joi, 15 decembrie 2011

Toamnă târzie

La câțiva pași de mașinile care urcă vuind spre Calea Victoriei, o mamă și fetița ei coboară pe Câmpineanu ținându-se de mână. Merg pe lângă blocurile vechi fără să se uite-n jur, cu un aer serios, femeia-de eleganța sobră a unui angajat la sediul central al vreunei bănci, copilul- înfofolit ca pentru iarnă, chiar dacă Moș Nicolae a trecut, iar afară e tot cald și soare. Deodată, fetița se oprește; boticul se deschide într-un zâmbet larg, capul se dă pe spate atât cât permit gluga, căciulița și fularul, degețelul țintește înainte, iar glasul subțire tâșnește răgușit de emoție: ”Uite, mami, ninge, niiiiiiinge!”. Femeia privește încurcată pentru o clipă fulgii rotunzi și cam solizi din față, se uită apoi în sus, deasupra ei, după care coboară către copil un zâmbet cald, un pic dezolat, și-i spune: ”Dar n-o să țină prea mult, să știi”. Pornește din nou la drum, trăgând-o ușor pe micuța care rămâne, visătoare, un pic în spate. La următorul bloc, din cer deja nu mai pică nimic. ”Asta a fost doar așa, de repetiție. În curând o să vină și aia serioasă”, dă mama să-și consoleze fiica, care însă a luat-o deja înainte țopăind, spre Cișmigiu- poate spre locul de joacă, să le povestească tuturor despre zăpada care a căzut câteva clipe doar pentru ea. În urma lor, sus pe schelă, muncitorii taie mai departe polistirenul pentru izolație.

sâmbătă, 3 decembrie 2011

Eliberare

După patru luni, patul nu mai înseamnă doar partea de la margine- pot să dorm oriunde-mi place, în orice poziţie-mi convine. Merg şi alerg în fine prin oraş fără să mă întreb la fiecare colţ de stradă dacă nu cumva mi-am făcut vreun rău de ultima dată când am verificat. După patru luni, nu mă mai spăl pe bucăţele, frustrant, lent, anevoios: pot să mă bucur pe deplin de apa fierbinte, lăsându-mă în bătaia duşului sau tolănindu-mă în cadă- n-o să păţesc nimic. Intru pe poartă fără s-o mai gonesc cu strigăte pe Vera, care vine mereu să mă salute fluturând din coadă şi sărind vijelios pe mine cu labe mari şi ascuţite. După patru luni, furtunurile şi pansamentele au dispărut, luând după ele grijile şi restricţiile.

Am căutat atât de mult în viaţă să devin sau să fiu în preajma specialului şi a memorabilului; zilele astea mă întreb dacă obişnuitul şi normalul, atât de evitate şi dispreţuite, nu sunt cumva, de fapt, o binecuvântare.

miercuri, 9 noiembrie 2011

Obsedantul deceniu

În dimineaţa ultimei zile de vineri a lui iulie, înainte de serviciu, mă duceam la spital pentru o procedură neplăcută şi îndelung amânată, dar rapidă şi de rutină, care să-mi mai cumpere câteva săptămâni de linişte. Lucrurile îmi mergeau bine: nu trecuse mult de când Viena îmi împuiase capul cu visuri, un editorial cu al cărui sarcasm mă mândream apărea chiar în ziua aceea pe tarabe, iar august aştepta după colţ, cu promisiunea unui concediu memorabil prin ţară. Câteva ore mai târziu, după ce procedura eşuase, doctorul meu îmi explica, cu calmul pe care ţi-l dau experienţa şi seriozitatea, intervenţia de urgenţă pe care era nevoit s-o efectueze. Rămas singur în salon ca să mă pregătesc, mă minunam, rememorând trecutele grozăvii care mă aduseseră-n acea situaţie şi contemplând-o pe cea inedită şi umilitoare pe care urma s-o trăiesc, că tot nu am pornirea de mă arunca de la fereastra etajului al treilea, unde mă aflam.

