Ratarea Europei

„80% din legislaţia naţională îşi are originea la Bruxelles” – este o afirmaţie frecvent auzită şi folosită diferit, în funcţie de cel care o face: euroscepticul care îşi „apără” ţara de ingerinţele Uniunii Europene sau euroentuziastul care visează la viitoarea federaţie continentală. Nici unul, nici altul,n-au dreptate. Ei preiau de fapt o veche previziune a lui Jacques Delors, pe-atunci preşedinte al Comisiei Europene, infirmată de realitatea sfertului de secol scurs între timp. Competenţele UE variază considerabil, la fel ca impactul său legislativ: unele politici sunt bine integrate – precum comerţul, agricultura, mediul sau competiţia – , altele, foarte puţin sau deloc– printre ele şi sănătatea.

Articolul referitor la sănătate publică din Tratatul privind funcţionarea UE precizează că „responsabilităţile statelor membre includ administrarea serviciilor de sănătate şi de îngrijire medicală, precum şi repartizarea resurselor care sunt alocate acestora.” Bine sau rău, asta înseamnă că finanţarea sănătăţii, salariile medicilor, pachetul de servicii medicale de bază sau calitatea îngrijirii nu se decid la Bruxelles decât pentru Belgia. Pentru România, era probabil mai bine ca Uniunea să tragă sforile sistemului naţional de sănătate: conduşi de unii de-ai lor, eurofilii şi euroscepticii românii deopotrivă trăiesc mai puţin şi sunt mai bolnavi decât cetăţenii celorlalte 27 de state membre. Ştim asta pentru că UE influenţează totuşi politicile de sănătate – nu prin legi, ci prin discuţii, comparaţii şi dezbateri. Un studiu din primăvară aprecia succesele acestei abordări, amintind că Anglia, Franţa şi Olanda au fost în trecut convinse să ia măsuri împotriva cancerului, HIV şi mortalităţii perinatale de şocul vederii statisticilor comparative la nivel european.

Obişnuită să se caute direct în subsolul clasamentelor, România nu mai este de ani buni şocată de nimic: are cea mai mare mortalitate infantilă dar nu-şi educă mamele, are tot mai mulţi utilizatori de droguri infectaţi cu HIV dar nu le asigură seringi curate, are cea mai mare mortalitate prin cancer dar programele de screening sunt o glumă, cum nota un oficial zilele trecute. Colegele noastre de Uniune şi-au îmbunătăţit indicatorii de sănătate adoptând politici pe care noi nu le luăm în serios: depistarea hipertensiunii, screening pentru cancerul de col, eliminarea acizilor graşi trans din compoziţia alimentelor, creşterea taxelor pe tutun şi alcool. Mulţumită Europei, România ştie ce are de făcut – dar nu face. Şi nu doar din cauza sărăciei – unele din măsurile de mai sus costă puţin sau chiar aduc bani – ci şi a celei mai scăzute eficienţe guvernamentale din spaţiul comunitar: indexul Băncii Mondiale doar cuantifică ceea ce simţim cu toţii.

Posibilitatea ca în curând Europa să-şi ajute mai consistent membrul cel mai bolnav, acordându-i fonduri structurale pentru sănătate, nu trebuie deci să ne entuziasmeze: banii europeni vor intra pe aceleaşi mâini corupte sau incompetente. În cel mai bun caz, peste câţiva ani vom putea admira noile spitale europene, sărace în personal şi consumabile, dar bogate în infecţii nosocomiale – la fel ca azi. Europa ne dă exemple şi bani, dar nu ne bagă şi-n traistă.

* publicat în „Viața medicală”, numărul 51-52 (1249-1250) din 20 decembrie 2013

Europa, față-n față cu cetățenii

Nici într-o zi normală, cetățeanului obișnuit nu-i este greu să viziteze instituțiile europene de la Bruxelles. Comisia  nu e păzită, ca unele guverne, de soldați înarmați a căror principală misiune e să-i împiedice pe trecători s-o fotografieze, iar Parlamentul nu este un uriaș cocoțat în vârf de deal și înconjurat de ziduri de doi metri, îmbietor ca o cazemată. Dar sâmbăta trecută, 18.000 de rezidenți bruxellezi și turiști le-au trecut pragul de ziua porților deschise, ocazie pentru Uniunea Europeana, cu puțin înaintea aniversării sale, să-și demonstreze realizările, printr-o serie de evenimente distractive sau serioase.

Coadă la Parlamentul European

Pe holurile Parlamentului European, bunăoara, diferitele grupuri politice (popularii, social-democrații, liberalii, verzii, stânga nordică, conservatorii și reformiștii) încercau să-și promoveze viziunile, fiecare în felul său. Câștigători la creativitate –și la număr de vizitatori– păreau să fie social-democrații care, pe lângă obișnuitele broșuri, organizau jocuri de Jenga pentru a arăta cât de dificil e de menținut echilibrul... politic sau de șotron, pentru a ilustra etapele drumului către o Europă, desigur, a bunăstării. Într-una din săli însă, eurodeputați din mai multe țări și grupări politice au discutat despre euroscepticism, moneda unică, fonduri structurale, piața muncii și multe altele, în cadrul dezbaterii despre „Europa cetățenilor” , răspunzând întrebărilor informate ale pubicului. Una din idei- statele membre nu recunosc întotdeauna rolul financiar și organizatoric decisiv al Europei în proiecte (economice, educaționale) de succes.

Politicieni europeni, față-n față cu cetățenii

Poate de aceea, la sediul său principal din clădirea Berlaymont, Comisia a evidențiat câteva din acțiunile concrete ale diferitelor directorate generale (DG- echivalentul european al ministerelor naționale). De pildă, DG Educație și Cultură și DG Ocuparea Forței de Muncă, Afaceri Sociale și Incluziune, au subliniat rolul UE în încurajarea tinerilor să studieze și lucreze peste hotare, DG Agricultură și Dezvoltare Durabilă și-a propus să arate impactul schimbărilor propuse în Politica Agricolă Comună și să ofere exemple de sprijin pentru fermieri, iar DG Mobilitate și Transport și-a demonstrat preocupările și reușitele în domeniile siguranței rutiere, drepturilor pasagerilor (UE este singura regiune din lume unde cetățenii beneficiază de drepturi ale pasagerilor în toate mijloacele de transport), combustibililor nepoluanți și infrastructurii.

Dar sănătatea? Ei bine, DG Sănătate și Consumatori a prezentat expoziții interactive pe tema etichetării alimentelor, risipei de mâncare și protecției consumatorului împotriva produselor periculoase. Dar cea mai îndrăgită activitate a fost cursul de gătit, la care, de la spălatul pe mâini și întinderea blatului, până la pizza gustoasă de la sfârșit, copiii erau inițiați în tainele alimentației sănătoase de un simpatic bucătar bruxellez. Nu a lipsit campania de succes „Ex fumătorii sunt de neoprit”, ai cărei reprezentanți împărțeau cărticele cu poveștile unor foști fumători (printre care și Iulia, din România) sau pușculițe în formă de pachet de țigări, ilustrând și beneficiul economic al renunțării la acest obicei nesănătos: cine obișnuia să fumeze un pachet pe zi economisește în jur de 1.800 de euro pe an! Iar într-un spațiu special amenajat, un scurt chestionar – din care aflai ca în cinci decenii, numărul persoanelor de peste 65 de ani aproape se va dubla; că o cincime din anii celor născuți în 2011 vor fi marcați de boală sau dizabilități; ca principalele cauze de mortalitate sunt bolile cardiovasculare, cancerul și bolile respiratorii; dar și, suprinzător, ca cei mai fericiți suntem la peste 50 de ani – a fost pretextul unei dezbateri pe tema îmbătrânirii active și sănătoase.

