miercuri, 10 septembrie 2008

Tu unde erai?

Fusesem la Turnul Chindiei cand m-au facut pionier; si vazusem la televizor Turnul Eiffel, Turnul din Pisa, Turnul Londrei, ba chiar si Turnurile Petronas din Kuala Lumpur; deci nu cred ca s-ar putea spune ca eram un ignorant. Dar prima data cand am auzit de Turnurile Gemene din New York a fost in ultima zi de existenta, a lor si a mii de oameni care se aflau in ele, acum sapte ani, pe 11 septembrie 2001.

Eram pe traseu la scoala de soferi, in Tico-ul in care incercam deja de vreo luna sa ma descurc cu garatul, intoarcerea, pornirea din rampa, parcarea laterala si mai ales cu pornirea de pe loc. Cand pe instructorul meu, domnul Taujan, fost cadru militar, au inceput sa-l sune o groaza de oameni-rude, cunoscuti, militari. Atunci a incercat sa-mi explice ce-s alea Turnurile Gemene din New York. Acuma, tocmai pentru ca stim ca ele nu mai sunt, le remarcam si mai tare cand apar in vreo scena de film care se petrece in Mahattan. Vedem cat de impunatoare erau; si intre timp am aflat cat de importante erau, ce simbol reprezentau. Dar atunci, cand domnul Taujan incerca sa-mi explice, refuzam sa pricep. In primul rand, era o chestie poate de orgoliu- cum se poate sa fie niste cladiri atat de importante pe cat imi spune el si eu sa nu fi auzit de ele? Iar in al doilea rand – si mult mai serios- daca sunt atat de importante cum de au putut fi atacate?

Tin minte destul de multe lectii cu domnul Taujan, cel mai bun instructor pe care l-am fi putut avea, eu si sora mea inainte de mine; imi aduc aminte traseele pe care o luam, cum s-a luat la cearta cu un smecher care m-a sicanat la un moment dat, tin minte cum m-a dus inafara orasului, in comuna in care traiau parintii lui, si aceia niste oameni foarte buni. Dar din lectia de pe 11 septembrie 2001 nu-mi mai amintesc decat telefoanele care sunau in continuu, neincrederea mea si nerabdarea de a ajunge acasa in fata televizorului.

Cand am ajuns acasa in dupa-amiaza aceea, Turnurile erau inca in picioare. Totul parea un simplu incendiu, cu o cauza ce-i drept, neobisnuita. Dupa care, incredibilul a devenit realitate, ca-n cartea lui Hrabal. Incepand de atunci, am incetat sa mai fiu sigur de ceea ce stiu.

4 comentarii:

Anonim spunea...

Eu imi amintesc ca in acea zi eram cu mama mea in bucatarie, la doar o zi dupa ce sarbatorisem ziua ei de nastere si spalam vase...si deodata am vazut la tv ce se intampla si nu-mi venea sa cred ca imagini pe care altfel le vezi doar in filme devenisera o realitate infioratoare nu numai pentru cei care le traiau, dar pentru o lume intreaga.

Zu spunea...

Atunci lucram intr-o firma condusa de un american si tin minte ca ne chemam unii pe altii sa vedem ce se intampla, la unicul televizor din firma, aflat la el in birou.

El nu era atunci acolo iar ulterior nu a comentat prea mult insa si-a pus pe perete o fotografie alb-negru a turnurilor, intr-o rama neagra. De fiecare data cand ma gandesc la caderea turnurilor imi aduc aminte de fotografia aceea, simbol tacut al unei drame.

Ana spunea...

eram la birou. la atomic.
fusesem sa l iau de la aeroport pe seful nostru american. tin minte figura lui si cat de mila mi era de el si de tot poporul american.

Mihai spunea...

am citit undeva ca in zilele de dupa atentate berlinezii purtau in numar mare tricorui pe care scria "ich bin ein New Yorker"