Problema mea nu este una spectaculoasă- n-am căpătat-o în împrejurări remarcabile şi n-ar declanşa o campanie frenetică de strângere de fonduri în reţelele sociale. Dar din momentul în care, pe la sfârşitul liceului, a început să-şi etaleze simptomele, mi-a schimbat viaţa. Acţiuni uzuale până la desconsiderare ale corpului uman au devenit pentru mine, rând pe rând, dificile, chinuitoare, imposibile. Am căpătat astfel, în timp, obiceiurile, grijile, ciudăţeniile şi suspiciunile unui pensionar, cu o viaţă socială pe măsură, iar bucuriile mi-au înflorit, rare şi plăpânde, într-o umbră în care s-au ofilit rapid. Boala mi-a prezidat aceşti 10-11 ani de prietenii abandonate, ocazii irosite, iubiri tensionate şi cariere ratate- să mă gândesc la cine-aş fi fost astăzi în alte circumstanţe mă descumpăneşte.

În dimineaţa asta de început de noiembrie, merg spre sala de operaţie având în spate ruinele unui deceniu. La finalul zilei, îmi doresc ca viaţa mea să fi păşit pe-un drum mai bun.

duminică, 4 septembrie 2011

Sfârşit de capitol

Într-un oraş care se mândreşte cu trecutul său cum este Viena, istoria te însoţeşte discret la tot pasul. Zăboveşte lângă tine în pieţe vegheate de statuile înverzite ale eroilor naţiunii şi se cuibăreşte în armurile războinicilor cu sânge albastru, te iscodeşte prin muzee din celebrele portrete cu capete încoronate şi te găzduieşte în încăperile ori grădinile somptuoase ale palatelor imperiale. La Viena, istoria este aşternută pe pânză, turnată în bronz, forjată în oţel, clădită în piatră. Însă câteodată, trecutul –surprinzător, magnific, paradoxal – revine, pentru puţin timp, la viaţă.

Sub soarele arzător al după-amiezii de 16 iulie, câteva sute de oameni se adunaseră în spatele gardurilor amplasate de poliţişti în Piaţa Eroilor, împărţindu-şi atenţia între imaginile proiectate de televiziunea publică pe un ecran uriaş şi ieşirea din marea curte interioară a Hofburgului. Prin acel loc şi-a făcut apariţia, la cinci şi un sfert, pe acordurile unui marş funebru, cortegiul funerar al lui Otto Habsburg, ultimul Prinţ Moştenitor al Imperiului Austro-Ungar. Născut în urmă cu aproape un secol, pe când bătrânul Franz Iosif încă mai domnea iar vechea ordine părea de neclintit, el a ajuns, după pierderea războiului, destrămarea imperiului şi moartea tatălui –vremelnicul ultim împărat Carol I-, şeful în exil al unei familii care condusese Austria vreme de şase sute de ani. Timpul s-a scurs, spiritele s-au calmat şi rănile s-au închis, iar fostul pretendent al unui tron dispărut a ajuns să se remarce prin lupta împotriva regimurilor totalitare şi pentru unificarea Europei. Moartea sa a stârnit aşadar emoţii sincere, iar ceremoniile care i-au fost dedicate- nostalgii inofensive.



Pe drumul ocolit dintre Catedrala Sfântul Ştefan, unde a fost oficiat recviemul, şi cripta Mânăstirii Capucinilor, Otto Habsburg a fost condus de 3.500 de persoane, care au reconstituit în acea zi splendoarea epocii imperiale. Bărbaţi şi femei de toate vârstele au înfruntat canicula, purtând cu mândrie costume tradiţionale din regiunile fostului imperiu sau defilând, cu săbii strălucitoare, panaşuri semeţe şi steaguri îndoliate, în uniformele puşcaşilor, grenadierilor, dragonilor şi altor războinici demult dispăruţi de pe câmpul de luptă. Iar când sicriul arhiducelui, acoperit cu steagul galben-negru al Habsburgilor, a poposit pentru câteva momente în faţa statuii lui Eugen de Savoia, 21 de salve au fost trase din cele două tunuri uşoare mânuite de artilerişti de epocă.