Lecția de gătit sănătos

Cel mai generos spațiu a fost acordat DG Cercetare și Inovare: în ultimii șapte ani, peste 18.000 de proiecte de cercetare din diverse domenii au fost finanțate de UE. Iar printre proiectele prezentate cu această ocazie, câteva au fost din zona medicală. De pildă, un studiu clinic pentru nitisinona (tratament pentru alcaptonurie), un proiect care caută să trateze diabetul de tip 1 utilizând imunomodulatori naturali sau, vedeta standului, promovată și pe rețelele sociale – proiectul pentru dezvoltarea unui exoschelet controlat de creier, destinat persoanelor cu dizabilități ale membrelor inferioare.

Însă dacă această zi a porților deschise, parte a marii acțiuni de PR numită „Anul european al cetățenilor”, a și convins cu adevărat, vom afla cu alte ocazii. Peste un an, de pildă, la alegerile europarlamentare.

*publicat în "Viaţa medicală", numărul 19 (1.217) din 10 mai 2013, cu titlul "Care e cel mai creativ partid european?"

Vânătorii şi gonaciul

Pentru sistemele de sănătate din Europa, criza financiară a avut ca efecte nu numai reducerea bugetelor, temporizarea investițiilor, introducerea sau creșterea coplății, apariția unor taxe ori restrângerea serviciilor acoperite prin asigurări: printre consecințele acesteia se numără, în unele cazuri, și intensificarea migrației personalului medical. La Forumul European de Sănătate Gastein (EHFG) de săptămâna trecută, România a fost unul din exemplele negative în acest sens, apreciindu-se că 2.500 de medici au plecat ca urmare a tăierii cu 25% a salariilor. Iar din datelele prezentate periodic de către CMR, de fiecare dată mai alarmante, reiese că în jur de 13.000 s-au dus să lucreze în străinătate.  

Am vrut așadar să aflu de la John Dalli, comisarul european pentru sănătate și consumatori, cum privește Comisia Europeană acest fenomen și ce măsuri întrevede. Iată răspunsul oferit de dsa Vieții medicale, la ultima conferință de presă din cadrul Congresului: „Suntem foarte îngrijorați de problema migrației personalului medical. Am fost marți (n.n- la 2 octombrie, pentru lansarea Planului național pentru combaterea tuberculozei MDR) în România, iar acesta este unul din subiectele pe care le-am discutat cu Ministerul sănătății și primul ministru, despre îngrijorările serioase pe care le avem asupra migrației personalului medical. (..) Comisia încheie acum un studiu cerut de către Consiliu, pentru a vedea ce se poate face cu privire la această situație. Văd în acest fenomen, o spun public, o inversare a solidarității: state membre mai puțin bogate din Europa, precum România, investesc miliarde de euro în dezvoltarea personalului, pe care îl vede apoi braconat de către alte state membre, pierzând investiția pe care au făcut-o în acești oameni și, din câte mi s-a explicat, punându-i-se propriul sistem sanitar în pericol, ceea ce ridică întrebări asupra eticii acestor practici, mai ales a unor agenții care fac un marketing agresiv în astfel de țări. Urmărim deci această problemă, pentru care va trebui să găsim o soluție. Soluțiile ar fi în primul rând să stimulăm tinerii din statele membre mai bogate să acceseze aceste profesii, pentru că șomajul este ridicat în rândul tinerilor, dar în același timp avem mari deficite în profesiile din domeniul sanitar. Să privim la barierele create pentru tineri uneori chiar din partea profesiilor, de teama competiției, și să rezolvăm aceste probleme, nu doar să vorbim despre ele. Deci să creștem forța de muncă indigenă din sănătate în fiecare stat membru, aceasta este soluția reală. Apoi, să îmbunătățim și să investim în sistemele sanitare din țări precum România, pentru ca personalul sanitar să simtă că se poate dezvolta în propriile țări, fiindcă nu doar banii sunt cauza migrației, ci și faptul că profesioniștii din sănătate simt că dacă rămân în țara lor nu pot evolua- nu au echipamente, nu au infrastructura adecvată...” 

Să observăm pentru început că întâlnirile din România pe care oficialul european le menționează au fost cu primul-ministru și cu... Ministerul (nu ministrul) Sănătății. Într-adevăr, chiar în acele zile, dr. Vasile Cepoi, al 21-lea şef postdecembrist din domeniu, tocmai își anunțase demisia, lăsând instituția într-o situație greu de înțeles pentru un oaspete străin. De altfel dr. Marc Sprenger, directorul ECDC, rememora pentru Viaţa medicală, în interviul acordat la EHFG, vizita de anul trecut de la MS, unde a remarcat cu uimire pereţii încărcaţi cu fotografii ale foştilor miniştri - de atunci, s-au mai adăugat trei... Oricât am vrea să credem că miniștrii vin și pleacă, iar ministerul merge mai departe neabătut, este imposibil ca nebuloasa politică din vârful său să nu-l debusoleze. Nu-i de mirare deci că bolile acestui sistem (printre care şi exodul cadrelor sanitare) lipsit de stabilitate şi predictibilitate nu se vindecă, ci se cronicizează. 

Revenind însă la fondul răspunsului comisarului şi amintind că soluţiile pe care le oferă depind de voinţa statelor membre, ne-am putea simţi răzbunaţi văzând că acesta mustră -desigur, fără să facă nominalizări- statele bogate pentru ademenirea medicilor și mângâie pe creștet biata Românie deposedată, care ar putea şi ea, ce-i drept, să investească în propria infrastructură. Să fie totuşi atât de simplu? Într-o Europă a performanței prin competiție și a liberei circulații, este de așteptat ca țările să se concureze pentru resurse, inclusiv cea umană înalt calificată. Iar în timp ce România oferă medicilor săi salarii scandaloase (și, ca bonus, constrângerea la umilitoarele plăți informale), condiții precare, lipsă de considerație și apeluri patriotice demodate, alte state propun venituri normale pentru pregătirea și experiența profesională într-un domeniu vital, infrastructură modernă, respect și atmosferă europeană. Promovarea agresivă a străinilor primește deci un ajutor de neimaginat din partea sistemului care se vaită că moare: în metafora cinegetică avansată de comisar, dacă agențiile de recrutare sunt vânătorii iar medicii noștri- vânatul, statul român se plasează, consecvent, în rolul gonaciului.

* publicat în ”Viața medicală”, numărul 41 (1.187) din 12 octombrie 2012

Muzeul gloriei apuse

„Deci dumneavoastră aţi fost pe-aici de dimineaţă?”. „Da”, i-am confirmat supraveghetoarei de sală, eu eram cel care înainte de ora deschiderii se oprise pe bicicletă în faţa intrării, fotografiase cu telefonul mobil programul de lucru, ca să nu-l uite, după care-şi văzuse de drum. Au anunţat-o, de îndată ce-a venit la muncă, cei doi angajaţi ai firmei de pază care cu vreo şapte ore înainte, timp de un minut, mă urmăriseră de la câţiva metri cu mult interes. La noul Muzeu al Sportului din Bucureşti, niciun vizitator nu trece neobservat; asta pentru că, de fapt, niciun vizitator nu prea trece pe acolo. 

