miercuri, 26 august 2009

De la bal la spital

Retrospectiv privind, ar fi trebuit sa ma astept la asta. Acolo cerul era senin si soarele stralucitor, numai ca la umbra era destul de racoare. Te inselau insa marea stralucitoare si localnicii care umblau in pantaloni scurti si tricouri fara maneca-la ei 24 de grade o fi insemnand canicula. Umbland pe jos prin muzee, parcuri vesele si stradute vechi, ma udam mult pe spate si simteam racoarea, dar cand imi puneam hanoracul imi era prea cald. Iar cand imi dadeam drumul pe bicicleta in jos la vale, aerul racoros imi vajaia in urechi. M-a batut vantul de seara cand stateam undeva sus, cu insulele si lacurile orasului intinzandu-se luminoase la picioarele mele cat vedeam cu ochii. Si pe puntea vasului care ne ducea undeva in afara orasului, m-am lasat furat de paduri, de valuri, de barci si casute de lemn, iar curentul a facut ce-a vrut cu mine.

Azi-noapte m-am intors din Stockholm si sunt racit cobza: am urechile-nfundate, capul mi-e amortit iar nasul decojit de atata suflat. Dar vin dupa una din cele mai frumoase saptamani din viata mea. Stau cu termometrul in gura, dar plesnesc de fericire.

marți, 18 august 2009

La revedere

De pe la 8 dimineata am fost in continua miscare. M-am ras pe fata-aduceam cam mult cu un taliban in mizerie-, am mers la politie, am spalat masina.. Mici cumparaturi si apoi acasa, la facut bagaje- oare chiar voi avea nevoie de toate tricourile pe care le-am luat? Ma intreb deja ce-o sa constat la destinatie ca am uitat sa iau. Intotdeauna imi jur ca data viitoare o sa-mi iau doar un mic bagaj de mana si atat, dar nu stiu cum se face ca apoi valizele devin din ce in ce mai mari. Poate ca imbatranesc, simt nevoia de confort si am trecut de vremea excursiilor studentesti; sau poate ca sunt prea sarac ca sa-mi permit doar un bagaj subtire la mine. In rucsacul de mana mi-am luat acte, iPod-ul si aparatul foto, un hanorac, ghidul si o carte numita „Grand bazar Romania”, marturiile unui englez mutat la Bucuresti, tratate in registru amuzant; ma rog, rasu’-plansu’, unele lucruri de pe la noi ne-au depasit de mult capacitatea de a face haz de necaz; insa mi se parea firesc ca in strainatate sa citesc despre Romania, iti da o anumita detasare, parca nu-mi vine sa citesc o carte despre Romania intr-o pizzerie din Rahova. Bineinteles, am trecut si prin clipe de groaza cand nu mi-am gasit pasaportul decat dupa cinci minute de rascolit febril prin sertarul plin de hartii, carnetele si pungute.

Apoi am stat o groaza pe la firma, atat de mult ca era sa intarzii la film la Mall; ideea era sa ne destindem dar incertitudinea ca vom ajunge ne-a stresat mai mult. In fine, am ajuns acasa, de unde vom pleca pe la ora 3; dimineata. Uneori 24 de ore nu-s de ajuns intr-o zi. N-am dormit toata ziua ca sa pot sa cat lat in pat noaptea asta, oboseala sa-mi invinga emotia si sa ma bucur de cele 3-4 ore de somn netulburat.

Am asteptat momentul asta de 3 luni si acuma parca nu pot sa cred c-a venit. Maine plec la Stockholm! La revedere!

duminică, 16 august 2009

Deja vu


Alimente pe cartela, bisnita cu ce nu se gaseste-n magazine –deci cu orice-, apa si curentul oprite cand ti-e lumea mai draga, cozi interminabile, salam cu soia, oameni disperati sa fuga, politie represiva, presa care vorbeste doar despre realizari marete.. Nu e vorba despre Romania ceausista a anilor ’80, ci de Cuba lui Castro din anii ’90, cum este ea infatisata de Pedro Juan Gutierrez in „Trilogie murdara la Havana”.

In spatele titlului, care te poate duce cu gandul la o carte despre dulci perversiuni si descrieri picante, descoperi, citind, romanul mizeriei unui popor zdrobit de foamete si saracie.

Intr-o lume candva fermecatoare, acum decazuta, omul revine la stadiile de la inceput ale evolutiei; uita de generozitate si solidaritate, se scutura de morala si demnitate, renunta, ca sa nu-si piarda cumpatul, la reflectia asupra a ceea ce-l inconjoara, se desparte cu alte cuvinte, rand pe rand, de toate straturile care-l transformasera din animal in om, totul pentru un unic si jalnic scop- de a supravietui si nimic mai mult. „Saracia perverteste lumea”.