De jumătate de oră a fost nevoie pentru ca întreaga procesiune să treacă prin Piaţa Eroilor de unde, după alte treizeci de minute, urmăream pe videowall impresionanta ceremonie a intrării lui Otto Habsburg în locul unde avea să-şi petreacă veşnicia. Ajuns la Mânăstirea Capucinilor, maestrul de ceremonii a bătut de trei ori în uşile închise, din spatele cărora călugării au întrebat de trei ori cine cere să intre. Prima oară, mesagerul l-a prezentat pe cel care, în alte împrejurări, ar fi avut o domnie de aproape nouă decenii, drept „Otto de Austria”, fost Prinţ Moştenitor al Austro-Ungariei şi deţinător a zeci de titluri princiare şi nobiliare. Răspunsul călugărilor la această trufaşă enumerare? – „Nu-l cunoaştem!”. Nici următoarea dată, când cel decedat a fost recomandat ca „Dr. Otto Habsburg”, preşedinte al Uniunii Pan-Europene, membru şi decan de vârstă al Parlamentului European, doctor honoris causa a numeroase universităţi, călugării nu i-au permis intrarea. De-abia a treia oară s-au deschis uşile lăcaşului unde se află Cripta Imperială- când cel condus de mii de oameni prin centrul Vienei a fost prezentat ca „Otto, un muritor şi un păcătos”.




Două ore mai târziu, ultimii invitaţi părăseau Mânăstirea Capucinilor, unde un om şi epoca sa erau de-acum rezumaţi printr-o piatră de mormânt. Iar în lumina înserării, arătări cu săbii, flinte şi uniforme fistichii mergeau fără ţintă pe străzile Vienei, exponate rătăcite ale unui muzeu însufleţit vreme de-o zi.

* publicat în "Viaţa medicală", numărul 35 (1.129) din 2 septembrie 2011

joi, 28 iulie 2011

Spectatori la CPR

Către orele 7 ale serii de 26 iulie, agitaţia pusese stăpânire pe Şoseaua Ştefan cel Mare- supravegheate de jandarmi şi poliţişi, grupuri pestriţe de oameni se îndreptau spre intrarea în Complexul Sportiv Dinamo. Nocturna era însă oprită, iar din „Groapă” nu răzbăteau scandările galeriilor- nu urma să se joace vreun derby de tradiţie al Ligii 1, ci să se încerce stabilirea recordului pentru cel mai mare curs de resuscitare cardio-respiratorie (CPR) din lume. Înăuntru, sub jumătate din cele 15.000 de locuri ale stadionului fuseseră ocupate: mult peste asistenţa medie la meciurile din sezonul trecut ale „câinilor roşii”, dar mai puţin decât numărul de 7.000 la care speraseră organizatorii. Eforturile de strângere a participanţilor erau aşadar în toi: începerea cursului se amâna; pe afară, reprezentanţi ai Salvării îndemnau trecătorii să intre; iar înăuntru, în dreptul meu, un angajat al firmei de pază şi un instructor de prim ajutor introduceau de zor câteva zeci de bilete în cititoarele ataşate turnicheţilor. Chiar şi aşa, la şapte şi jumătate, jandarmii din spatele meu estimau că se adunaseră doar vreo 6.700. Cinci minute mai târziu, toată lumea se ridica în picioare pentru intonarea -cam improvizată- a imnului naţional al României; cel al Mexicului, „adversarul” nostru şi deţinător, cu 6.577 de cursanţi, a recordului de doborât, n-a răsunat însă din amplificatoare- meciul acesta se juca de la distanţă.

