Contra cronometru

Numai nedreptatea sau ghinionul care ne condamnă mereu doar pe noi fac să n-avem încă un campion mondial de Formula 1 sau măcar de raliuri, fiindcă de când a aflat că trăim în secolul vitezei, şoferul bucureştean se grăbeşte. Porneşte la drum în scrâşnet de roţi şi vrea neapărat s-atingă suta la oră în timpul specificat de producătorul maşinii. Îl revoltă aglomeraţia şi faptul că-i ia un sfert de oră s-ajungă la magazinul din colţ. Ştie că fiecare secundă este preţioasă aşa că nu-şi pierde timpul punându-şi centura, asigurându-se când se-nscrie-n trafic ori semnalizând când schimbă banda. Când ambuteiajele-l blochează, intră pe contrasens, pe linia de tramvai, pe trotuar- totul e să nu se oprească. Linia continuă, sensul interzis sau drumul fără prioritate sunt semne şi reguli special concepute ca să-l încetinească şi pe care simte deci că-i de datoria lui să le-ncalce. Trece-njurând printre zecile de pietoni care traversează pe zebră şi-l încurcă mai ceva decât turmele de oi de pe şosele. Orice şofer se simte înconjurat în trafic de idioţi, iar idiotul cel mai mare e întotdeauna cel din faţa lui, care se moşcăie, nu se orientează, nu se înfige şi pe care trebuie mereu să-l mâne de la spate cu flashuri, claxoane şi sudălmi; dar nicicând nu e mai enervant cel din faţă decât la semafor- dacă nu porneşte de pe loc cu promptitudinea lui Fernando Alonso, dacă piciorul său nu acţionează pedala mai repede decât poate apăsa cel din spate pe claxon, atunci nenorocitul chiar că-şi merită timpanele sparte şi ochii orbiţi de flashuri. Şoferul bucureştean se grăbeşte şi chiar dacă nu pare a avea cultul productivităţii, al seriozităţii sau al punctualităţii, probabil că are totuşi motivele lui întemeiate.

Cam cu un an în urmă am avut însă ocazia să fiu martorul unui moment ireal în trafic. Eram în coloană la stop la Universitate, probabil una din cele mai aglomerate şi zorite intersecţii din lume, unde motoarele-s mereu turate iar claxoanele acompaniază-n continuu cursurile studenţilor. Privirile erau agăţate de semafor, muşchii aşteptau încordaţi, gata să înşface schimbătorul de viteze, să apuce volanul, să se-nfigă-n pedale, tensiunea creştea cu fiecare secundă..când deodată, ce să vezi? Nişte băieţi cu dozatoare termoizolante în spate apar printre coloanele de maşini, împărţind gratuit cafele aburinde-n stânga şi-n dreapta. Deodată tot stresul aşteptării s-a transferat înspre dorinţa de a pune mâna pe un pahar de cafea, toate motivele grabei s-au evaporat. Se pusese verde deja de câteva secunde şi bolizii torceau cuminţi la ralanti iar conducătorii, în loc să-i mai grăbească pe cei din faţa lor, strigau cu nerăbdare după tipii cu promoţie. Şirurile de automobile stăteau ori se mişcau lent printre dozatoarele ambulante, care s-au golit într-un minut. Când semaforul se făcuse roşu, coada avansase cu doar câteva maşini iar şoferii, în loc să blesteme disperaţi şi cu ochii scoşi din orbite, zâmbeau încântaţi cu nasu-n cafeaua fierbinte. Pentru un minut, cursa din Bucureşti fusese-ntreruptă. Şi nu din motive tehnice.

Sport extrem

Un necunoscător ori un răuvoitor ar putea să-mi spună că pasiunea mea pentru citit e una liniştită, plicticoasă, lipsită de pericole. Insă degeaba ar căuta să mă complexeze skaterul cu vânătăile multicolore, joggerul cu glezna sa luxată ori călăreţul cu piciorul rupt. Adică ce, eu nu mă expun, eu nu-mi risc sănătatea zi de zi? Numai cine n-a citit ore-n şir nu ştie cum asta îţi slăbeşte vederea atât de preţioasă; numai cine n-a răscolit bibliotecile vechi nu cunoaşte cum e să tragi tone de praf în plămânii sensibili; numai cine n-a răsfoit nerăbdător o carte nouă nu şi-a tăiat degetele în paginile nemilos de ascuţite. Deci să nu-mi spună mie careva că să citeşti e safe- eu unul, trăiesc periculos zi şi noapte.