 În septembrie 2011, la inaugurarea elegantei Case Olimpice pe care o împarte cu Comitetul Olimpic şi Sportiv Român şi Federaţia de Rugby, m-aş fi aşteptat ca muzeul să se relanseze cu toată nerăbdarea şi energia reprimată a perioadei în care i-a lipsit un sediu adevărat. Dar după aproape un an acesta părea cuprins, în clădirea cea nouă din Piaţa Arcului de Triumf, de aceeaşi adormire din vremurile petrecute într-o anexă anonimă a Muzeului Naţional de Istorie. Nimeni şi nimic nu te întâmpină la parterul pustiu, unde rămâi dezorientat câteva clipe, până observi că expoziţia se află la primul etaj. Ajuns în capul scării, mi-am rotit de câteva ori privirea prin sală înainte s-o remarc, parcă ascunsă într-un colţ, pe supraveghetoare, pe care am salutat-o ca să sparg liniştea grea - şi ca să-mi confirm că am voie să mă aflu acolo. Nu-ţi ia mai mult de 10-15 minute să treci în revistă exponatele care ilustrează începuturile româneşti ale sportului organizat şi succesele noastre de-a lungul timpului în diverse discipline: sabia lui Mihai Covaliu, o parte a costumului de scrimă al lui C. H. Rosetti, reviste, regulamente, mănuşile de box ale lui Nicolae Linca, o pagaie a lui Patzaichin, cupe mondiale câştigate de echipele de handbal feminin şi masculin, echipamente purtate de Hagi, Violeta Beclea şi Ionela Ţârlea, colanul olimpic al lui Ioan Kunst Ghermănescu, medalii olimpice câştigate de Mihaela Peneş, Ştefan Petrescu, Ştefan Pongratz, Costică Olaru sau Aurel Vernescu şi, atârnate de panouri, fotografii - nenumărate - din competiţii cu Constantina Diţă-Tomescu, Gabriela Szabo, Doina Melinte, Maricica Puică, Alina Dumitru, Nicu Vlad, Iolanda Balaş, Ivan Patzaichin, Ionel Drâmbă, Elisabeta Lipă, Camelia Potec, Lavinia Miloşovici, Sandra Izbaşa, Nadia, Daniela Silivaş... Expoziţia cu care muzeul se prezintă în faţa publicului este, din păcate, la fel de superficială şi plictisitoare ca enumerarea de mai sus: pe neavizaţi nu-i învaţă nimic, iar împătimiţilor nu le stârneşte emoţia trăită în arenă sau chiar în faţa televizorului. Însoţite doar de mici etichete cu explicaţii succinte, obiectele -multe chiar interesante- din vitrine sunt despuiate de poveştile care transformă o bucată de metal în medalie, un sportiv în erou şi o victorie în legendă.

Supraveghetoarea, cu care am intrat în vorbă la plecare, nu încearcă să-mi schimbe impresia. Muzeul nici nu este deschis oficial, îmi spune ea, expoziţia asta temporară este doar ca să aibă ce arăta în caz că vine cineva -ceea ce nu prea se întâmplă. La subsol sunt depozitate de zeci de ori mai multe obiecte valoroase, iar idei de a le etala există, dar lipsesc condiţiile, banii şi oamenii. Securitatea este atât de slabă încât nimeni nu riscă să le aducă aici (o statuetă-trofeu a şi fost, de altfel, furată în trecut), o vitrină nouă, pe jumătate cât cele împrumutate pentru moment de la MNI, costă multe sute de euro, iar instituţia are doar cinci angajaţi - cu tot cu contabila şi directorul, care a pus şi el osul la treabă când cu organizarea expoziţiei. Câteva zile mai târziu, la telefon, directorul avea să confirme cele aflate. Muzeul nu este vizitat fiindcă nu s-a făcut promovare actualei „improvizaţii”, pentru care s-a luat decizia să nici nu se perceapă taxă de intrare. Aflându-se pe un veritabil „ax muzeal” în zona Kiseleff, el are toate şansele să atragă pe viitor: există planuri pentru o expoziţie permanentă, multimedia, care să valorifice spaţiul disponibil (parter şi cele două etaje), însă aceasta va fi gata la abia un an de la realizarea - cândva -proiectului de către arhitecţi. Mizează, aşadar, pe sprijinul COSR şi al Autorităţii Naţionale pentru Sport și Tineret, de care aparţine. Ca un detaliu, cei de acolo nici nu ştiau numărul de telefon al muzeului; mi-au mulţumit însă că le-am dat ideea să-l aibă la îndemână, pentru orice eventualitate...

Când părăseam muzeul în acea duminică de sfârşit de iulie și început de Olimpiadă, am remarcat în vitrina din capul scării un memento al Jocurilor londoneze din 1908: o micuță medalie anonimă, câştigată de nu-se-ştie-cine în nu-se-ştie-ce probă. 104 ani mai târziu, chiar în acele zile, medaliile puse în joc tot la Londra erau cele mai mari și mai grele din istoria modernă a competiției. Sportivii români nu aveau să se întoarcă însă cu prea multe acasă, rezultatele delegației fiind cele mai slabe în aproape jumătate de secol. Gândindu-mă de atunci la frumoasa clădire de lângă Arcul de Triumf, născută dintr-o glorie, iată, nu doar greu de repetat, ci și greu de reprodus, mi-am adus aminte de frământările lui Thomas Buddenbrook din romanul de Nobel al lui Mann, care-și compara recentele succese - alegerea ca senator și locuința nou construită - cu lumina unei stele în realitate stinse. Și care-și întărea presimțirile cu un vechi proverb turcesc: „ 'Când casa e gata, vine şi moartea'. Nu trebuie să fie numaidecât moartea. Dar declinul... coborâșul... începutul sfârșitului...”

* publicat în ”Viața medicală”, numărul 37 (1.183) din 14 septembrie 2012

Suporter fără frontiere

 Când ţara pe care o vizitezi este angrenată în fazele eliminatorii ale unei competiţii precum Campionatul European de Fotbal, este practic datoria ta de microbist şi obligația de oaspete să-i urmăreşti meciurile. Cu atât mai mult cu cât este vorba de Italia, ale cărei selecţionate au intrat, de-a lungul timpului, în istoria acestui sport. În seara duminicii în care ajunsesem la Roma, am văzut alături de cei din Centrul Alternativ de Detenţie de la Villa Maraini doar prima repriză a partidei Italia-Anglia din „sferturi”- jocul anost şi mai ales oboseala drumului m-au făcut să mă retrag la pauză în camera mea de la etajul de deasupra. A doua zi de dimineaţă, când l-am întrebat Julius, bucătarul nigerian al organizaţiei -şi unul din puţinii vorbitori de engleză de acolo- cine câştigase, acesta mi-a răspuns un pic mirat: „Noi, cu 4-2 la penaltyuri! Vrei să spui că n-ai auzit toate strigătele, toate urletele de dedesubt?”. Nu, nu le auzisem, şi-mi cam părea rău de ce ratasem, dar mă bucuram de semifinala care-mi oferea încă o şansă. Exista totuşi o problemă: meciul avea să fie împotriva Germaniei, una din marile favorite ale competiţiei, după patru victorii din tot atâtea jocuri -şi preferata mea dintotdeauna.