Filmul proiectat pe tabela stadionului, în care dna dr. Alis Grasu, managerul Serviciului local de Ambulanţă, explica şi demonstra etapele asigurării sprijinului vital de bază a fost, fireşte, concis şi corect, deşi nu ştiu câţi dintre cei prezenţi înţelegeau termeni precum „ram mandibular” sau „decubit dorsal”. Partea cea mai importantă a adunării de-abia începea; observând poate fluxul nu masiv, dar vizibil, de oameni care părăseau incinta la finalul proiecţiei -„Important a fost biletul!”, spuneau unii din cei începeau să plece pe la casele lor- , vedeta TV responsabilă cu întreţinerea atmosferei avertiza că, pentru validarea recordului, cei prezenţi trebuie, vreme de jumătate de oră, să şi aplice noţiunile tocmai vizionate. Aplecaţi aşadar deasupra scaunelor de la peluze şi tribune -gazdele restricţionaseră accesul pe pistă şi gazon- câteva sute de binevoitori au purtat, cu mai multă sau mai puţină convingere, lupta pentru salvarea celor 700 de manechine special achiziţionate pentru această ocazie. Compresiile erau făcute în ritmul şi cu forţa de care era fiecare în stare, iar ventilaţiile artificiale - însoţite de râsetele anturajului sau chiar ale salvatorului- rareori ajungeau să şi destindă toracele ipoteticei victime. În acest timp, alţi câţiva comentau de pe margine, iar majoritatea îşi documentau cu telefonul sau aparatul foto participarea la eveniment. Cu 15 secunde înainte de împlinirea sorocului, amfitrionul serii a dat prin staţie startul numărătorii inverse, încheiate cu chiote, aplauze şi manechine aruncate spre cer de bucuria intrării în istorie. După puţin timp, reprezentantul Guiness Book înmâna fericiţilor organizatori dovada obţinerii rezultatului înscris şi pe tabelă: evenimentul adunase 7.402 „spectatori” -un termen care cred că descrie foarte corect gradul de implicare al mulţimii adunate.

Pe la opt şi jumătate, oamenii părăseau zâmbind incinta Stadionului Dinamo, bucuroşi că au intrat în Cartea Recordurilor. Mă întreb însă câţi dintre ei ştiau măcar să enumere, nu să şi pună în practică, noţiunile pe care se presupune că le învăţaseră: verificarea conştienţei victimei, deschiderea căilor aeriene şi verificarea respiraţiei, aşezarea în poziţie de siguranţă, efectuarea compresiilor şi a ventilaţiilor. Aceasta-i nenorocirea cu recordurile-ele consfinţesc ce-i puţin sau mult, scurt sau îndelungat, mic sau mare. Dacă s-ar putea însă contabiliza şi concepte precum corectitudinea, eficienţa sau utilitatea, mă tem că manifestarea de marţea trecută n-ar fi oferit nimănui motive de mândrie.

* publicat în "Viaţa medicală", numărul 30 (1.124) din 29 iulie 2011

vineri, 8 iulie 2011

Lecţii ratate


În urmă cu doi ani, când încă încerca să se acomodeze cu ideea unei crize economice de amploarea celei interbelice, omenirea era lovită şi de pandemia de gripă porcină, hotărâtă să egaleze „performanţele” ucigaşe ale celei spaniole- molima care prefaţase, cu nouă decenii mai devreme, Marea Depresiune. Privită iniţial cu scepticismul izvorât din controversele suratei aviare, gripa porcină a ajuns la un moment dat să fie luată în serios şi prin România. Oamenii îşi anulau călătorii îndelung plănuite sau porneau cu presimţiri sumbre la drum spre ţările afectate, făceau ocoluri largi pe lângă grupurile mari de oameni, aruncau ocheade diagnostice oricărui individ suspect, ba chiar se apucaseră să poarte pe faţă măşti de genul celor cu care asiaticii ne amuzau odinioară. În aceeaşi perioadă, tot mai mulţi dintre concetăţenii noştri descopereau şi aplicau una din miraculoasele recomandări venite pe calea mesajelor de interes general: folosirea, în caz de tuse sau strănut, a unei batiste de unică întrebuinţare.


