Luddiţii

Mi-am adus deodată aminte astă-seară de minunata pildă pe care o citeam acum cinci ani în Un om fără de ţară, cărticica de eseuri a lui Kurt Vonnegut: un capitolaş în care îşi descrie experienţele  de utilizator anacronic al unei maşini de scris în epoca modernă a calculatoarelor. Povesteşte cum scrie vreo douăzeci de pagini, pe care le adnotează şi corectează abundent cu creionul; cum îşi sună apoi dactilografa, care locuieşte într-un orăşel din afara New Yorkului, cu care discută pe-ndelete despre pasiunea ei pentru sturzi şi multe altele, înainte de a-i propune să-i bată la maşină manuscrisul; cum  coboară să-şi ia un plic de la chioşcul de vizavi, unde intră-n vorbă cu cei de la coadă şi, la final, cu  proprietara dughenei; cum merge cu manuscrisul în plic la oficiul poştal de lângă sediul ONU – pe unde se învârt oameni caraghioşi din toate colţurile lumii –, unde socializează/polemizează la o nouă coadă, admirând-o în acelaşi timp pe femeia de la tejghea, pe care o iubeşte în taină („Ea nu ştie. Ştie în schimb soţia mea. Dar nu o să întreprind nimic.”); în fine, cum bagă plicul în cutia poştală şi se întoarce apoi acasă. După ce parcurgi cu mintea veselul periplu, pe care Word-ul şi internetul l-ar fi zădărnicit, nu poţi să nu-i răspunzi cu un „Da!” entuziast lui Vonnegut când te întreabă din carte: „Ia spuneţi, nu merita să fac drumul ăsta?”. Concluzia lui? „Comunităţile electronice nu construiesc nimic. Nu te alegi cu nimic. Suntem animale dansatoare. Şi cât de frumos este să te ridici în picioare şi să faci ceva!”

Aşteptam de vreun sfert de oră la 135 pe bancă lângă Valentina, când în staţie a intrat încet un Passat imaculat, din care mă priveau două feţe dezorientate: „Bună seara! Ştiţi cumva unde este strada Salcâmilor?”. „Bună seara”, le răspund Feliciei Filip şi soţului său, aflat la volan, înainte să le explic în amănunt pe unde s-o ia, ţinând cont şi de sensurile unice din cartier. Nu ştiu dacă claxonul isteric al 135-lui din spate a întrerupt atunci o discuţie memorabilă. Dar ştiu că, dacă cei doi ar fi avut în maşină atât de utilul GPS, nici măcar n-ar fi început.

Exerciţiu de admiraţie

Ea- fiică de grădinari din Connecticut, pictoriţă ratată, văduvă de două luni. El- născut în America din părinţi greci, fiul proprietarului apartamentului din New York în care stă ea. Se cunoscuseră-n seara când el a anunţat-o că soţul ei s-a omorât. Acum se-ntâlnesc într-un magazin, iar el o invită între două comisioane la un ceai. O duce la casa părinţilor lui, unde trece să ude florile. Îi arată grădina cu arbuşti şi mirodenii. După ceai şi discuţii:

„ Stavros i-a spus că peste jumătate de oră trebuie să fie la cursul de greacă, dar înainte să plece a luat o foarfecă şi o papiotă de aţă din sertar şi s-a dus iar în grădină. Când s-a întors, i-a dat trei bucheţele de oregano.

- Dacă vrei, agaţă-le undeva vreo două săptămâni să se usuce. Dar să le ţii în borcane separate, ca să nu se amestece aromele.

(La întuneric, în borcane de sticlă, departe de aragaz, Fern ştia lecţia de la mama ei.)” *

Ce mod simplu şi graţios de-a surprinde începutul unei idile- printr-o tăcere bine plasată.

* Trei veri, Julia Glass, Editura Niculescu

O nouă viaţă

Uneori, nimic nu poate combate prejudecăţile care însoţesc o carte mai bine decât...cartea însăşi. Cam aşa stau lucrurile cu „Sexus” de Henry Miller. Dacă reputaţia autorului îţi inspiră cumva superficialitate, dacă titlul sau poza de pe copertă te fac să anticipezi o revărsare pornografică, cartea asta te va învăţa –dacă n-a făcut-o nimeni până acum- că uneori aparenţele înşeală.

Departe de a fi o lectură lejeră, Sexus îţi asaltează atât de violent capacitatea de înţelegere cu subiecte profund şi halucinant explorate precum viaţa artistului sau condiţia femeii, actul creaţiei sau mântuirea sufletului, fericerea sau psihanaliza, încât nu de puţine ori te întrebi, exasperat, dacă vei termina vreodată volumul de 550 de pagini. Iar scenele erotice, deloc puţine şi rareori ortodoxe, nu pot masca faptul că acest roman este de fapt povestea unei iubiri. O iubire nouă, dincolo de codurile, principiile şi tabuurile care îngrădesc şi veştejesc, o iubire năprasnică care, cu forţa unui tsunami, transformă cele două vieţi din care s-a născut, cu tot ce înseamnă ele- identitate, preocupări, aspiraţii.

Asta este deci „Sexus”: povestea valului care, la vârsta când mulţi încetează să mai caute, să mai viseze, a înghiţit un banal şef de personal al unei companii telegrafice şi a dat lumii un scriitor- pe Henry Miller. Aşa că, dacă vei avea curiozitatea de-a o cumpăra şi curajul de-a o citi, s-ar putea ca această carte hulită şi interzisă să te-ndemne, poate chiar la timp, să te scuturi de limite şi temeri. Fiindcă „toţi suntem vinovaţi de crimă; crima de a nu trăi din plin.”

Capcana grabei

Anul trecut pe vremea asta citeam o carte numită Elogiu lentorii, care descoperă originile luptei noastre cu timpul şi descrie goana bezmetică a lumii moderne în toate domeniile, unele evidente –hrană, muncă, transport, sex- şi altele, la care ne gândim mai rar, precum muzica şi lectura. Pe prima o ilustrează cu povestea unei sonate a lui Liszt, pe care autorul o interpreta într-o oră şi pe care pianiştii moderni o cântă în 35-40 de minute. Iar în ce-o priveşte pe-a doua, aminteşte de pildă că romanele lui Dickens apăreau mai întâi în foiletoane săptămânale care se-ntindeau pe luni întregi, pe când acum un pasionat le poate lectura pe fiecare-n câteva zile. Şi-ntr-un caz, şi-n altul, ce câştigi în viteză pierzi în înţelegere, în nuanţe, în trăiri.