Oamenii stau inghesuiti, alaturi de sobolani, in camarutele insalubre ale cladirilor pe cale sa se prabuseasca si misuna prin oras in cautare de smenuri sau hrana. Sunt intr-o fuga fara sfarsit catre mai bine: din sate fug spre Havana, iar din Havana fug catre Miami, unde realizeaza in sfarsit ca inchisoarea din tara le intemniteaza sufletul oriunde s-ar duce. Bunastarea se masoara in fripturi, banii cu greu castigati sunt aruncati pe fereastra si goana o ia de la capat. Eliberarea, si aceea temporara, vine pe filierele obisnuite: alcool, droguri si mai ales sex: straight sau gay, din dragoste, de placere sau pe bani, cu parteneri tineri sau pensionari, intra sau interrasial, simplu sau in grup, in casa, pe strada sau pe plaja, impreunarea asta frenetica este in aceeasi masura expresia saraciei si a sangelui fierbinte, caraibian.

Intorcand paginile, ai impresia ca citesti un foileton inspirat de stirile de la ora 5, in care sunt la ordinea zilei jafurile-n vazul lumii, contrabanda, crimele, sinuciderile, accidentele stupide, vrajitoria, adulterul, prostitutia, exhibitionismul, voyeurii, necrofilia si canibalismul- politia se face adesea ca nu vede, iar pe oameni nu-i mai socheaza nimic.

Acesta este de fapt „meniul” oricarei lumi in plina destramare, la care se adauga ingredientele cubaneze –parfumul de rom si trabuc, masinile de epoca, plajele, oceanul, boleroul, femeile frumoase, amestecul unic de crestinism si zei afro-cubanezi- si care alcatuiesc o pojghita subtire si fermecatoare, un miraj pentru turistii straini, acei observatori cinici sau doar superficiali, cu aparatul foto intr-o mana si ghidul turistic in cealalta.

Cartea aceasta reda fara ascunzisuri, fara cosmetizari, viata acelor ani de pe strazile Havanei, iar Gutierrez insusi explica procesul: apuca pur si simplu o bucata din realitate si o tranteste cu toata puterea pe pagina alba.

Noua, celor scapati cu 20 de ani in urma dintr-un cosmar, trecuti prin panica anilor ’90 si ajunsi acum, nauci, in fata altor vremuri tulburi, acest veritabil roman al crizei ne pune in fata alternativele: sa continuam, ca pana acum, sa ne-nasprim si sa ne coboram spiritul in mocirla sau sa ne lasam inspirati de pescarul lui Hemingway din „Batranul si marea”, spre care Gutierrez priveste cu nostalgie, ca spre un erou cubanez al altor vremuri, tot grele, dar mai demne. Primul pas ar putea fi sa preluam din filozofia de viata a lui Cholo, personajul ultimei povestiri din volum, care la 76 de ani isi continua drumul optimist si vioi, lovit, dar neinvins: „Trebuie sa traiesti eliberat de frica si sa mergi inainte.”

http://www.libhumanitas.ro/trilogie-murdara-la-havana-trei-2007.html

miercuri, 12 august 2009

Prin curte

S-a aşternut in fine un aer racoros peste Bucuresti; dimineaţa devreme este chiar friguleţ. Dar pe la 9.30 se-ncalzeste destul cat sa pot ieşi şi sa stau o vreme in curte; ce-i drept, nu in şorţ, ca pana mai ieri, ci in pantaloni lungi. Ma aşez comod cu fundu-ntr-un scaun si cu picioarele pe altul; soarele bate inca fix pe locul meu de la masa lunga de lemn, aşa ca-mi dau jos ochelarii şi-mi intind faţa catre el-dupa vreo 10 minute, a disparut deja dupa acoperiş, se grabeşte sa-i salute şi pe ceilalţi. Ma pun pe citit, cu cafeaua langa mine. Deasupra mea, bolta de viţa inca verde raspandeşte deja o aroma discreta inca de la ciorchinii care atarna ca globurile-n brad-strugurii incep sa se coaca, poate anul asta ii si culegem, ne facem propriul nostru vin de producţie limitata si-l vindem cu 500 de euro sticla. Alexandru ciupeste in pod din bas, pe zi ce trece devine mai bun-nici vecinii nu se mai plang. Inspre poarta, gazonul crescut lung straluceşte-n soare la radacina a ce-a mai ramas din visin. Puţin mai incoace, zorelele cresc in dezordine, intinzandu-se pe gard, pe a doua portiţa, pe copacei. Mai ales cand ma uit la caţaratoarele astea, iedera, viţa, zorelele, şi le vad carceii cum se agaţa de cabluri, de ochiuri de sarma, de trunchiuri de copac, ma gandesc la plante ca la ceva viu si inteligent.