Acum câteva săptămâni, panica lovea din nou, de această dată nu din aer, ci din farfurie, şi nu la nivel mondial ci pe plan mai restrâns, european. Prin pieţe, primejdiile pândeau la tot pasul, aleile dintre tarabe deveniseră la fel de periculoase ca şoselele din Afganistan, ca să mănânci o tradiţională salată de vară, trebuia să ai curajul nebun al consumatorilor de peşte toxic japonez Fugu, iar doamnele excludeau legumele din tratamentele cosmetice- bacteria E. Coli stricase pofta de legume a unui continent întreg. În timp ce suspecţii -castraveţi sau salate, soia sau muguri de fasole- erau anchetaţi, recoltele erau irosite şi embargourile impuse, specialiştii prescriau deja antibioticul-minune: spălarea atentă a legumelor -iar pentru zeloşi, şi a mâinilor- înainte de masă.


Dacă am încerca să găsim partea bună a unor epidemii care au adus groază, suferinţă, faliment şi moarte, aceea ar fi că le-a oferit unora dintre noi şansa de a deprinde noţiunile de igienă pe care nu şi le însuşiseră în primii ani de şcoală sau cei şapte de acasă. În realitate însă, nu ne-am ales nici măcar cu atât. După ridicarea alertelor şi risipirea interesului mediatic, compatrioţii noştri au renunţat rapid la precauţiile de-abia adoptate: zi de zi, pe stradă, în metrou sau la serviciu, recepţionăm în faţă strănuturile sau tuşiturile celor din jur, iar la piaţă, covrigărie sau restaurant, primim alimentele din aceeaşi mână care încasase banii. Lecţia predată de A/ H1N1 şi ECEH n-a fost învăţată, ci doar memorizată, aşa că bacilul Koch şi virusul hepatitic A ne prind în continuare cu temele nefăcute.


* publicat în "Viaţa medicală", numărul 27 (1.121) din 8 iulie 2011

miercuri, 6 iulie 2011

Bacul meu

Mare lucru nu mai ţin minte. Ştiu de pildă că-n seara dinaintea oralului la română, toceam la lumina becului din curte, în timp ce la televizorul din casă Franţa şi Italia jucau finala Euro 2000. Absolventă de Pedagogic, sor-mea mă ajuta să îngraş porcu-n ajun, revăzându-şi fişele pe care le făcuse cu 7-8 ani înainte. Subiectele pe care le-am extras în dimineaţa următoare nu le mai ştiu. Îmi amintesc doar că pe unul îl învăţasem foarte bine, iar pe celălalt- deloc. Cu toate astea, l-am stors pe cel cunoscut în asemenea hal, încât comisia, convinsă că nici nu mai are rost să mă asculte la celălalt, mi-a dat 10. Dar la fel de bine aş fi putut să iau orice notă până la 6. A urmat oralul la engleză unde, cu toate că limba principală în cei patru ani fusese franceza, am luat tot 10, fără emoţii.

Cum se împlineau 150 de ani de la naştere, cu toţii ne aşteptaserăm ca Eminescu să aibă monopolul la română- dar n-a fost aşa. La scris, subiectul principal –şi singurul pe care mi-l amintesc din toată suita de examene- este „Noaptea de decemvrie” a lui Macedonski, pe care o ştiam foarte schematic, aşa că aceeaşi idee am scris-o, cred, de cinci ori în cinci feluri diferite, doar-doar oi reuşi să umplu mai multe foi. Deşi am beneficiat de colaborarea şuşotită cu colegii şi –din câte reţin- de atmosfera familiară a sălii unde studiasem în trei din anii de liceu, aici am luat cea mai mică notă: 8,90.