Şi deşi mie unuia rareori îmi ia mai puţin de o săptămână să-mi termin cărţile – mai ales datorită mărimii lor- sunt cu totul de acord cu concluziile acestea, asupra cărora, într-o altă formă, reflectasem deja şi eu. Fiindcă văzusem ce face din mine dragostea până la identificare pentru anumiţi autori- mă transformă uneori în cititor până la epuizare al scriitorilor acelora, până nu mai rămâne nimic, până când singurele opţiuni sunt aşteptarea unui nou titlu sau recitirea celor vechi. Iar la cel mai mare risc în receptarea operelor sale e autorul mort sau în vârstă, a cărui operă e deja mai mult sau mai puţin încheiată.

În 2007 pasiunea mea literară s-a numit Kundera. În cam jumătate de an, am citit tot ce se găsea la ora aceea în librării, adică toate cele zece romane ale sale. Le-am citit unul după altul, pentru că pofta-mi creştea citind, la un moment dat realizasem că aveam licenţa de dat în câteva zile dar eu nu puteam să las din mână Nemurirea; iar pe 31 decembrie terminam ultima carte rămasă, Cartea râsului şi-a uitării. Dar încă din timpul lecturilor ăstora, încântarea îmi era umbrită de o realitate care tot creştea-n faţa mea: la 25 de ani, epuizasem în 6 luni rezultatul a treizeci de ani la maşina de scris şi a aproape 80 de ani de viaţă, trăire şi gândire ai autorului său.

Şi mă întreb de atunci: pentru cine o fi mai mare drama care-l leagă astfel pe scriitor de cititorul său devotat- pentru primul, sau pentru al doilea?

Nerecomandat

După cum un pasionat de scene fierbinţi ar da pe repede-nainte filmul Monster’s ball, trecând cu nerăbdare peste toată acţiunea doar ca să ajungă la secvenţele explicite cu Halle Berry şi Billy Bob Thornton, ce constituie pentru mulţi critici cea mai realistă partidă de sex din cinematografie, tot aşa un împătimit de lecturi cu subiect, intrigă şi tâlcuri ar fi după o vreme tentat să frunzărească Opus Pistorum în căutare de orice altceva înafara nesfârşitelor descrieri de împreunări; însă dacă primul s-ar putea declara câştigat, al doilea ar rămâne fără discuţie cu buza umflată, fiindcă din totalul de 400 de pagini ale romanului lui Miller, cele 10-15 de respiro strecurate din loc în loc trec neobservate.

Nu că restul ar fi notabile atfel decât prin abundenţă. Fiindcă începând cu prima pagină, asupra cititorului se revarsă un potop de grozăvii, de la voyeurism, pedofilie şi incest la sodomie, zoofilie şi viol în grup; în faţa acestora, abundenţa adulterului şi episoadele de homosexualitate par absolut nevinovate. Dacă însă la început toate astea îţi trezesc un interes vinovat, după maximum 50 de pagini survine obişnuinţa şi plictiseala. Nu sunt un mare consumator de literatură erotică, dar eu unul în acest roman nu găsesc nici umorul lui Bukowski, nici farmecul lui Gutierrez şi nici imaginaţia lui Sade, ci doar sex gol şi searbăd, fără substrat.

La sfârşitul volumului, pe coperta a patra, este arborată dubioasa mândrie a publicării unei lucrări care „are potenţialul de a reintroduce ideea de cenzură pe piaţa editorială românească”; este şi asta parte a unei strategii de marketing care dacă are drept scop doar vinderea cărţii, se vede treaba că, cel puţin în cazul meu, a funcţionat. În rest însă, Opus Pistorum se dovedeşte o pierdere de timp într-o lume ce trăieşte zi de zi pe fugă, o risipă de hârtie în epoca încălzirii globale şi o irosire de bani în vreme de criză economică.

Oboseală

Nu ştiu cum se face, dar în ultimii trei ani nu-mi priesc lecturile de la sfârşit de decembrie. În 2007 era „Cartea râsului şi a uitării” de Kundera, anul trecut „Tinereţea lui Martin Birck” a lui Soderberg, iar anul ăsta a fost –fiindcă nu ştiu dacă va mai fi timp pentru altceva- „Pacientul englez” de Ondaatje. Să fie de vină oboseala, ori poate nerăbdarea sfârşitului de an care, cine ştie, mă fac să găsesc nesatisfăcătoare nişte lecturi altminteri foarte apreciate de alţii? Ar fi foarte ciudat ca nişte simple date şi zile din calendar să fie responsabile de tortura resimţită la fiecare pagină apărută-n faţa ochilor, dar pe de altă parte asta-i povestea omului modern-se-ntristează sau se veseleşte la aniversări ori de Anul Nou, arde de nerăbdare vinerea, e abătut lunea; trăim în lumea artificială pe care ne-am creat-o.

De multe ori am intenţionat să-ncep „Pacientul englez”, dar niciodată n-am găsit dispoziţia, şi aşa au trecut mai bine de trei ani de când mă tot aştepta în bibliotecă; dar dorinţa a tot rămas acolo, pornită din amintirea filmului care îmi alimentase imaginaţia de adolescent. Numai că atunci când i-a venit rândul, nu m-a prins deloc; mi s-a părut încâlcită şi preocupată cam mult de stil, iar traducerea care copiază sintaxa engleză, lăsând jumătate din fraze fără verbe, este obositoare. Rareori îmi ia zece zile să termin o carte relativ subţire ca aceasta.

Am rămas cu câteva imagini frumoase, ca cea a harpoanelor din deşert sau a bibliotecii dintr-o vilă toscană şi cu ceva citate:

„ecoul e sufletul vocii înălţându-se în spaţii goale”
„un roman este o oglindă plimbându-se de-a lungul unei străzi”
„necazul cu vârsta mijlocie e că toţi cred că te-ai format în întregime”
„abia când e deja bătrân îşi vrea Narcis chipul gravat”
„moartea înseamnă că treci la persoana a treia”
„mai era teama de soţul ei, credinţa în propria ei loialitate, vechea mea dorinţă de a fi independent, dispariţiile mele, suspiciunile ei faţă de mine, neîncrederea mea în iubirea ei. Paranoia şi claustrofobia iubirii tăinuite.”

