompidou, incercand sa mai tragem cat de putin de timp, dupa care ne-am intors acasa.

Somnul a fost adanc si linistit. Ne-am trezit, ne-am spalat si am coborat la receptie sa predam cheile, unul cate unul. Eu am ramas ultimul. Mi-am plimbat privirea prin camera in care pana ieri stateau imprastiate haine, valize, harti si sticle de suc, acum goala, parca aseptica, doar cu patul putin deranjat.

Mi-am luat rucsacul in spate, geanta de voiaj pe umar si trollerul in mana dreapta, am iesit, am inchis usa si-am incuiat-o-n urma mea. Partir c’est mourir un peu.