Din proba la mate nu-mi amintesc decât că primele câteva probleme erau cumva legate între ele- dac-o greşeai pe prima, le greşeai şi pe celelalte. Sunt destul de sigur însă că n-am făcut de unul singur descoperirea asta, ci că m-a ajutat colegul din spate care, dintr-un noroc alfabetic, era, dacă nu mă-nşel, fostul meu coleg de bancă. Dacă n-aş avea dovezi scrise, aş fi uitat până şi nota obţinută- 9,30.

Examenul de care cred că mi-a fost cel mai frică a fost cel scris la informatică. Dacă ar fi să privesc în urmă în căutarea sursei cele mai îndepărtate a problemelor mele de adult, aceea ar fi faptul că, din dorinţa stupidă de-a mă afla printre elevii „de elită”, am optat pentru profilul de informatică. O materie predată de incompetenţi, din care n-am înţeles decât cele mai banale aspecte, pe care an de an am trecut-o târându-mă, picurând în mine o neîntreruptă stare de nesiguranţă, care mă caracterizează şi acum. Mi-e clar acum că, odată greşeala comisă, ar fi trebuit s-o repar reprofilându-mă cel târziu după primii doi ani; dar n-am făcut-o, şi mi-o reproşez mai mult decât opţiunea iniţială, luată din ignoranţă. Am făcut toată această introducere ca să explic faptul că la această probă m-am bazat exclusiv pe copiat din carte şi de la alţii. Patru ani de chin sunt aşadar încununaţi printr-o notă de 9,05 din care aş fi meritat probabil doar punctul din oficiu.

Examenul la alegere, cel la fizică, a fost singurul unde n-am avut niciun sprijin din partea prietenilor, fiindcă nimeni altcineva din clasa mea n-a mai optat pentru materia asta- la care eu mă pregătisem în vederea Medicinei. Doar la un subiect de fizică nucleară a trebuit să caut o formulă lungă cât casa, dar în rest am fost cuminte. Am avut, ce-i drept, norocul ca printre corectori să se numere şi meditatorul meu, dar nota de 9,40 n-a fost umflată prea mult.

Pe diploma eliberată în urmă cu aproape 11 ani, media înscrisă în josul rubricii de Bacalaureat este de 9,44- una mediocră în acel an la profilul meu, dar cea mai bună din familia mea. Niciodată însă, de la afişarea notelor şi până acum, nu m-am mândrit cu rezultatul ăsta- aşa mi s-a părut că e decent, de vreme ce îl împart cu norocul, colegii şi supraveghetorii. De altfel, decenţa a caracterizat, din câte ţin minte, abaterile din sesiunea aceea şi din locul acela: nu s-au dictat subiecte, nu s-a vorbit gălăgios, nu s-a copiat grosolan.

Două motive am pentru această rememorare cu iz de autodenunţ. O dată, ca să-mi fixez pe un suport tot virtual, dar mai trainic, nişte amintiri care se împuţinează. Şi-n al doilea rând, ca să adaug o perspectivă mai nuanţată intransigenţilor care, trecuţi prin sita largă a Bacurilor din ultimele decenii, îi critică pe cei eşuaţi acum pe capete în plasa vigilenţei sporite. Sigur că de câţiva ani, decenţa fusese călcată în picioare, iar examenele se transformaseră în dezmăţ şi formalitate. Dar cred că dacă doar cei care, la vremea lor, n-au folosit copiuţe, nu s-au sfătuit cu colegii şi nu s-au uitat în lucrarea vecinului, ar avea voie să vocifereze, atunci corul acuzării de azi n-ar mai fi chiar aşa de puternic.