Şi cam atât.

Realitatea din teren

Izbucnirea a ceea ce avea să devină Primul Război Mondial a fost primită cu mult entuziasm în marile state europene. Însufleţiţi de poveştile despre mari cuceritori şi campanii glorioase, dornici de aventură şi revanşă, tineri din toate ţările se înrolau în grabă şi porneau spre front în uralele mulţimilor fericite. Se aştepta un război rapid, aseptic şi eficient, cu toţii se vedeau de Crăciun înapoi la casele lor. Însă nu manevrele fulgerătoare, cuceririle rapide şi campaniile în mare viteză urmau să caracterizeze acest conflict ce avea să dureze mai bine de patru ani. Definitorie pentru acest război avea să fie încleştarea dintre marile puteri de pe frontul de vest, concretizată printr-un război neglorios de tranşee şi artilerie în care în termeni de teritoriu puţin s-a câştigat şi puţin s-a pierdut; privit de la distanţă, acest front a fost o mare plictiseală.

Lucrurile nu mai arată însă la fel când le priveşti prin ochii naratorului-soldat din Pe frontul de vest nimic nou de Erich Maria Remarque. Afli că-n ciuda linei frontului aproape neschimbate de la o zi la alta, aici se luptă pe viaţă şi pe moarte, afli că-n spatele comunicatelor militare seci – baraj de artilerie, atac, contraatac, lovitură, contralovitură- sute de mii de oameni mor în chinuri de ambele părţi. Tinerii ieşiţi de pe băncile şcolii, îmbătaţi cu discursuri patriotice şi treziţi cu puşca-n mână descoperă absurditatea războiului hotărât de atât de puţini şi luptat de atât de mulţi. Moartea ameninţă la tot pasul, e adusă de puşti, mitraliere, grenade, schije, obuze sau de noile invenţii- tancurile şi gazele toxice; te găseşte oriunde-ai fi şi orice-ai face- în tranşee, în pădure, în buncăr, în bucătărie, în latrină, până şi morţii de-abia îngropaţi sunt răscoliţi de obuze.

Singura şansă de supravieţuire în acest coşmar este regresia la condiţia de animal, preluarea controlului de către instinct în dauna conştiinţei; doar simţurile ascuţite îţi sunt de ajutor în linia întâi, activarea gândirii înseamnă fracţiuni de secundă-n plus care fac diferenţa-ntre viaţă şi moarte. Singurul mod de-a gestiona ororile din jurul tău –şuvoaiele de sânge, oamenii sfârtecaţi, urletele-ngrozite- este să le ignori, să le împingi la fund pentru alte vremuri, dacă le vei mai apuca. Devii doar o viaţă care-şi doreşte să trăiască, iar orice alte considerente nu-şi mai au rostul- cizmele cele bune ale camaradului amputat nu-i mai sunt de folos aşa că-i normal să le râvneşti, coaja de pâine mai poate fi mâncată chiar dacă-i roasă pe la margini de şobolani.

Pe frontul de vest nimic nou nu-i doar o carte despre ororile războiului, este şi romanul unei generaţii distruse de această conflagraţie. Tineri care abia păşiseră-n viaţă ajung să cunoască totul despre moarte, băieţi care se-nălţaseră-n şcoală pe culmile celor mai frumoase descoperiri, cugetări şi scrieri ale omenirii, plonjează-n abisurile deznădejdii şi-ale luptei pentru supravieţuire. Pentru ei, cei încă fără rădăcini, războiul avea să-nsemne ruperea de trecutul scurt din urmă şi trecerea-ntr-un viitor de la care nu mai au ce să spere. Poate că tocmai lipsa speranţei născută dintr-un război avea să conducă la cel ce avea, nu după mult timp, să urmeze.

Aria calomniei

Cum s-ar cuveni să reacţionezi când devii ţinta calomniilor unui ziar de scandal? Să-ncerci să explici, să dezminţi? – dar ziarul respectiv răstălmăceşte orice vorbă, iar gazetele serioase n-au cititori. Să faci acţiune-n justiţie? – poţi încerca, dar ziarul are proptele la poliţie, în mediul politic şi economic. Să păstrezi liniştea, încrezându-te în cugetarea lui Twain „puţine sunt calomniile care rezistă la presiunea tăcerii”? – o atitudine superioară, fireşte, dacă poţi să-nduri noroiul cu care eşti împroşcat zi de zi.

Nu putem şti sigur dacă variantele astea le-o fi avut în vedere şi Katharina Blum, eroina povestirii lui Heinrich Boll, fiindcă naratorul priveşte din exterior, construindu-şi povestea pe baza unor procese verbale şi a mărturiilor terţilor. Cert este că dacă s-a gândit la aceste posibilităţi, ea le-a găsit nesatisfăcătoare, aşa cum cred că le consideră toţi cei care-i citesc- cu indignare- povestea.

Katharina este o tânără menajeră atrăgătoare, serioasă şi hotărâtă, provenită dintr-o familie săracă şi chinuită, în care a aflat din copilărie ce-nseamnă munca. Ea reuşeşte să depăşească limitele impuse de lumea mică şi plină de prejudecăţi în care a crescut, părăsindu-şi pe rând familia şi soţul şi stabilindu-se-n final într-un mare oraş; aici, prin forţe proprii dar şi cu ajutorul unor familii pentru care lucrează şi care-o îndrăgesc, reuşeşte să-şi ia un apartament şi chiar şi o maşină la mâna a doua. Prea mult timp pentru plăceri nu are, luându-şi cât de multe angajamente poate şi ocupându-se în rest de propria casă, simbolul reuşitei sale. Katharina are o viaţă mică şi liniştită.

Cu siguranţă deci că e foarte surprinsă când, de-ndată ce-şi găseşte dragostea mult aşteptată, se trezeşte săltată de poliţie şi dusă la interogatoriu pentru favorizarea infractorului-iubitul ei este un urmărit general. Mai mult, devine subiectul de prima pagină al unei publicaţii de scandal, care pornind de la informaţii scurse din poliţie construieşte un întreg foileton senzaţionalist, ale cărui ingrediente „jurnalistice” sunt minciuna, trunchierea, deformarea şi născocirea. Viaţa mică şi obişnuită a Katharinei este aruncată sub reflector, întoarsă pe toate feţele şi transformată-n povestea unei adevărate infractoare ale cărei mijloace curente sunt seducţia, frauda şi cinismul. Personaje infame din trecutul ei trist ies la iveală ca să pună umărul la murdărirea celei care îşi depăşise condiţia; în acelaşi timp, oricine are curajul să-i ia apărarea este fie ignorat, fie răstălmăcit, fie transformat în subiect suplimentar.