În după-amiaza joii următoare mi-am luat rămas bun de la Villa Maraini şi m-am mutat într-un Bed&breakfast din apropierea Vaticanului. Cum însă ar fi fost trist să văd meciul de unul singur la televizor, cu o oră înaintea loviturii de începere am luat-o la picior pe bulevardul Iulius Cezar, mărginit de platani impunători şi maşini minuscule, îndreptându-mă spre centru, în căutarea unor tifosi cărora să mă alătur. Nu mi-a luat mult să-i găsesc: de cum am trecut Tibrul, s-au înmulţit micile grupuri pedestre sau motorizate de tineri care-şi fluturau steagurile şi-şi strigau încurajările. Cu toţii se îndreptau, aveam să-mi dau mai târziu seama, spre Piazza del Popolo, iar pe via Flaminia pizzeriile şi cişmelele deveniseră staţii de alimentare pentru mulţimea de microbişti. Trecând pe sub Porta del Popolo, am ajuns în piaţa din jurul unuia din multele obeliscuri ale oraşului –o mai fi rămas vreunul şi prin Egipt?-, unde mii de oameni cu steaguri, peruci şi feţe tricolore se strânseseră să-i susţină pe Azzurri în faţa unui ecran uriaş plasat la poalele dealului Pincian. Ca să nu mă pun în situaţia de a încuraja Mannschaft-ul şi a mă bucura de golurile pe care mă așteptam să le înscrie  tocmai în mijlocul unei mulţimi de fani înrăiţi de înfrângere, mi-am găsit un loc pe unul din gardurile străzii circulare din jurul pieţei. Acolo am ascultat, la începutul transmisiei, cum miile de oameni strânşi în seara călduroasă din centrul Romei cântă cu patos pentru jucătorii aflaţi la 2.000 km distanţă, la Varşovia, minunatul imn Fratelli d’Italia-şi începuse să-mi pară rău pentru victoria logică a favoriţilor mei. Predicţiile mele, ale specialiştilor şi pariorilor n-aveau însă să stea prea mult în picioare. După un sfert de oră în care au fost dominaţi, italienii au înscris pe contraatac de două ori în 20 de minute, declanşând isteria în piaţă. Torţele s-au aprins instantaneu şi sute de steaguri s-au ridicat frenetic, pe fundalul asurzitor al strigătelor, sirenelor şi petardelor: imposibilul se producea sub ochii tuturor, echipa chinuită de scandaluri care trecuse cu greu de faza grupelor şi avusese nevoie de lovituri de departajare după un meci fără gol ca să ajungă în semifinale era acum cu un pas în finală. La fel de convins de înfrângere pe cât de sigur fusesem iniţial de victorie, am plecat la pauză din piaţă, ca să nu prind aglomeraţia de final la stația de metrou apropiată. Am urmărit cea de-a doua repriză la plasmele scoase în stradă ale unei trattorii elegante din apropierea pensiunii, alături de meseni, chelneri cu cravate tricolore, tineri aşezaţi în scutere şi muncitori la salubritate, a căror bucurie creştea cu trecerea fiecărui minut. Germania a reuşit, ce-i drept, să înscrie un gol din penalty în al doilea din cele patru minute de prelungiri, însă era prea puţin, prea târziu. Iar de la ultimul fluier al arbitrului până târziu în noapte, claxoanele au sărbătorit o victorie meritată- cum aş fi putut să mă culc supărat?

După câteva zile, la Kiev, Spania zdrobea însă cu patru goluri visele unei echipe care deja îşi depăşise condiţia. Din faţa televizorului de-acasă, din Bucureşti, le-am transmis în gând regretele mele frumoşilor suporteri adunaţi în număr şi mai mare la Circo Massimo: de data asta, fuseserăm în aceeaşi tabără.

* publicat în ”Viața medicală”, numărul 27 (1.173) din 6 iulie 2012

De la suferinţă la referinţă

Navetele spaţiale şi operaţiile pe creier. În vorbirea curentă, cu ele comparăm activităţile umane mai mult sau mai puţin complexe, când vrem să ne convingem interlocutorii –sau pe noi înşine–  că aproape nimic nu este imposibil. Fie că-i vorba de legatul la şireturi şi mersul pe bicicletă din copilărie, de admiterea la facultate şi parcarea laterală din tinereţe sau de jobul într-o multinaţională şi creşterea unui copil de la maturitate, toate pălesc, suntem asiguraţi, în faţa sarcinii pe care o au inginerii aerospaţiali sau neurochirurgii. Este un lucru logic, de la sine înţeles, chiar dacă puţini dintre noi i-am urmărit vreodată la lucru.

Primele contacte

Într-una din sălile de operaţie ale clinicii de neurochirurgie din Cluj, primirea unui observator nu diferă prea mult de cea rezervată musafirului din biroul comun al unei companii oarecare– se schimbă saluturi, se fac prezentări... Doar că aici te străduieşti să-i asociezi fiecăruia numele cu privirea, unul din puţinele lucruri care diferenţiază între ei oamenii acoperiţi din cap până-n picioare de bonete, măşti, halate şi mănuşi. Iar în mijlocul încăperii, întins pe o masă şi ascuns sub câmpuri sterile, un pacient aşteaptă să fie operat: mai precis, să i se extirpe o tumoră cerebrală. Nu-i aşadar nevoie de tăieturi regizorale sau coloane sonore pentru dramatizare: realitatea este mai impresionantă decât orice film.

Când reapare în sală, profesorul Ştefan Florian, şeful clinicii, se interesează când m-am născut; la răspunsul meu, pe care probabil că-l anticipase –„În 1982.” –, fixează cu privirea un punct situat deasupra mesei: „Ei bine, lampa asta are cu vreo zece ani mai mulţi decât tine.” În timp ce colaboratorii aranjează microscopul operator la capul pacientului, focalizându-l pe porţiunea de creier deja expusă, îmi vorbeşte despre scaunul special din care urmează să opereze: „De câteva săptămâni l-am cumpărat. În loc să-mi iau maşină, mi-am luat scaun pentru la clinică”. Iar înainte de-a purcede, mai are timp să-mi descrie în câteva cuvinte situaţia şi procedura: tumora care se află sub lobii frontali trebuie dezinserată de pe bază, devascularizată, iar apoi redusă. După aceea, nu se mai spun prea multe pentru o vreme: operaţia propriu-zisă începe, iar profesorul întrerupe liniştea doar ca să dea o indicaţie ori să ceară vreun instrument. În timpul ăsta – să fi fost 10 minute, să fi fost 30? – urmăresc din spate tot ce se-ntâmplă, privind fie direct, printre cei doi chirurgi, fie pe monitor, fără să-ndrăznesc să pun vreo întrebare.

Performanţe ignorate

Deodată –probabil la încheierea unei etape delicate, de desfăşurarea căreia numai eu nu fusesem conştient– profesorul pare să se destindă, iar detaliile încep să curgă cu generozitate, pe măsură ce fragmentele de tumoră se adună tot mai multe şi mai mari pe măsuţa asistentei. Tumora era un meningiom de planum sphenoidale, care comprima nervul optic, provocând pacientului tulburări de vedere. Căile de abord pentru o astfel de localizare, în linii generale, sunt două: frontală şi laterală. Majoritatea neurochirurgilor ar alege prima variantă, în care se deschid şi sinusurile frontale bilateral, cu risc de infecţie, manevrarea lobilor frontali produce tulburări de memorie, gândire, concentrare, personalitate, şi în plus, ultimul element care apare în câmpul operator este tocmai nervul optic. În schimb, prin abordul lateral, nervul optic, care trebuie menajat, este localizat chiar de la început. Genul acesta de abord pentru tumori cu astfel de localizare a fost prezentat anul trecut, la un congres al Mării Negre, de trei chirurgi: renumiţii profesori Samii şi Fahlbusch din Germania, ambii trecuţi de 70 de ani, cu câte 71-72 de cazuri, şi profesorul Florian- mai puţin cu trei-patru cazuri, dar şi cu 20 de ani.