Mai sorb din cafea, mai citesc doua pagini. In spatele meu, cişmeaua picura-ntr-o oala. Bunica se cearta in gluma cu lupoaica Vera, care o-ncurca prin bucatarie; in fine, se hotaraste sa iasa şi se plimba alene prin curte, batand tactul din coada; se duce la poarta, sa vada ce se mai intampla pe strada, poate mai adulmeca ceva, poate mai schimba o vorba cu cainii de prin vecini. Se-ntoarce apoi şi intra in casa la ai mei, s-o ajute pe mama care face lista pentru plecarea la mare. Citesc mai departe: Gutierrez vorbeste despre saracia si mizeria si disperarea din Cuba anilor ΄90; dar in jurul meu foşnesc trandafirasii si florile de piatra din ghivece- aşa e viata, şi noi am dus-o rau- şi-o s-o mai ducem.

Peste drum, muncitorii lucreaza pe schele la o cladire cu multe etaje; acolo era inainte, ascunsa vederii de la mine din curte, o casa mare, veche şi frumoasa-au daramat-o atat de repede ca nici n-am apucat sa-i mai fac poze.. casuţa mea veche de 100 de ani va ramane in curand izolata intre blocuri. La poarta se aude o bubuitura-pisica Ţipi a sarit gardul aterizand pe tomberon, şi acum vine mieunand spre casa; işi leagana nonşalanta burta cu a doua generatie de puişori; pe primii, acum cateva luni, i-a casapit Vera, dar uite ca viaţa merge mai departe.

Imi aduce mama un castron cu pepene verde; il mananc si il beau in acelasi timp, cot la cot cu Vera şi canişa noastra Cara. Se-ntoarce tata din oras pe bicicleta, cu painea in cos. Craiţele zambesc de prin ghivece, ciufulite şi portocalii. Pe strada o ţiganca trece şi striga dupa fier vechi in latraturile cainilor de prin curţi. O adiere uşoara aduce pana la mine aroma mancarii de pe aragazul bunicii. Paginile sunt imbibate de saracie, visare, sex, rom si bolero. Ca o potrivire, ma suna Valentina sa-mi dea detaliile lunii de miere in Cuba a unor colegi de-ai ei; pana una alta, noi peste o saptamana suntem la Stockholm. In fundul curtii stau cateva tricouri la uscat pe sarma. O musca zburda fericita. Vara n-a trecut inca.

luni, 10 august 2009

Febra nordului

Inainte sa devin nebun dupa literatura ceha, cu Marek, Hrabal si mai ales Kundera, inainte chiar de a face o fixatie pentru americani ca Steinbeck, Hemingway, Salinger, Harper Lee, Bukowski sau Kesey, inainte deci de toate astea am avut si am o pasiune pentru nordici. A inceput acum vreo 11 ani cu Knut Hamsun si va ramane cred cu mine pana mor. De atunci pana acum am devorat tot ce-am gasit de la acest norvegian, asteptand periodic cu nerabdare, apoi cu durere, aparitia-sau descoperirea- unui nou titlu. Mi-am largit apoi interesele: acum doi ani ma dadea peste cap danezul Jens Christian Grondahl cu “Liniste in octombrie”, iar acum un an- norvegianul Per Pettersen, cu “La furat de cai”. L-am mai descoperit cu voluptate pe suedezul Hjalmar Soderberg, cu ale sale “Doctor Glas” si “Jocul serios”, care intre timp i-a impresionat si pe alti apropiati.

Iar anul asta, de cand cu pregatirea plecarii la Stockholm, intereseul meu pentru scandinavi a explodat. Mi-am facut in fine timp sa-l descopar pe Strindberg –nu se putea sa merg in Suedia fara sa-l cunosc pe cel mai mare autor al lor; „Insula preafericitilor”, recent aparuta la Humanitas, le-o recomand tuturor celor preocupati de cum a evoluat societatea umana. Am dat peste Agneta Pleijel, interesanta, dar nu spectaculoasa, cu „Chirurgul reginei”, care, avand drept cadru Stockholmul de secol 18, dezvaluie zbaterile de inceput de drum ale chirurgilor ca profesie si ale chirugiei ca stiinta. Am trecut apoi din nou la norvegieni, cu „Ultimul capitol” al preferatului Knut Hamsun, un roman despre framantare, desertaciune, evolutie, moarte si supravietuire; si cu „Tomas Rendalen” al unui alt mare norvegian, Bjornsterne Bjornson, centrat pe ereditate, pedagogie si moravuri, un pic stufos si incalcit, totusi.