Aşa că această tânără, discretă şi cuviincioasă în viaţa privată, harnică, chibzuită şi riguroasă în cea profesională, vede cum onoarea pe care şi-o păzise şi care îi ghidase alegerile în viaţă îi este călcată-n picioare, fără motiv şi fără putinţă de apărare. În lipsa vreunei alte alternative acceptabile, Katharina îl omoară pe reporterul care intrase cu bocancii în viaţa ei.

Mai mult decât vorba rostită, cuvântul scris, care poate fi citit şi recitit, păstrat şi răscolit, are în faţa omului obişnuit greutatea şi autoritatea care impun respect şi încredere. Însă cuvântul care răspândeşte idei, principii, adevăruri şi cugetări, poate transforma cu aceeaşi autoritate invenţia în fapt şi minciuna în adevăr, distrugând vieţi şi îngenunchind idealuri. Iar mizeria pornită din mâna scriitorului se lipeşte în egală măsură de calomniat şi de cititori. Te simţi murdar citind Onoarea pierdută a Katharinei Blum şi deşi dincolo de finalul cărţii, pe eroina principală o aşteaptă ani buni de închisoare, cititorul-judecător este cel care în final o achită, pe motiv de legitimă apărare.

Memorie comună

Timpul poate fi un lucru tare pervers- este suficient să treacă douăzeci de ani pentru a începe să priveşti cu nostalgie realităţi şi întâmplări care altminteri se-nscriu într-una din cele mai negre perioade ale istoriei. La asta m-au făcut să mă gândesc stările pe care mi le dădea romanul „Coada” pe măsură ce-l citeam.

După cum sugerează titlul, autorul se inspiră dintr-o experienţă ajunsă sinonim cu Epoca de Aur, imaginând o coadă la „tacâmuri”, aproape nesfârşită-n timp şi spaţiu, prilej pentru un drum printre amintiri ce trece prin mai toate jaloanele care marchează acea perioadă în mentalul colectiv: programul redus la TV, practica agricolă, viaţa de pionier (cu cravata şi inelul, cu şnururile comandanţilor de grupă, detaşament şi unitate, cu banca de onoare şi cântecele patriotice), jucăriile artizanale ( crăcanele, ţevile cu gornete şi pocnitorile), oracole, lipsa luminii, a buteliilor şi-a apei calde (şi soluţiile improvizate pentru combaterea acestor lipsuri), trocurile cu tot ce se putea sustrage de pe la locul de muncă, sifoanele, obsesia pentru gumă de mestecat şi banane, speranţa la o Dacie...Cartea de altfel nu prea întrece profunzimea unei enumerări şi eu unul nu găsesc că excelează prin imaginaţie; şi cu toate astea, nu cred că mi-a mai luat vreodată atât de mult timp să citesc o carte atât de scurtă. Asta poate pentru că, în simplitatea sa, romanul îţi dă ocazia să umpli spaţiile goale cu propria experienţă a acelor ani; şi aşa te trezeşti stând vreo două seri la rând în braţe cu o carte pe care-n mod normal ai expedia-o în câteva ore, amintindu-ţi la rândul tău de cum te jucai, cum mergeai la şcoală, cum stăteai la coadă, cum găseai câte o bucurie în cel mai mărunt lucru pe care ţi-l putea oferi realitatea aia sinistră-„Coada” e mai degrabă un vehicul decât o călătorie.

E o carte care, cu toate defectele sale – perspectiva unui narator adult dar cu exprimare de copil; disocierea repetată între perspectiva naratorului şi cea a autorului; introducerea cam fără rost în naraţiune a unor tentative literare, câteva chiar reuşite, ale unuia dintre personaje; greşeli de ortografie (cum ar fi confuzia „într-una”/ „întruna”) care nu ştii dacă aparţin scriitorului sau corecturii- are destule scene memorabile şi dialoguri bine scrise, dar care-ţi place şi vrei să-ţi placă în primul rând fiindcă te priveşte.

Altminteri este ciudat să constaţi –nu pentru prima oară, ce-i drept- că amintirile tale sunt cam aceleaşi cu ale altora de-o vârstă cu tineşi că ele încep tot mai mult să se reducă la dimensiunea unui clişeu- la nici 30 de ani, aproape că şi recunosc în mine viitorul pensionar de Cişmigiu care-şi va bate la cap nepoţii plictisiţi cu poveşti despre Ceauşescu şi raţii şi respectul faţă de părinţi. Fiecare generaţie cu memoria sa; poate peste 20 de ani, copilul de azi va scrie romanul „Ambuteiajul”.

O iubire

Mulţi dintre noi ne petrecem tinereţea sau chiar întreaga viaţă căutând Marea Dragoste descrisă în atâtea cântece, filme şi cărţi, dragostea aceea pură şi înălţătoare, care să ne îndemne la fapte deosebite, să ne facă mai buni şi să ne împlinească existenţa, fără să ne dăm seama decât mai târziu că ceea ce căutam era de cele mai multe ori lângă noi de la bun început, de când am venit pe lume.

Cartea lui Romain Gary, „Prima dragoste, ultima dragoste”, este romanul unei astfel de iubiri. Este în aceeaşi măsură o autobiografie a autorului şi o biografie a mamei sale- femeia care, părăsită de soţ şi gonită din Rusia natală din cauza originii evreieşti, se dedică în întregime fiului său, care va rămâne de aici încolo, singurul bărbat din viaţa ei. Ea-şi adună resturile vieţii distruse şi ale visurilor sfărâmate, şi-şi clădeşte noi ambiţii, noi idealuri, dar nu pentru sine, ci pentru copilul său. Zi de zi se luptă cu sărăcia şi nedreptăţile existenţei, trăgându-şi energia din privirea fiului său, pe care-l fereşte de griji şi nevoi şi în jurul căruia făureşte un univers plin de veselie şi afecţiune, poveşti frumoase şi visuri măreţe. Femeia ale cărei proprii aspiraţii artistice au fost năruite caută fără încetare semne ale geniului băiatului, ghicind în el, rând pe rând, un dansator la fel de mare ca Nijinski, un violonist de talia lui Menuhin, un cântăreţ de operă precum Şaliapin; el învaţă astfel, încă din copilărie, să nu se mulţumească cu puţin, ci să ţintească spre stele.