Amintindu-şi de o întrebarea de-a mea din cursul dimineţii –senzaţionalism de reporter– dacă urmează să efectueze vreo operaţie mai deosebită, dsa îmi spune acum, aproape de final: „Uite, presupun că aceasta a fost o intervenţie destul de dificilă.”, după care notează amuzat, mai mult pentru sine: „Alţii apar pe sticlă pentru mult mai puţin”. În ziua în care cranioplastia realizată de un coleg din ţară era menţionată pe mai multe posturi de televiziune, profesorul Florian operase o tumoră de trunchi cerebral, două anevrisme şi o altă malformaţie arterio-venoasă –despre care nu s-a auzit nimic, nici măcar la ştirile locale...

Când îşi încheie misiunea, le mulţumeşte colaboratorilor, îi lasă să închidă şi se mută, cu mine pe urme, în sala învecinată. Alte saluturi, alte prezentări. Aici, pacientul a fost deschis de un rezident de an mare. Tot un meningiom, dar mai friabil –aşa că poate fi aspirat– şi mai superficial –deci îl operează în picioare, sub lupe. Apropo, lupele sunt cumpărate tot din fonduri proprii. Şi că veni vorba, asistenta îmi arată tot instrumentarul din faţa ei care a fost cumpărat de profesor: pense, foarfece, decolatoare... „Am primit două granturi, mi-am făcut cercetarea, am publicat rezultatele, iar din bani, am achiziţionat instrumentar pentru clinică.”, povesteşte, ca pe ceva firesc, profesorul Florian. „Dacă vrei să progresezi, ai nevoie şi de scule.”

În pielea altuia

Ca să pot asista la cele două intervenţii, profesorul îmi împrumutase un rând de-al său de echipament: bandană, bluză, halat, pantalon, saboţi. Un echivalent în engleză al expresiei „a te pune în pielea altuia” este „to put yourself in someone else’s shoes”. Ei bine, asta nu-i suficient ca să te pui în situaţia celuilalt, este, cel mult, un biet început: după trei-patru ore în sala de operaţie, sunt obosit, un pic asudat, mă dor picioarele şi spatele –şi eu n-am făcut, de fapt, nimic. Urmează o pauză binemeritată –pentru profesorul Florian, care mă conduce prin pavilionul, vechi din 1903, ce găzduieşte clinica. Îmi arată întâi noul bloc operator, recent amenajat în locul fostei terapii intensive: două săli concepute după ultimele cerinţe, cu dotări noi –da, inclusiv lămpile, considerabil mai puternice. În curând, celelalte trei săli urmează să intre şi ele în renovare, activitatea mutându-se în întregime, până la toamnă, în acestea două. Trecem din nou, pe urmele vizitei cu întreg alaiul de la începutul zilei, prin saloanele de la primul etaj şi de la mansarda cu aspect rustic, acolo unde, înainte de 2001, erau doar porumbei. Atunci, mansardarea a însemnat creşterea capacităţii secţiei de la 50 la 75 de paturi.  „Şi tot nu ne ajung, la ce volum de muncă avem”, reia profesorul Florian, când ajungem în biroul său. „Cu cele trei săli de acum, facem cam 2.200-2.300 de operaţii pe an, iar la cinci, câte vor fi în curând, am avea nevoie de cel puţin alte 20 de paturi...” Ar fi fost loc de mai multe, dacă s-ar fi pus o baie pe hol, nu câte una la un salon sau două, dar aşa este mult mai civilizat.

Răsturnare de situaţie

Pentru un necunoscător, lucrurile stau bine la clinica de neurochirurgie din Cluj, şi s-ar zice că aşa au stat tot timpul. Dar nu-i chiar aşa. De fapt, pe la începutul deceniului trecut, lucrurile erau chiar tulburi. Din cauza lucrărilor de renovare ce trenau de la mijlocul anilor ’90, activitatea se mutase în cadrul secţiei de chirurgie toracică, iar cu clădirea evacuată începuseră şi alţii să-şi facă planuri. Estimate iniţial la şase luni, lucrările aveau să se încheie după şase ani: „Ne-am mutat înapoi prin 2001-2002, după ce-am ajuns directorul DSP şi am putut urgenta lucrurile.” Tot acum vreo zece ani, clinica de la Cluj era propusă spre desfiinţare, urmând să i se ia dreptul de a forma specialişti– între timp, a devenit secţie de referinţă pe plan naţional. Ce înseamnă asta? „Am lărgit foarte mult spectrul de intervenţii neurochirurgicale. Patologia vasculară (anevrisme, malformaţii arterio-venoase) nu se aborda aproape deloc, decât urgenţele – acum se operează 100-110 anevrisme pe an. Se operau cam două-patru tumori cerebrale pe lună; eu numai astăzi operez patru, iar anual, vreo 350, şi nu sunt singurul chirurg, în total avem în clinică 500 pe an. Patologia pediatrică nu era deloc abordată, acum o facem pe toată. Cel mai mic copil pe care l-am operat vreodată, de meningomielocel, avea trei ore: se născuse prin cezariană la ora 9, a fost transferat la noi cu incubatorul, la 12 era pe masa de operaţie, iar două ore mai târziu era înapoi la neonatologie. Cel mai mic pacient operat de tumoră cerebrală avea 17 zile.” Profesorul se mândreşte însă şi cu realizările colegilor – printre ei, dr. Tiberiu Maior, specializat pe patologia spinală, unde face toate tipurile de abord, şi probabil singurul din ţară care operează tumorile de sacru, dr. Ioan Szabo, cu una din cele mai mari cazuistici pe tumori de orbită din Europa, sau dr. Horaţiu Stan, cu cea mai mare experienţă în chirurgia endoscopică din ţară... Şi ei, şi ceilalţi, dirijaţi şi încurajaţi să se dezvolte pe ariile care-i pasionează, trimişi în străinătate, la specializări. Acum, experienţa acumulată face ca străinii să vină să înveţe la cursurile de la Cluj...

Viitorul este asigurat

Aveam să întâlnesc, în zilele petrecute la Cluj cu ocazia unei veritabile Săptămâni de Neuroştiinţe de la sfârşitul lui aprilie, rezidenţi care se mândreau de faptul că activează la clinica de neurochirurgie de acolo, care nu ar fi dat acel loc pe niciun altul din ţară. Poate că unul din motive rezidă şi-n filozofia didactică a profesorului Florian: „Îi responsabilizez de la început, îi repartizez pe lângă toţi cei zece chirurgi seniori şi îi rotăm astfel încât să lucreze cu fiecare dintre noi.” Şi ei îmi confirmă că sunt lăsaţi, în funcţie de anul în care sunt, să facă incizii, să încidă şi să deschidă, să facă plastii de dură... „Un rezident de anul patru-cinci poate să intre ca mâna a doua alături de mine, ceea ce pentru ei este extraordinar”, punctează şeful clinicii. În alte vremuri, prin alte părţi, aşa ceva era de neconceput...