Primejdiile se ivesc la tot pasul, te atacă uneori de unde nici tu, cititorul versat, nu te aştepţi. Zilele astea, bunăoară, am descoperit un nou duşman care vrea să mi se pună-n cale: torticolisul. De câteva ori pe săptămână cutreier librăriile; petrec uneori şi zeci de minute studiind rafturile în căutarea unui titlu anume ori încercând să descopăr vreo bijuterie adânc ascunsă. Iar la sfârşitul unei astfel de aventuri cutezătoare îmi simt tot mai des gâtul înţepenit spre stânga.

Atât îi trebuia medicului în adormire, însetatului de ştiinţă, obsedatului de enigme- o provocare, pe care-am acceptat-o; m-am pus pe investigat. Am bătut neobosit toate librăriile, bibliotecile şi anticariatele; mă sculam la cântecul cocoşului, dormeam printre rafturi cu şoarecii. Eram simultan conducător de experiment şi cobai, supunându-mă aproape non-stop sarcinii de a mă holba la milioane de volume şi de a mă autoobserva în acelasi timp, pe măsură ce gâtul mi se încleşta tot mai tare; însă n-am ajuns să descopăr ceva ce m-ar fi putut ajuta să rezolv misterul. Singura certitudine- junghiul din gâtul aplecat spre stânga; aveam diagnosticul, aveam mecanismul fiziopatologic, dar care era etiologia, de ce anume-mi aparea această blocare dureroasă a gâtului, asta nu-mi puteam da seama. M-am întors acasă învins, m-am închis la mine-n cameră, unde-am început dintr-un reflex narcisist să-mi admir propria bibliotecă, singura care mă-nţelege, ea, cea cosmopolită, cu cărţi româneşti, franţuzeşti, americane...când deodată mi-a picat fisa! Evrika!

Să explic: aparţinând marii familii a civilizaţiei occidentale, noi suntem obişnuiţi să citim de la stânga la dreapta şi de sus în jos. Iar cărţile în raft stau fie cu cotorul în exterior şi coperta întâi spre dreapta, fie întinse, cu coperta întâi în sus- aşa e natural, aşa pui mâna pe ele ca să le citeşti. Numai că la cum sunt inscriptionate autorul şi titlul pe cotorul cărţilor româneşti, respectiv de jos în sus, trebuie fie să-ti apleci capul, pentru a putea citi de la stânga la dreapta, -manevră care, repetată prea des, provoacă groaznicele spasme- fie să-ntorci cartea-n raft cu susu-n jos, ceea ce-ţi face munca mai uşoară, dar e ilogic. N-aş vrea să se creadă că suntem singurii ilogici pe lume- şi editorii francezi de pildă îşi supun conaţionalii aceloraşi chinuri- la alte naţii nu ştiu, nu mă bag. Dar cărţile americane, fără excepţie, au cotorul inscripţionat de sus în jos, făcând ca cel ce se holbează-n biblioteci să stea cu capul drept şi cu gâtul neforţat, indiferent dacă volumul stă întins sau în picioare- a se vedea pentru lămuriri imaginea alăturată, cu aceleaşi cărţi de Hemingway, în română şi engleză.



In fine, am şi diagnosticul corect, şi mecanismul fiziopatologic, şi etiologia; ar urma tratamentul care înseamnă fie ca editorii noştri să-nceapă să inscripţioneze şi ei cotoarele aşa cum trebuie, ceea ce nu cred să se-ntâmple prea curând, fie să încetăm să mai mergem în librării, ca să ne cruţăm sănătatea, oricum greu încercată şi până acum. Iar pentru cei care continuă să se supună aceluiaşi chin ştiind la ce se expun, am încă un diagnostic: sunt nişte obsedaţi sado-maso.