Timpul trece peste amândoi, iar drumul comun, început în Rusia şi continuat anevoios prin Lituania şi Polonia ajunge în fine în Franţa, tărâmul faptelor eroice şi al oamenilor iluştri, ţinta viselor naive ţesute de mamă şi însuşite de copil. Uneori jenat, alteori înciudat, odată ce se maturizează, de dragostea ei copleşitoare, el ştie totuşi să o aprecieze cum se cuvine, pe măsură ce ajunge să cunoască oameni ce trec prin viaţă cu sufletul ciuntit de lipsa iubirii materne. Şi inţelege, când anii încep să se adune peste chipul şi sănătatea ei, că-i este dator să devină omul pe care ea l-a crescut să fie, justificând astfel anii de sacrificii şi viaţa ei ratată. Constatând cu umor dar şi regret lipsa oricărui talent ca balerin, cântăreţ, actor sau sportiv, el se hotărăşte să caute gloria literară şi aspiră, totodată, la cariera diplomatică şi cea militară la care visează mama lui, admiratoare naivă a lui D’Annunzio şi-a lui Vronski din „Anna Karenina”.

Dând el însuşi piept cu viaţa, copilul de altădată, devenit adolescent şi apoi adult, constată că lumea e înrobită de prostie, ură, prejudecăţi şi meschinărie, dar nu primeşte această descoperire cu descurajare, ci dimpotrivă, cu hotărârea de a o schimba, de a o transforma într-o realitate demnă de sacrificiile mamei sale. Acesta devine crezul său, pe care-l urmează şi cu stiloul, dar şi cu arma-n mână. Oamenii mari se remarcă în împrejurări deosebite, iar Gary luptă pentru Franţa sub comanda lui de Gaulle cu patriotismul pe care numai un naturalizat îl poate avea şi cu încrederea pe care i-o dă, pe calea gândului, bătrâna lui mamă- scrisorile ei îl îmbărbătează şi îi insuflă curajul, hotărârea şi inspiraţia cu care ea însăşi trecuse prin viaţă. Sfârşitul războiului îi aduce onoarea militară, gloria literară şi debutul în diplomaţie, dar mai apoi şi sfârşitul credinţei absolute în „onorabilitatea lumii”, în „existenţa unei intenţii cinstite şi tainice în sânul lucrurilor”.

Titlul românesc al cărţii (în original, „La promesse de l’aube”) poate fi înşelător; deşi Gary rememorează mai toate iubirile din cei 20 de ani de viaţă cuprinşi aici - de la micuţa Valentina de dragul căreia, la 9 ani, mănâncă un pantof la prima experienţă erotică cu menajera de la Nisa, de la suedeza Brigitte care-l minte frumos la unguroaica Ilona de care războiul îl desparte şi de la poloneza refugiată-ntr-un bar din Maroc la Louison, frumuseţea angelică dar atinsă de lepră din Africa Ecuatorială Franceză- acestea sunt doar schematic descrise, trecute pur şi simplu în revistă; adevăratul subiect este acea dragoste din care ne naştem, dragostea miraculoasă dar şi împovărătoare, fiindcă nicio alta nu se mai compară cu ea: „Cu dragostea de mamă, viaţa îţi face în zori o făgăduială pe care nu şi-o ţine niciodată.”

Ieşirea din scenă

Pentru vechii vikingi, corabia era în acelaşi timp un vehicul pe mare, o armă în război, o unealtă la pescuit, o agoră la ţărm, o casă în port şi-un cavou la moarte-viaţa lor era închinată oceanelor şi bărcilor. La această veche legătură face trimitere Johan Bojer în „Ultimul viking”, un roman al vieţii pescarilor norvegieni din zorii epocii industriale. Începută şi sfârşită pe uscat, cu pregătirea plecării şi respectiv întoarcerea acasă, cartea descrie lunile petrecute pe timp de iarnă dincolo de cercul polar, în largul Insulelor Lofoten, în căutarea bancurilor de cod şi hering, la bordul vaselor cu vele.

Nu poţi, citind „Ultimul viking”, să nu te duci cu gândul la „Rodul pământului”, romanul de Nobel al lui Knut Hamsun, un elogiu adus muncii câmpului şi contactului nemijlocit cu natura. Ritmul lui Bojer e însă mai alert iar întâmplarile-mai intense şi dramatice, căci ogorul e-nlocuit de marea agitată şi plugul -de năvoade, iar muncii solitare a câmpului i se opune truda grupurilor de pescari sosiţi din toate fiordurile Norvegiei în Lofoten. Toate astea dau operei lui Bojer mai multe valenţe, mai multe chei de descifrare.

Poţi s-o vezi ca un roman de aventuri. Căpitani iscusiţi şi echipaje curajoase îşi strunesc vasele, la fel ca mulţi alţii de-a lungul secolelor, prin ape reci şi neliniştite. Aceştia sunt urmaşii vechilor vikingi, oameni înăspriţi de traiul greu, care cunosc şi respectă marea, cea care-i poate răsplăti sau le poate aduce moartea. Oameni aventuroşi care preferă norocul schimbător al scormonirii oceanelor, câştigului mai sigur din munca pământului; libertatea lor începe când părăsesc uscatul şi ies în larg, pe ţărm sunt suspicioşi şi puşi pe harţă, dar pe mare se-ntovărăşesc şi se ajută la nevoie.

Poţi s-o vezi ca un bildungsroman. Tânărul Lars, prins între setea de învăţătură şi visele romantice, îşi însoţeşte pentru prima oară tatăl în călătoria lungă şi periculoasă, un veritabil drum spre Mecca al oricărui pescar norvegian; însă munca grea în condiţii dure ce şubrezesc sănătatea, ghinioanele, moartea care stă la pândă-n furtună, frig sau viscol şi, peste toate astea, perspectiva unei vieţi de sărăcie nedreaptă, îl fac să aleagă mai departe drumul şcolii.