Un alt motiv de mândrie al profesorului îl reprezintă tinerii din Cercul Studenţesc de Neurochirurgie şi Neurologie, despre care, în timpul Congresului Euroacademia Multidisciplinaria Neurotraumatologica desfăşurat în acele zile, l-am auzit vorbindu-le multora din invitaţi. De ani de zile, tinerii ţin joia prezentări în biblioteca din mansarda clinicii, vin la gărzi, asistă la operaţii şi ajută atât cât pot: probabil că şi schimbările petrecute în clinică în ultimii ani i-au motivat. „Pe studenţi, trebuie în primul rând să nu-i opreşti, să nu-i frânezi.”, spune dsa. „Sunt atât de entuziaşti şi creatori, sunt o permanentă sursă de idei foarte bune, iar eu îi încurajez, îi coordonez, iar dacă unele proiecte presupun şi costuri suportabile, le acopăr eu. În fiecare an, câţiva dintre ei ajung rezidenţi pe neurochirurgie sau neurologie.” Uitându-ne deci la specialiştii, rezidenţii şi studenţii crescuţi în aceşti ani la Cluj, putem spune că viitorul sună bine. „Aşa este, dar nu numai pentru România, completează profesorul Florian, ci şi pentru Europa: au plecat medici primari în Germania, medici specialişti în Germania, Franţa, Anglia, Elveţia, formaţi de la cap la coadă aici. 25 de ani de şcoală investiţi de stat şi care sunt pierduţi. Am şi foşti studenţi care şi-au început rezidenţiatul direct în Germania, în Franţa...”

Tehnologia nu-i totul

De pe marginea prăpastiei, clinica a ajuns, în zece ani, aproape de vârf. Desigur, mai sunt lucruri de făcut, lipsuri care îi grevează activitatea: nu există CT sau RMN, astfel că pacienţii sunt transportaţi în alte părţi pentru investigaţii; deşi prin alte părţi există, dar sunt subutilizate, în tot Ardealul n-a fost adus un neuroangiograf, care să permită practicarea chirurgiei endovasculare (aşa se face că, dacă-n Occident, 90% din anevrisme sunt embolizate, în Estul continentului, acelaşi procent este operat clasic); cât despre neuronavigaţie, costul tehnicii te împiedică şi doar să visezi în viitorul apropiat. Unele probleme se vor rezolva în curând, odată cu deschiderea, într-o clădire alăturată, a unui centru de excelenţă multidisciplinar. Iar altele vor fi, aşa cum am văzut şi-n sală, acoperite chiar de către medici.

Ar fi greşit totuşi să insistăm la nesfârşit, cum există uneori tendinţa, pe dotările tehnice. Una din expresiile preferate ale profesorului Florian, învăţată de la un coleg american, este „A fool with instruments is still a fool with instruments”. Resursa umană este cea care contează, iar în clinica de aici, după cum am văzut, acest lucru a fost pe deplin înţeles.

 ***

Am părăsit puţin îngândurat clinica de neurochirurgie din Cluj şi pe oamenii săi. Nu mă îndoiam de performanţele obţinute acolo şi nu mai era preocupat nici de viitorul acesteia: după spusele profesorului Florian, s-a intrat pe un drum fără întoarcere, lucrurile s-au pus pe şine, colectivul este tânăr –„la 51 de ani, zâmbea dsa, sunt unul din cei mai bătrâni de aici”- şi pus pe fapte mari. Mă gândeam însă la cât de puţine rezultate îmi returnase motorul de căutare când căutasem ştiri despre locul acesta. Mă gândeam la răspunsul ferm al profesorului, din timpul primei operaţii, când, după ce-mi povestise despre selectivitatea ciudată a presei noastre, l-am întrebat de ce nu se promovează totuşi mai mult: „Nu am timp să stau pe sticlă, locul meu e aici, în clinică”; dar şi la medicii care-mi spuneau că şi-ar dori ca activitatea lor să fie mai bine cunoscută, în vremuri în care medicoritatea, chiar şi cea medicală, este promovată la rang de excelenţă...

De câteva săptămâni, sălile de operaţie proaspăt amenajate au început să funcţioneze- la fel şi lămpile chirurgcale noi şi puternice. Poate că, odată cu ele, se va aprinde şi interesul pentru o clinică renăscută din cenuşă.

* publicat în "Viaţa medicală", numărul 21 (1167) din 25 mai 2012

Dezbaterea care n-a fost

Există câţiva factori care condiţionează, în general, succesul unei dezbateri: subiectul trebuie să fie de actualitate – eventual controversat – şi să intereseze segmente largi din societate; invitaţii – decidenţi sau analişti – să cunoască în amănunt tema de discuţie, pentru a semnala probleme, propune soluţii, ridica obiecţii şi combate contraargumente; iar moderatorul trebuie să fie bine informat, să propună subiectele potrivite şi să conducă discuţia astfel încât să nu lâncezească, dar nici să nu se încingă. Săptămâna trecută, într-un hotel luxos din centrul Capitalei, câteva zeci de oameni îmbrăcaţi la patru ace se strângeau la o conferinţă care părea să ofere toate ingredientele reuşitei: subiectul era fierbinte („Reforma în sănătate, între responsabilitatea cheltuirii fondurilor şi nevoia de schimbare“), vorbitorii de marcă (printre ei, dnii prof. dr. Vasile Astărăstoae, preşedintele Colegiului Medicilor din România, dr. Vasile Cepoi, secretar de stat în MS, şi prof. dr. Cristian Vlădescu, directorul general al Şcolii Naţionale de Sănătate Publică, Management şi Perfecţionare în Domeniul Sanitar), iar moderatorul – Sorin Pâslaru, redactor şef al Ziarului Financiar, unul din organizatorii evenimentului – demn de încredere.

Însă nici nu se aşezaseră bine participanţii în scaune, că primele impresii s-au şi destrămat. De pe scena aranjată ca pentru un Davos al sănătăţii, tocmai amfitrionul dimineţii ne introducea în subiect cu câteva date eronate (cum că, între 2005 şi 2010, numărul medicilor din România ar fi crescut cu 5.000), interpretări îndoielnice (starea de sănătate a populaţiei s-ar fi îmbunătăţit, în aceeaşi perioadă, dovadă fiind scăderea numărului de cazuri de boli diareice acute, hepatite şi tuberculoză) şi aprecieri copilăreşti („la spitalul Foişor, de pildă, sunt lucruri bune, lucruri noi, paturi cum vedeam în Occident, pe care le acţionezi printr-un buton“, deci „lucrurile se mişcă“). Nu avea, de altfel, să mai treacă mult până când secretarul de stat îi reproşa acestuia pregătirea superficială pentru ocazie, în chicotele şi chiar aplauzele asistenţei, care, în sine, se lămurise deja. Din momentul în care unul din motoarele esenţiale ale dezbaterii s-a dovedit defect, evenimentul s-a redus la transmiterea nestânjenită de mesaje, unele cunoscute, altele previzibile. Dl dr. Vasile Cepoi a reafirmat deschiderea Ministerului Sănătăţii spre dialog, precizând că, momentan, se desfăşoară consultări pe tema reorganizării sistemului de asigurări de sănătate, a sistemului spitalicesc şi pe cea a calităţii serviciilor medicale; după ce a demonstrat că funcţionarea sistemului nu este oglindită de indici de morbiditate şi mortalitate, ci, spre exemplu, de cel de mortalitate evitabilă sau de indexul consumatorului de sănătate, la care România se situează pe ultimul, respectiv, penultimul loc în UE, dl prof. dr. Vlădescu a dat noi lămuriri legate de proiectul abandonat al legii sănătăţii, la realizarea căruia contribuise; dl prof. dr. Astărăstoae a reafirmat că, în ultimii patru ani, numărul medicilor a scăzut, explicându-şi rezervele la adresa proiectului de lege retras; iar dl Pascal Prigent, directorul general al unei mari companii farmaceutice, reamintea că 40% din creşterea speranţei de viaţă din ultimele decenii se datorează accesului la medicamente inovatoare, dând glas şi nemulţumirii legate de taxa clawback…