Memorie comună

Timpul poate fi un lucru tare pervers- este suficient să treacă douăzeci de ani pentru a începe să priveşti cu nostalgie realităţi şi întâmplări care altminteri se-nscriu într-una din cele mai negre perioade ale istoriei. La asta m-au făcut să mă gândesc stările pe care mi le dădea romanul „Coada” pe măsură ce-l citeam.

După cum sugerează titlul, autorul se inspiră dintr-o experienţă ajunsă sinonim cu Epoca de Aur, imaginând o coadă la „tacâmuri”, aproape nesfârşită-n timp şi spaţiu, prilej pentru un drum printre amintiri ce trece prin mai toate jaloanele care marchează acea perioadă în mentalul colectiv: programul redus la TV, practica agricolă, viaţa de pionier (cu cravata şi inelul, cu şnururile comandanţilor de grupă, detaşament şi unitate, cu banca de onoare şi cântecele patriotice), jucăriile artizanale ( crăcanele, ţevile cu gornete şi pocnitorile), oracole, lipsa luminii, a buteliilor şi-a apei calde (şi soluţiile improvizate pentru combaterea acestor lipsuri), trocurile cu tot ce se putea sustrage de pe la locul de muncă, sifoanele, obsesia pentru gumă de mestecat şi banane, speranţa la o Dacie...Cartea de altfel nu prea întrece profunzimea unei enumerări şi eu unul nu găsesc că excelează prin imaginaţie; şi cu toate astea, nu cred că mi-a mai luat vreodată atât de mult timp să citesc o carte atât de scurtă. Asta poate pentru că, în simplitatea sa, romanul îţi dă ocazia să umpli spaţiile goale cu propria experienţă a acelor ani; şi aşa te trezeşti stând vreo două seri la rând în braţe cu o carte pe care-n mod normal ai expedia-o în câteva ore, amintindu-ţi la rândul tău de cum te jucai, cum mergeai la şcoală, cum stăteai la coadă, cum găseai câte o bucurie în cel mai mărunt lucru pe care ţi-l putea oferi realitatea aia sinistră-„Coada” e mai degrabă un vehicul decât o călătorie.

E o carte care, cu toate defectele sale – perspectiva unui narator adult dar cu exprimare de copil; disocierea repetată între perspectiva naratorului şi cea a autorului; introducerea cam fără rost în naraţiune a unor tentative literare, câteva chiar reuşite, ale unuia dintre personaje; greşeli de ortografie (cum ar fi confuzia „într-una”/ „întruna”) care nu ştii dacă aparţin scriitorului sau corecturii- are destule scene memorabile şi dialoguri bine scrise, dar care-ţi place şi vrei să-ţi placă în primul rând fiindcă te priveşte.

Altminteri este ciudat să constaţi –nu pentru prima oară, ce-i drept- că amintirile tale sunt cam aceleaşi cu ale altora de-o vârstă cu tineşi că ele încep tot mai mult să se reducă la dimensiunea unui clişeu- la nici 30 de ani, aproape că şi recunosc în mine viitorul pensionar de Cişmigiu care-şi va bate la cap nepoţii plictisiţi cu poveşti despre Ceauşescu şi raţii şi respectul faţă de părinţi. Fiecare generaţie cu memoria sa; poate peste 20 de ani, copilul de azi va scrie romanul „Ambuteiajul”.

O iubire

Mulţi dintre noi ne petrecem tinereţea sau chiar întreaga viaţă căutând Marea Dragoste descrisă în atâtea cântece, filme şi cărţi, dragostea aceea pură şi înălţătoare, care să ne îndemne la fapte deosebite, să ne facă mai buni şi să ne împlinească existenţa, fără să ne dăm seama decât mai târziu că ceea ce căutam era de cele mai multe ori lângă noi de la bun început, de când am venit pe lume.