Poate fi o nostalgică frescă socială şi istorică, cu accente socialiste specifice timpului şi spaţiului scandinav. Pentru a-şi urma chemarea străveche, oamenii trebuie acum să se-mprumute şi să ofere garanţii, băncile şi comercianţii prosperând în timp ce pescarii sărăcesc. Micile corăbii tradiţionale se trezesc aruncate într-o luptă inegală cu vapoarele noi şi moderne, care pescuiesc mult şi repede fără să se sinchisească de furtuni sau îngheţ. Un mod de viaţă vechi de secole îşi dă ultimele suflări, tradiţia, curajul şi dăruirea fiind înlocuite de tehnologie, comoditate şi eficienţă rece. Vechea legătură modelatoare cu natura este ruptă, tinerii iau drumul fabricilor sau al exilului în America, în timp ce bătrânii se sting, încet-încet.

În orice notă l-ai citi, „Ultimul viking” este, după cum se anunţă din titlu, romanul sfârşitului unei ere. Întors după mulţi ani în vizită pe meleagurile natale, Lars, ajuns director de şcoală, înregistrează cu melancolie schimbările satului în care a copilărit. Şi îl întâlneşte, după mulţi ani, pe cel ce i-a salvat viaţa în unica sa călătorie în Lofoten- cel mai priceput dintre căpitanii de corabie a ajuns un bătrân care trăieşte din mila publică. Ultimul viking nu moare pe marea învolburată, ci are un sfârşit lung, trist şi umil; însă e singurul care, în epoca pescuitului motorizat, deşi nu mai poate ieşi în larg, nu şi-a dat vechiul vas cu vele la fiare vechi : ”Nu, nu l-am vândut. Noi doi suntem sortiţi să putrezim odată”.

Capăt de linie

Cu toată goana mea din ultima vreme după autori nordici, mi-a luat ceva timp până să mă hotărăsc să-mi cumpăr şi apoi să citesc „Trăim numai o dată” a lui Vilhelm Moberg. Cauza era tocmai titlul, care s-a dovedit, de-ndată ce am început lectura, concordant cu tonul cărţii.

Un bărbat este prins între Suedia, ţara pe care a lăsat-o cu mult timp în urmă şi America, ţara în care trăieşte de atunci încoace; între zgomotul oraşului vremelnic şi freamătul oceanului etern; între viaţa care s-a scurs şi puţinul pe care-l mai are de trăit. Este un om care, ajuns în amurgul existenţei fără realizări, fără cămin şi fără familie, îşi contemplează cu nelinişte scurtul viitor care i se întinde în faţă şi priveşte spre trecut ca să-şi explice prezentul.

Rememorează copilăria şi adolescenţa marcată de moartea, la 19 ani, a fratelui mai mare care, ca să-şi asculte tatăl, trebuie să-şi incalce propriile principii; care respectând a patra poruncă a unei credinţe care nu mai e a lui, îşi neagă adevăratele convingeri şi plăteşte cu viaţa. Moartea fiinţei celei mai apropiate declanşează ruptura de părinţi, de ţară şi de credinţă, în locul căreia nu pune însă nimic; astfel că, departe de a deveni omul care se visa, el ajunge un dezrădăcinat nemulţumit de viaţa sa, eşuând lamentabil ca părinte, soţ şi antreprenor. Abia târziu ajunge să-şi inţeleagă şi să-şi aprecieze părinţii, cu lumea restrânsă şi visurile mărunte, cu filozofia arhaică şi simplă, care i-a trecut insă neabătuţi prin viaţă. Eşecurile ce i-au marcat viaţa îi alimentează frica de momentul morţii, în faţa căreia ar vrea să stea precum tatăl său, cu care se împacă înainte de a-l petrece pe lumea cealaltă.

„Intrase în somnul cel fără de sfârsit. Nimic nu trăda că se luptase cu Moartea; se întâlniseră doar- şi se înţeleseseră.
Nu-mi doresc altceva decât să pot muri aşa cum a murit tata: cu aceeaşi seninătate netulburată, aşa cum frunza veştedă se desprinde de pe ramură şi, încetişor şi tăcut, cade pe pământ.”

O carte cutremurător şi minunat scrisă despre ratare, regret şi moarte- cele mai groaznice lucruri despre care se poate scrie.

Romania nefardata

Acum cateva luni, intr-un amplu reportaj despre potentialul turistic al Bucurestiului, o ziarista dadea pe langa Casa Poporului de niste turisti finlandezi. Intrebati ce impresii au, acestia au dat un raspuns absolut socant: "E un oras frumos, cu bulevarde mari, nu ca la noi, oamenii sunt asa de amabili, abia asteptam sa revenim aici!". Evident ca noi, cei care stim cat de imputit ne e orasul, ca oricat de mari ar fi bulevardele, tot nu fac fata traficului, ca e plin de nesimtiti si mitocani, ar trebui sa fim uluiti-cum era reporterita- de o astfel de opinie. Dar adevarul e ca parerea unui străin, in orice ţara s-ar afla, este una atunci cand este doar in trecere, ca simplu turist, si alta-cand este rezident in ţara respectiva. Opinia unui expatriat -mai ales din spatiul vestic- mi se pare cu mult mai interesanta, pentru ca este rezultatul comparatiei intre vieti, locuri si sisteme diferite. Iar cand opiniile -si circumstanţele de la care acestea pornesc- se desfasoara intre copertile unei carti, poate iesi ceva interesant.

Anul asta am citit cu placere, intre doua lecturi mai serioase, cartile a doi autori englezi -Peter Mayle si Stephen Clarke- stabiliti in Franţa -in Provence si respectiv, la Paris. Descrierea contactelor neasteptate cu birocratia, neseriozitatea, suspiciunea si fanfaronada bastinasilor este spumoasa, dar dublata si de admiratie pentru frumusetea locurilor si a climei, pentru obiceiurile sportive, culturale si mai ales gastronomice din Hexagon; aceste detalii specifice ţării si naţiei, dimpreuna cu vechea rivalitate anglo-franceza si cu stilul de umor britanic, dau nastere unui cocteil irezistibil, unui izvor de buna dispozitie.