Aşa s-ar scrie povestea unui eveniment ambiţios, la finalul căruia unii jurnalişti ridicau din umeri: „Şi eu ce relatez de aici?!“… Dintre temele generos anunţate pe ordinea de zi – care sunt problemele sistemului sanitar şi ce soluţii există, cum funcţionează sistemele de sănătate în alte ţări, cum poate contribui alternativa privată a serviciilor medicale şi asiguratorilor de sănătate, cum pot fi stimulate investiţiile în sănătate, care sunt avantajele şi dezavantajele ca firmele private să administreze toţi banii din sănătate – nu toate au fost abordate şi niciuna aprofundată, cu atât mai puţin lămurită, aşa că speakerii şi participanţii deopotrivă au plecat cu aceleaşi opinii şi nelămuriri cu care veniseră. Cât despre pacienţi, întotdeauna plasaţi declarativ în centrul oricărei reforme, aceştia nici n-au fost reprezentaţi la discuţii, ci doar la lunch-ul de final.

Pentru organizatori – o companie de asigurări şi ziarul amintit – conferinţa a fost probabil un succes: a oferit expunere şi ocazia de a socializa cu actori de la vârful sistemului autohton de sănătate; însă pentru profesioniştii care-l compun şi pacienţii pe care aceştia-i tratează, dezbaterea care n-a fost arată că, din eşecul legii retrase înainte de a fi dezbătută, încă nu se trag învăţămintele potrivite.

* publicat în "Viaţa medicală", numărul 8 (1.154) din 24 februarie 2012

Sfârşit de capitol

Într-un oraş care se mândreşte cu trecutul său cum este Viena, istoria te însoţeşte discret la tot pasul. Zăboveşte lângă tine în pieţe vegheate de statuile înverzite ale eroilor naţiunii şi se cuibăreşte în armurile războinicilor cu sânge albastru, te iscodeşte prin muzee din celebrele portrete cu capete încoronate şi te găzduieşte în încăperile ori grădinile somptuoase ale palatelor imperiale. La Viena, istoria este aşternută pe pânză, turnată în bronz, forjată în oţel, clădită în piatră. Însă câteodată, trecutul –surprinzător, magnific, paradoxal – revine, pentru puţin timp, la viaţă.

Sub soarele arzător al după-amiezii de 16 iulie, câteva sute de oameni se adunaseră în spatele gardurilor amplasate de poliţişti în Piaţa Eroilor, împărţindu-şi atenţia între imaginile proiectate de televiziunea publică pe un ecran uriaş şi ieşirea din marea curte interioară a Hofburgului. Prin acel loc şi-a făcut apariţia, la cinci şi un sfert, pe acordurile unui marş funebru, cortegiul funerar al lui Otto Habsburg, ultimul Prinţ Moştenitor al Imperiului Austro-Ungar. Născut în urmă cu aproape un secol, pe când bătrânul Franz Iosif încă mai domnea iar vechea ordine părea de neclintit, el a ajuns, după pierderea războiului, destrămarea imperiului şi moartea tatălui –vremelnicul ultim împărat Carol I-, şeful în exil al unei familii care condusese Austria vreme de şase sute de ani. Timpul s-a scurs, spiritele s-au calmat şi rănile s-au închis, iar fostul pretendent al unui tron dispărut a ajuns să se remarce prin lupta împotriva regimurilor totalitare şi pentru unificarea Europei. Moartea sa a stârnit aşadar emoţii sincere, iar ceremoniile care i-au fost dedicate- nostalgii inofensive.

Pe drumul ocolit dintre Catedrala Sfântul Ştefan, unde a fost oficiat recviemul, şi cripta Mânăstirii Capucinilor, Otto Habsburg a fost condus de 3.500 de persoane, care au reconstituit în acea zi splendoarea epocii imperiale. Bărbaţi şi femei de toate vârstele au înfruntat canicula, purtând cu mândrie costume tradiţionale din regiunile fostului imperiu sau defilând, cu săbii strălucitoare, panaşuri semeţe şi steaguri îndoliate, în uniformele puşcaşilor, grenadierilor, dragonilor şi altor războinici demult dispăruţi de pe câmpul de luptă. Iar când sicriul arhiducelui, acoperit cu steagul galben-negru al Habsburgilor, a poposit pentru câteva momente în faţa statuii lui Eugen de Savoia, 21 de salve au fost trase din cele două tunuri uşoare mânuite de artilerişti de epocă.

De jumătate de oră a fost nevoie pentru ca întreaga procesiune să treacă prin Piaţa Eroilor de unde, după alte treizeci de minute, urmăream pe videowall impresionanta ceremonie a intrării lui Otto Habsburg în locul unde avea să-şi petreacă veşnicia. Ajuns la Mânăstirea Capucinilor, maestrul de ceremonii a bătut de trei ori în uşile închise, din spatele cărora călugării au întrebat de trei ori cine cere să intre. Prima oară, mesagerul l-a prezentat pe cel care, în alte împrejurări, ar fi avut o domnie de aproape nouă decenii, drept „Otto de Austria”, fost Prinţ Moştenitor al Austro-Ungariei şi deţinător a zeci de titluri princiare şi nobiliare. Răspunsul călugărilor la această trufaşă enumerare? – „Nu-l cunoaştem!”. Nici următoarea dată, când cel decedat a fost recomandat ca „Dr. Otto Habsburg”, preşedinte al Uniunii Pan-Europene, membru şi decan de vârstă al Parlamentului European, doctor honoris causa a numeroase universităţi, călugării nu i-au permis intrarea. De-abia a treia oară s-au deschis uşile lăcaşului unde se află Cripta Imperială- când cel condus de mii de oameni prin centrul Vienei a fost prezentat ca „Otto, un muritor şi un păcătos”.

Două ore mai târziu, ultimii invitaţi părăseau Mânăstirea Capucinilor, unde un om şi epoca sa erau de-acum rezumaţi printr-o piatră de mormânt. Iar în lumina înserării, arătări cu săbii, flinte şi uniforme fistichii mergeau fără ţintă pe străzile Vienei, exponate rătăcite ale unui muzeu însufleţit vreme de-o zi.