Cartea lui Romain Gary, „Prima dragoste, ultima dragoste”, este romanul unei astfel de iubiri. Este în aceeaşi măsură o autobiografie a autorului şi o biografie a mamei sale- femeia care, părăsită de soţ şi gonită din Rusia natală din cauza originii evreieşti, se dedică în întregime fiului său, care va rămâne de aici încolo, singurul bărbat din viaţa ei. Ea-şi adună resturile vieţii distruse şi ale visurilor sfărâmate, şi-şi clădeşte noi ambiţii, noi idealuri, dar nu pentru sine, ci pentru copilul său. Zi de zi se luptă cu sărăcia şi nedreptăţile existenţei, trăgându-şi energia din privirea fiului său, pe care-l fereşte de griji şi nevoi şi în jurul căruia făureşte un univers plin de veselie şi afecţiune, poveşti frumoase şi visuri măreţe. Femeia ale cărei proprii aspiraţii artistice au fost năruite caută fără încetare semne ale geniului băiatului, ghicind în el, rând pe rând, un dansator la fel de mare ca Nijinski, un violonist de talia lui Menuhin, un cântăreţ de operă precum Şaliapin; el învaţă astfel, încă din copilărie, să nu se mulţumească cu puţin, ci să ţintească spre stele.

Timpul trece peste amândoi, iar drumul comun, început în Rusia şi continuat anevoios prin Lituania şi Polonia ajunge în fine în Franţa, tărâmul faptelor eroice şi al oamenilor iluştri, ţinta viselor naive ţesute de mamă şi însuşite de copil. Uneori jenat, alteori înciudat, odată ce se maturizează, de dragostea ei copleşitoare, el ştie totuşi să o aprecieze cum se cuvine, pe măsură ce ajunge să cunoască oameni ce trec prin viaţă cu sufletul ciuntit de lipsa iubirii materne. Şi inţelege, când anii încep să se adune peste chipul şi sănătatea ei, că-i este dator să devină omul pe care ea l-a crescut să fie, justificând astfel anii de sacrificii şi viaţa ei ratată. Constatând cu umor dar şi regret lipsa oricărui talent ca balerin, cântăreţ, actor sau sportiv, el se hotărăşte să caute gloria literară şi aspiră, totodată, la cariera diplomatică şi cea militară la care visează mama lui, admiratoare naivă a lui D’Annunzio şi-a lui Vronski din „Anna Karenina”.

Dând el însuşi piept cu viaţa, copilul de altădată, devenit adolescent şi apoi adult, constată că lumea e înrobită de prostie, ură, prejudecăţi şi meschinărie, dar nu primeşte această descoperire cu descurajare, ci dimpotrivă, cu hotărârea de a o schimba, de a o transforma într-o realitate demnă de sacrificiile mamei sale. Acesta devine crezul său, pe care-l urmează şi cu stiloul, dar şi cu arma-n mână. Oamenii mari se remarcă în împrejurări deosebite, iar Gary luptă pentru Franţa sub comanda lui de Gaulle cu patriotismul pe care numai un naturalizat îl poate avea şi cu încrederea pe care i-o dă, pe calea gândului, bătrâna lui mamă- scrisorile ei îl îmbărbătează şi îi insuflă curajul, hotărârea şi inspiraţia cu care ea însăşi trecuse prin viaţă. Sfârşitul războiului îi aduce onoarea militară, gloria literară şi debutul în diplomaţie, dar mai apoi şi sfârşitul credinţei absolute în „onorabilitatea lumii”, în „existenţa unei intenţii cinstite şi tainice în sânul lucrurilor”.

Titlul românesc al cărţii (în original, „La promesse de l’aube”) poate fi înşelător; deşi Gary rememorează mai toate iubirile din cei 20 de ani de viaţă cuprinşi aici - de la micuţa Valentina de dragul căreia, la 9 ani, mănâncă un pantof la prima experienţă erotică cu menajera de la Nisa, de la suedeza Brigitte care-l minte frumos la unguroaica Ilona de care războiul îl desparte şi de la poloneza refugiată-ntr-un bar din Maroc la Louison, frumuseţea angelică dar atinsă de lepră din Africa Ecuatorială Franceză- acestea sunt doar schematic descrise, trecute pur şi simplu în revistă; adevăratul subiect este acea dragoste din care ne naştem, dragostea miraculoasă dar şi împovărătoare, fiindcă nicio alta nu se mai compară cu ea: „Cu dragostea de mamă, viaţa îţi face în zori o făgăduială pe care nu şi-o ţine niciodată.”