Cam la asta ma asteptam si cand am cumparat "Grand Bazar Romania" a lui Mike Ormsby, un jurnalist britanic care, dupa ce-a locuit si lucrat in mai multe locuri de pe glob, a ajuns sa se stabileasca la noi. Credeam ca străinul va gasi un motiv de a râde sincer si indulgent de toate lucrurile care pe noi ne intristeaza si ne imbolnavesc de nervi; si credeam ca citind o asemenea carte, vom gasi din nou resurse sa ne lansam intr-un haz de necaz nu tocmai terapeutic, dar macar paleativ. Nu-i asa, însa. In locul umorului britanic am dat peste o luciditate occidentala neabatuta, care face un lung inventar al bolilor noastre ca naţie. Descopera rasismul, cultivat si de oamenii simpli, si de intelectuali, mâncătoria de la muncă sau din familie, nesimtirea- endemica si-n spatiul public, si intre patru pereti. Expune snobismul si dependenţa tâmpă de televizor si e socat de gălăgie si de nebunia din trafic. Experimenteaza pe propria piele birocratia si aberatiile vietii la bloc si se holbeaza-n hăul dintre conducatori si popor. Se impiedica de intoleranţa agresiva si de nepasarea fata de mediu si-l revolta mizeria si cruzimea fata de animale. Noteaza evolutia la suprafata a ţării, cu faţade noi si masini moderne, dar simte cum in spate stă tot mizeria si degradarea, poate sub alta forma, dar la fel de toxica. Ormsby zugraveste insa tot acest tablou intr-un stil obiectiv, fara rautate, fara incisivitate, fara sa "intre la rupere", asa cum poate te-ai astepta de la un tip cu trecut de ziarist, ci cu uimirea omului civilizat si chiar cu regret; pentru că in acelasi timp, ca intr-un fel de realitate paralela care a obosit sa o combata pe prima si incearca doar sa reziste, cunoaste si oameni buni si cumsecade -fosti studenti, muzicieni, vecini, taximetristi, barmani, pensionari- si locuri minunate precum Ardealul sau Cismigiul, toate astea fiind condamnate sa ramana insulite de frumos si normalitate in mijlocul nebuniei. Fara a da lectii sau a se pogorî cu solutii, el se alătură celor nemultumiti de prezentul nostru, ia parte la drama si dilema noastra. Si in timp ce tot mai multi dintre noi, dezamagiti si exasperati de tot ce ne-nconjoara, plecam spre zari mai frumoase dar si mai singuratice, poate ca luminiţa de speranta a cartii e constatarea ca acest român prin adopţie nu-si ia lumea-n cap, nu se resemneaza, ci rămâne, sfidand realitatea, pe poziţii. N-ar fi rau s-o facem si noi.

Deja vu

Alimente pe cartela, bisnita cu ce nu se gaseste-n magazine –deci cu orice-, apa si curentul oprite cand ti-e lumea mai draga, cozi interminabile, salam cu soia, oameni disperati sa fuga, politie represiva, presa care vorbeste doar despre realizari marete.. Nu e vorba despre Romania ceausista a anilor ’80, ci de Cuba lui Castro din anii ’90, cum este ea infatisata de Pedro Juan Gutierrez in „Trilogie murdara la Havana”.

In spatele titlului, care te poate duce cu gandul la o carte despre dulci perversiuni si descrieri picante, descoperi, citind, romanul mizeriei unui popor zdrobit de foamete si saracie.

Intr-o lume candva fermecatoare, acum decazuta, omul revine la stadiile de la inceput ale evolutiei; uita de generozitate si solidaritate, se scutura de morala si demnitate, renunta, ca sa nu-si piarda cumpatul, la reflectia asupra a ceea ce-l inconjoara, se desparte cu alte cuvinte, rand pe rand, de toate straturile care-l transformasera din animal in om, totul pentru un unic si jalnic scop- de a supravietui si nimic mai mult. „Saracia perverteste lumea”.

Oamenii stau inghesuiti, alaturi de sobolani, in camarutele insalubre ale cladirilor pe cale sa se prabuseasca si misuna prin oras in cautare de smenuri sau hrana. Sunt intr-o fuga fara sfarsit catre mai bine: din sate fug spre Havana, iar din Havana fug catre Miami, unde realizeaza in sfarsit ca inchisoarea din tara le intemniteaza sufletul oriunde s-ar duce. Bunastarea se masoara in fripturi, banii cu greu castigati sunt aruncati pe fereastra si goana o ia de la capat. Eliberarea, si aceea temporara, vine pe filierele obisnuite: alcool, droguri si mai ales sex: straight sau gay, din dragoste, de placere sau pe bani, cu parteneri tineri sau pensionari, intra sau interrasial, simplu sau in grup, in casa, pe strada sau pe plaja, impreunarea asta frenetica este in aceeasi masura expresia saraciei si a sangelui fierbinte, caraibian.

Intorcand paginile, ai impresia ca citesti un foileton inspirat de stirile de la ora 5, in care sunt la ordinea zilei jafurile-n vazul lumii, contrabanda, crimele, sinuciderile, accidentele stupide, vrajitoria, adulterul, prostitutia, exhibitionismul, voyeurii, necrofilia si canibalismul- politia se face adesea ca nu vede, iar pe oameni nu-i mai socheaza nimic.

Acesta este de fapt „meniul” oricarei lumi in plina destramare, la care se adauga ingredientele cubaneze –parfumul de rom si trabuc, masinile de epoca, plajele, oceanul, boleroul, femeile frumoase, amestecul unic de crestinism si zei afro-cubanezi- si care alcatuiesc o pojghita subtire si fermecatoare, un miraj pentru turistii straini, acei observatori cinici sau doar superficiali, cu aparatul foto intr-o mana si ghidul turistic in cealalta.

Cartea aceasta reda fara ascunzisuri, fara cosmetizari, viata acelor ani de pe strazile Havanei, iar Gutierrez insusi explica procesul: apuca pur si simplu o bucata din realitate si o tranteste cu toata puterea pe pagina alba.