* publicat în "Viaţa medicală", numărul 35 (1.129) din 2 septembrie 2011

Spectatori la CPR

Către orele 7 ale serii de 26 iulie, agitaţia pusese stăpânire pe Şoseaua Ştefan cel Mare- supravegheate de jandarmi şi poliţişi, grupuri pestriţe de oameni se îndreptau spre intrarea în Complexul Sportiv Dinamo. Nocturna era însă oprită, iar din „Groapă” nu răzbăteau scandările galeriilor- nu urma să se joace vreun derby de tradiţie al Ligii 1, ci să se încerce stabilirea recordului pentru cel mai mare curs de resuscitare cardio-respiratorie (CPR) din lume. Înăuntru, sub jumătate din cele 15.000 de locuri ale stadionului fuseseră ocupate: mult peste asistenţa medie la meciurile din sezonul trecut ale „câinilor roşii”, dar mai puţin decât numărul de 7.000 la care speraseră organizatorii. Eforturile de strângere a participanţilor erau aşadar în toi: începerea cursului se amâna; pe afară, reprezentanţi ai Salvării îndemnau trecătorii să intre; iar înăuntru, în dreptul meu, un angajat al firmei de pază şi un instructor de prim ajutor introduceau de zor câteva zeci de bilete în cititoarele ataşate turnicheţilor. Chiar şi aşa, la şapte şi jumătate, jandarmii din spatele meu estimau că se adunaseră doar vreo 6.700. Cinci minute mai târziu, toată lumea se ridica în picioare pentru intonarea -cam improvizată- a imnului naţional al României; cel al Mexicului, „adversarul” nostru şi deţinător, cu 6.577 de cursanţi, a recordului de doborât, n-a răsunat însă din amplificatoare- meciul acesta se juca de la distanţă.

Filmul proiectat pe tabela stadionului, în care dna dr. Alis Grasu, managerul Serviciului local de Ambulanţă, explica şi demonstra etapele asigurării sprijinului vital de bază a fost, fireşte, concis şi corect, deşi nu ştiu câţi dintre cei prezenţi înţelegeau termeni precum „ram mandibular” sau „decubit dorsal”. Partea cea mai importantă a adunării de-abia începea; observând poate fluxul nu masiv, dar vizibil, de oameni care părăseau incinta la finalul proiecţiei -„Important a fost biletul!”, spuneau unii din cei începeau să plece pe la casele lor- , vedeta TV responsabilă cu întreţinerea atmosferei avertiza că, pentru validarea recordului, cei prezenţi trebuie, vreme de jumătate de oră, să şi aplice noţiunile tocmai vizionate. Aplecaţi aşadar deasupra scaunelor de la peluze şi tribune -gazdele restricţionaseră accesul pe pistă şi gazon- câteva sute de binevoitori au purtat, cu mai multă sau mai puţină convingere, lupta pentru salvarea celor 700 de manechine special achiziţionate pentru această ocazie. Compresiile erau făcute în ritmul şi cu forţa de care era fiecare în stare, iar ventilaţiile artificiale - însoţite de râsetele anturajului sau chiar ale salvatorului- rareori ajungeau să şi destindă toracele ipoteticei victime. În acest timp, alţi câţiva comentau de pe margine, iar majoritatea îşi documentau cu telefonul sau aparatul foto participarea la eveniment. Cu 15 secunde înainte de împlinirea sorocului, amfitrionul serii a dat prin staţie startul numărătorii inverse, încheiate cu chiote, aplauze şi manechine aruncate spre cer de bucuria intrării în istorie. După puţin timp, reprezentantul Guiness Book înmâna fericiţilor organizatori dovada obţinerii rezultatului înscris şi pe tabelă: evenimentul adunase 7.402 „spectatori” -un termen care cred că descrie foarte corect gradul de implicare al mulţimii adunate.

Pe la opt şi jumătate, oamenii părăseau zâmbind incinta Stadionului Dinamo, bucuroşi că au intrat în Cartea Recordurilor. Mă întreb însă câţi dintre ei ştiau măcar să enumere, nu să şi pună în practică, noţiunile pe care se presupune că le învăţaseră: verificarea conştienţei victimei, deschiderea căilor aeriene şi verificarea respiraţiei, aşezarea în poziţie de siguranţă, efectuarea compresiilor şi a ventilaţiilor. Aceasta-i nenorocirea cu recordurile-ele consfinţesc ce-i puţin sau mult, scurt sau îndelungat, mic sau mare. Dacă s-ar putea însă contabiliza şi concepte precum corectitudinea, eficienţa sau utilitatea, mă tem că manifestarea de marţea trecută n-ar fi oferit nimănui motive de mândrie.

* publicat în "Viaţa medicală", numărul 30 (1.124) din 29 iulie 2011

Lecţii ratate

În urmă cu doi ani, când încă încerca să se acomodeze cu ideea unei crize economice de amploarea celei interbelice, omenirea era lovită şi de pandemia de gripă porcină, hotărâtă să egaleze „performanţele” ucigaşe ale celei spaniole- molima care prefaţase, cu nouă decenii mai devreme, Marea Depresiune. Privită iniţial cu scepticismul izvorât din controversele suratei aviare, gripa porcină a ajuns la un moment dat să fie luată în serios şi prin România. Oamenii îşi anulau călătorii îndelung plănuite sau porneau cu presimţiri sumbre la drum spre ţările afectate, făceau ocoluri largi pe lângă grupurile mari de oameni, aruncau ocheade diagnostice oricărui individ suspect, ba chiar se apucaseră să poarte pe faţă măşti de genul celor cu care asiaticii ne amuzau odinioară. În aceeaşi perioadă, tot mai mulţi dintre concetăţenii noştri descopereau şi aplicau una din miraculoasele recomandări venite pe calea mesajelor de interes general: folosirea, în caz de tuse sau strănut, a unei batiste de unică întrebuinţare.

Acum câteva săptămâni, panica lovea din nou, de această dată nu din aer, ci din farfurie, şi nu la nivel mondial ci pe plan mai restrâns, european. Prin pieţe, primejdiile pândeau la tot pasul, aleile dintre tarabe deveniseră la fel de periculoase ca şoselele din Afganistan, ca să mănânci o tradiţională salată de vară, trebuia să ai curajul nebun al consumatorilor de peşte toxic japonez Fugu, iar doamnele excludeau legumele din tratamentele cosmetice- bacteria E. Coli stricase pofta de legume a unui continent întreg. În timp ce suspecţii -castraveţi sau salate, soia sau muguri de fasole- erau anchetaţi, recoltele erau irosite şi embargourile impuse, specialiştii prescriau deja antibioticul-minune: spălarea atentă a legumelor -iar pentru zeloşi, şi a mâinilor- înainte de masă.

Dacă am încerca să găsim partea bună a unor epidemii care au adus groază, suferinţă, faliment şi moarte, aceea ar fi că le-a oferit unora dintre noi şansa de a deprinde noţiunile de igienă pe care nu şi le însuşiseră în primii ani de şcoală sau cei şapte de acasă. În realitate însă, nu ne-am ales nici măcar cu atât. După ridicarea alertelor şi risipirea interesului mediatic, compatrioţii noştri au renunţat rapid la precauţiile de-abia adoptate: zi de zi, pe stradă, în metrou sau la serviciu, recepţionăm în faţă strănuturile sau tuşiturile celor din jur, iar la piaţă, covrigărie sau restaurant, primim alimentele din aceeaşi mână care încasase banii. Lecţia predată de A/ H1N1 şi ECEH n-a fost învăţată, ci doar memorizată, aşa că bacilul Koch şi virusul hepatitic A ne prind în continuare cu temele nefăcute.

* publicat în "Viaţa medicală", numărul 27 (1.121) din 8 iulie 2011