joi, 23 iunie 2011

Explicaţii

Am vrut să scriu despre multe-n ultima vreme. Despre cele două excursii la munte, de Paşti şi de Rusalii. Despre traseul făcut cu Valentina într-o sâmbătă seară de Noaptea Muzeelor, nu ca să privim exponate, ci ca să aniversăm trei ani. Aş fi vrut să scriu despre cele două filme pe care le-am văzut în Retrospectiva Jiri Menzel la dragul meu Cinema Studio. Despre convingerea mea că trebuie să merg la un curs unde să-nvăţ să mă cert brutal şi ilogic, aşa cum se ceartă lumea astăzi. Aş fi vrut să povestesc despre 1 Iunie şi copilărie, aşa puţin cât mi-o mai amintesc şi aşa mult cât mi-o imaginez. Sau despre toate câte le-am simţit vâzându-l şi ascultându-l pe Sting. Dar n-am făcut-o şi m-a acaparat un sentiment de vinovăţie pentru toate lucrurile astea nespuse pe care probabil că-n curând o să le uit. Am încercat să-mi găsesc justificări -vremea urâtă, lipsa de timp, concentrarea de la muncă, pana de idei; dar s-a făcut şi frumos, programul s-a mai şi eliberat, la ziar au fost şi zile uşoare, ideile mi s-au tot înghesuit în minte, iar eu tot n-am scris mare lucru.

O scuză-mi mai rămăsese de câteva săptămâni- că monitorul calculatorului din camera mea s-a stricat: cum să scriu de plăcere la calculatorul de la redacţie (din care, ca un făcut, de câteva zile doar ecranul mai funcţionează), cum să mă concentrez la al lui taică-miu din sufragerie, printre mieunaturi de pisică, puricări de câine şi conversaţii de om, cum să mă repliez la cel al Valentinei din Dristor, când de-abia ajung acolo că mă şi ia somnul? Numai că zilele trecute s-a rezolvat şi problema asta. Ecranul stricat şi subţire ca o carte aşteaptă acum în curte ploile din week-end, în timp ce biroul meu se-ndoaie sub unul gros cât o valiză dar funcţional, adus de tata de la cabinet.

Acum am monitor. Şi-am cam rămas fără scuze.

marți, 14 iunie 2011

Prefăcuta

Coborând către centru dinspre Mănăstirea Sinaia, ne-am hotărât din două vorbe să facem un ocol pe o străduţă aşternută cu pietriş alb, pe lângă care eu unul trebuie să fi trecut de 20 de ani fără s-o bag prea mult în seamă. Ne-am întrecut în exclamaţii privind vilele cu turnuri ascuţite, cu tâmplărie-pe alocuri- originală şi vitralii jucăuşe, cu verande îmbietoare care priveau spre grădinile întinse, ornate cu bănci vechi de piatră. Am mers de-a lungul gardurilor mai vechi sau mai noi, orbitând în jurul tihnitelor case boiereşti pe care drumeagul le înconjura, înainte de-a se opri în faţa altei vile- strada era de fapt o fundătură. De pe gard, rotundă, cu gâtu-ncins într-un colier roşu, stăpâna domeniului ne arunca priviri galbene, tăioase. Am salutat-o mieros ca un intrus care cerşeşte bunăvoinţă, ea mi-a răspuns plesnind din coadă şi îndreptând spre mine smocurile negre de păr din vârful urechilor- moştenire din neamul râşilor. M-am apropiat de zid cu pasul uşor şi privirea plecată, întinzând încet o mână sinceră şi temătoare. N-a aşteptat însă s-ajung eu la ea, ci a ţâşnit deodată înspre mine, mai iute decât panica gândului, mai rapid decât înfiorarea pielii- într-o clipă, era la mine. Nu ca să mă scuipe, să mă muşte sau să mă zgârie, ci ca să-şi mângâie capul, gâtul şi pieptul de mâna mea, cea tardiv şi inutil cuprinsă de frică.