Noua, celor scapati cu 20 de ani in urma dintr-un cosmar, trecuti prin panica anilor ’90 si ajunsi acum, nauci, in fata altor vremuri tulburi, acest veritabil roman al crizei ne pune in fata alternativele: sa continuam, ca pana acum, sa ne-nasprim si sa ne coboram spiritul in mocirla sau sa ne lasam inspirati de pescarul lui Hemingway din „Batranul si marea”, spre care Gutierrez priveste cu nostalgie, ca spre un erou cubanez al altor vremuri, tot grele, dar mai demne. Primul pas ar putea fi sa preluam din filozofia de viata a lui Cholo, personajul ultimei povestiri din volum, care la 76 de ani isi continua drumul optimist si vioi, lovit, dar neinvins: „Trebuie sa traiesti eliberat de frica si sa mergi inainte.”

http://www.libhumanitas.ro/trilogie-murdara-la-havana-trei-2007.html

Caci pentru tine bat

Mi-am cumparat “Pentru cine bat clopotele”, in romana si engleza, in opt a opta 2008, ziua inceperii Jocurilor Olimpice; in romana mi-am luat-o de la anticariatul de la sediul PNL de pe Magheru, iar in engleza de la Libraria Engleza de langa Humanitas-Kretzulescu. Desi stilul lui Hemingway nu este foarte inzorzonat, nu mi s-ar fi parut deloc usor sa citesc cartea direct din engleza. Citita in paralel insa, m-a ajutat sa inteleg niste fraze poate nefericit traduse si sa identific unul-doua pasaje care au fost in mod convenabil trecute cu vederea in traducerea din 1965 pe care o citeam eu.

Nu stiu daca este sau nu o intamplare ca, impreuna cu cartea, de la Libraria Engleza mi-am luat si un semn de carte magnetic cu un citat din Leonardo da Vinci- „Viata bine traita este lunga”. Pentru ca desi este o carte de aproape 600 de pagini, „Pentru cine bat clopotele” descrie doar trei zile din viata catorva oameni. Trei zile in care un tanar american, venit sa lupte de partea republicanilor in Razboiul Civil din Spania, cunoaste oameni care-l invata cate ceva despre viata, intalneste dragostea vietii sale si moare, dupa ce-si face datoria. Nu se lamenteaza, nu se considera ghinionist, ci se decide sa inghesuie pe cat posibil saptezeci de ani in saptezeci de ore, stiind ca in astea trei zile, el se va bucura de ceea ce altii nu pot cunoaste intr-o viata intreaga. Iar sfarsitul si-l intampina, ca si altii care mor pe parcursul romanului, nu cu teama fata de o moarte pe care n-o cunoaste ci cu regretul ca paraseste o viata atat de frumoasa si „o lume minunata, pentru care merita sa lupti”.

Iar lucrul care ma urmareste si acum, dupa ce am terminat cartea asta in care destinele oamenilor de pe ambele parti ale baricadei se intersecteaza si se influenteaza reciproc, este un citat celebru care sta drept motto la inceputul cartii si pe care eu vi-l redau in engleza, pentru ca e si mai impresionant: „No man is an island, intire of it selfe; [..] any mans death diminishes me, because I am involved in Mankind; and therefore never send to know for whom the bell tolls; It tolls for thee”. Cutremurator.

Hem'

M-am apucat sa citesc „Sarbatoarea de neuitat” a lui Hemingway intr-o noapte tarzie de august in care gandurile care inotau in moartea mea si a celor dragi ma impiedicau sa dorm.

Este cartea in care Hemingway povesteste o parte din intamplarile petrecute-n anii traiti in tinerete la Paris;si pentru mine, care urmeaza sa plec intr-acolo in ceva mai mult de o saptamana, era exact ce trebuia. Eu am avut intotdeauna in minte imaginea lui Hemingway de vanator, de luptator in Razboiul Civil din Spania, de pescar, de indragostit de Cuba;dar faptul ca acest outdoors-man povesteste cu atat drag despre Paris ma face pe mine, un citadin cel putin prin forta imprejurarilor, sa ma simt mai bine cu mine insumi.

Cu totii stim Parisul, chiar si fara sa-l fi vizitat;stim de Gioconda, Luvru, Champs-Elysees si Arcul de Triumf, de Napoleon, Versailles si Turnul Eiffel.Toata lumea le stie si Hemingway probabil mai mult decat majoritatea.De aceea el isi aminteste pentru noi de lucrurile poate mici in aparenta, dar care reprezinta cu adevarat viata intr-un asemenea oras, in orice oras;isi aminteste de turma de capre care urca pe stradute dis-de-dimineata, de mirosul de paine proaspata, de pescarii de pe cheiurile Senei, de atmosfera cafenelelor frecventate si de cursele de cai;isi aduce aminte despre o librarie si despre buchinisti, despre primavara si iarna, despre camarute mici si confortabile, despre vinuri, stridii, biberoane si pisici;si isi aduce aminte de prieteni-unii pierduti, altii decedati, unii celebri, altii nu, dar te face sa-i privesti cu aceeasi simpatie atat pe un Scott Fitzgerald ingrijorat de marimea penisului sau cat si pe un chelner de treaba, decorat in Primul Razboi Mondial si nevoit cu tristete sa-si rada mustata de catre noii patroni americani.Vorbeste despre cum puteai sa fii un cuplu sarac si sa-ti permiti totusi sa traiesti, sa fii fericit si chiar sa calatoresti cu doar cativa dolari pe zi, vorbeste despre bani si bogatasi si cum pustiesc ei totul in calea lor.

Isi aduce aminte despre frig si despre foame si o face fara resentiment sau durere, ci cu nostalgie, ca de niste prieteni de demult, pentru ca toate in viata au o noima;si, cu patruzeci de ani si trei neveste mai tarziu, vorbeste despre prima sotie cu afectiune si tandrete si cu un subinteles regret sincer, barbatesc, care te fac sa intelegi cat de ridicol e orgoliul in dragoste;si cat de norocos trebuie sa te consideri, oricine-ai fi, daca esti iubit.

Nu-mi pare deloc rau ca pentru cartea asta mi-am incalcat regula de a nu cumpara din anticariate;acum o consider stupida si cam rusinoasa.Cartea asta m-a facut sa astept cu nerabdare plecarea la Paris, ba mai mult, sa-mi programez deja reintoarcerea acolo.Si m-a facut sa realizez din nou ca pana si scriitorii celebri, premiati, aclamati, admirati si invidiati au fost candva, mult inainte de a deveni icoane cioplite-n piatra, doar niste tineri visatori si plini de spirit, „tare saraci si tare fericiti”.

Am inceput cartea asta intr-o noapte in care sufletul mi-era chinuit si am terminat-o trei zile mai tarziu, intr-o dupa-amiaza insorita, cu un zambet pe buze si cu o inima usoara;am zvarlit intr-un colt temerile care ma tintuiau si am dat fuga pana la iubita mea si-am strans-o tare-n brate.Life ain’t over yet.