Zilele astea iau o pauza de nordici, insa in biblioteca ma mai asteapta, luate mai ales de pe la anticari, inca destule volume: „Saloanele gotice”, „Vrajitoarea-Razbunarea” si „Teatru” de Strindberg, „O iarna la Stockholm” de Pleijel, „N-a dansat decat o vara” de Ekstrom, „Lumea Sofiei” de Gaarder, „Gosta Berling” de Lagerlof, „Fata pescarului de Bjorson...Fascinatia are in continuare din ce sa se hraneasca..

"..urgia tine pana la patru dimineata, dupa care pamantul si cerul se impaca. A doua zi e primavara. O adevarata explozie de viata in munti! Nu s-a strecurat incet ca un gand dinainte stiut, ci a navalit asemenea unei idei tulburatoare, apriga si nebuneasca." (Knut Hamsun, "Ultimul capitol")

vineri, 7 august 2009

Calin-Vietnam


Toti parintii responsabili isi educa mereu copiii, uneori trebuie sa duca munca de lamurire, iar alteori duc adevarate lupte cu ei. Asta e fisa postului, datoria lor; iar a copiilor este sa intrebe, sa se mire, sa se opuna sau chiar sa se revolte. Si daca relatia ramane apropiata, toate astea continua si cand copilul devine adult.

Asa au stat lucrurile si cu tatal meu; a incercat, cu vorba si cu fapta, sa ne invete, pe mine si pe fratii mei, ce considera el necesar, a incercat sa ne ghideze pe drumul pe care l-a crezut bun; a facut-o cu calm, zambet si blandete sau, cand nu se mai putea altfel, cu certuri si apostrofari. Am dus impreuna lupte mai mari sau mai mici, mai scurte sau mai de durata. Dar una din cele mai indelungate si istovitoare lupte, cu rezultat inca indecis, are in centrul său acel obiect de mobilier numit birou.

A inceput, pentru mine si fratele meu, atunci cand fiecare din noi a primit intaiul sau birou; eu aveam 6 ani, el 7; si daca stia tata in ce se baga, cred ca ne lasa mai degraba sa ne facem lectiile pe genunchi, pentru ca din acea zi a incercat, cu mici succese si mari esecuri, prin toate mijloacele, sa ne determine sa ni le pastram curate, ordonate si cat mai libere. Devizei sale unice- „nu tii pe birou decat lucrul de care ai nevoie in momentul respectiv”, noi i-am opus o rezistenta variata, luand pe rand forma indolentei, lipsei de timp, a uituceniei sau a logicii- „ de ce sa le bag pe toate-n birou, daca tot o sa trebuiasca sa le scot la un moment dat ?!” Lupta asta inceputa sub comunism a continuat in vremuri de democratie tulbura, s-a mutat din apartamentul cu 4 camere de la Ploiesti in casa la curte din Bucuresti, a fost, din scoala primara, predata ca o stafeta catre gimnaziu, liceu, facultate...and beyond; daca om fi cu totii sanatosi, avem toate sansele sa depasim Razboiul de o suta de ani. Intre timp, dupa facultate, fratele meu a ajuns sa nu mai aiba nevoie de un birou propriu, astfel ca s-a retras din conflict, lasandu-ma pe mine singur impotriva lui taica-miu. Acum vreo 3 ani, el a facut un gest cat un armistitiu, oferindu-mi drept cadou un birou nou si mai modern, care sa-l inlocuiasca pe cel vechi, de scolar; dar cateva zile mai tarziu, conflagratia a reizbucnit, aprinsa de dezordinea mea incapatanata. Pentru tatal meu, acesta este Vietnamul sau personal.

Cam la asta ma gandeam eu aseara cand, asezandu-ma in fata pupitrului cu o carte in fata, am constatat ca n-aveam cum s-o citesc, n-aveam un plan drept si stabil pe care s-o asez. In fata mea se desfasura, de la stanga spre dreapta, urmatoarea colectie: o cutiuta de medicamente-cadou de la Valentina, un pachet de servetele, doua cutii de pastile, o lanterna, un briceag elvetian, un pachetel de bomboane Solano, doua folii de medicamente, doua bileţele, sub ele- un echer si o pastila de tantari iar sub echer-alte bileţele; un suport de pahar, iar peste el vreo 10 carti de vizita, langa- un port-vizit luat de la Paris din Centrul Pompidou, apoi dispozitivul de homebanking cocotat peste o harta si un ghid turistic, ambele ale Sinaii, o hartie de un leu pe care am gasit-o pe jos in fata la Carturesti si pe care n-o pun in portofel (cum am facut in alte dati) ca sa nu o cheltui; un suport de pixuri obtinut dintr-o cutiuta metalica de arahide-n ciocolata pe care mi-a adus-o Valentina din Madrid, dedesubt-biletul de la expozitia de portrete a lui Warhol de la Paris; langa-alte bileţele si un anunt pentru o librarie on-line, un servetel de ochelari, o cana Starbucks de la Ana; apoi, mai catre marginea din faţa-un catalog ING, o TV Mania si un Adevarul de seara; sub ziar, un CD proaspat cumparat de Brahms, vreo 5-10 bileţele si niste semne de carte mai deosebite; in spate troneaza o cana mare luata de la Dartmouth, iar langa ea stau la umbra doua stickuri de memorie si doua pachete de servetele; ceva mai spre dreapta am o pusculita sub forma de vacuta luata de sor-mea din Munchen parca, umpluta pana la refuz de cenţi americani si europeni; un pahar cu markere vechi si probabil uscate –dar nu le-am incercat sa vad- doua cutiute de mints din Londra de la sor-mea si cele trei insigne de la Paris-Fuck Bush, God you’re ugly si I hate my job; in coltul din dreapta-spate-un strat de reviste si pliante medicale, peste care se lafaie o oglinda de bicicleta; iar in coltul din dreapta-faţa, un prim maldar, alcatuit de sus in jos din iPOD, un carnet, o harta rutiera a Romaniei, un DVD si o carte despre cele mai importante cincizeci de romane ale secolului 20, langa care sade un ultim maldar, o imbinare de agende, cursuri, reviste, cartea-premiu de la Cotidianul-Istoria Uratului, o folie de plastic cu iesirea din spital si bilete de trimitere, o carte recent luata-Lumea Sofiei si certificatul de participare la cursul de bookbinding.

Si cum stateam eu asa, asaltat din toate partile si inghesuit in incercarea de a citi si eu ceva, am inceput sa ma intreb daca nu cumva totusi am gresit tot acest timp; acum, la cei 27 de ani ai mei si la 21 de la primele atacuri la baioneta, sunt destul de matur ca sa-ncep sa-i dau lui taica-miu dreptate; dar inca nu atat de matur incat sa-ncep sa-mi fac ordine pe birou si prin orgolii.

joi, 6 august 2009

Partea buna

Pasiunea pentru istorie, care ma caracterizeaza in aceeasi masura ca si anxietatea, m-a facut, cercetand trecutul, sa ma tem- printre multe altele- in ce priveste viitorul meu de doua lucruri: de o mare criza economica si de o pandemie la fel de pustiitoare ca cea, inca plina de mistere, a „gripei spaniole” de dupa primul razboi mondial. Si cum se pare ca de ce te temi nu scapi, iata ca ajung nu numai sa le traiesc pe amandoua, ba chiar sa ma confrunt cu ele in acelasi timp- 2 in 1, am putea zice. Totusi, poate tot raul va fi spre bine, poate ca incercarile prin care trecem se vor dovedi, vorba englezului, „a blessing in disguise”. Si ma voi referi mai putin la domeniul economic, care nu prea stiu cu ce se mananca si o sa vorbesc mai mult in legatura cu cel sanitar, despre care mai stiu si eu cate ceva.

Romania si Bucurestiul se confrunta in continuare cu o serie de boli care merg mana-n mana cu mizeria si ignoranta. Tuberculoza (TB) este una din ele. Si cum se transmite cel mai usor TB?-pe calea aerului. In Bucuresti, cea mai mare aglomeratie a tarii de pilda, o statistica de acum cativa ani arata ca numarul de bolnavi si deci de surse este de 13 pe kilometru patrat. Veti intelege deci de ce eu unul, care stiu ca e suficient ca cineva sa tuseasca in Piata Romana pentru ca eu, asezat la o masa afara la Mc sa ma imbolnavesc, ma revolt ori de cate ori vad pe cineva stranutand fara sa-si duca macar mana la gura. Si la fel stau lucrurile cu gripa sau cu simpla raceala. Este un lucru care tine de cel mai banal bun-simt si de cea mai elementara educatie-parintii sau macar educatorii trebuia sa te fi invatat chestia asta inainte sa stii sa scrii sau sa deosebesti stanga de dreapta.

Iata insa ca zilele astea, de cand a aparut si la noi Gripa Porcina, cea mai noua pandemie, a inceput sa se faca educatie sanitara la tv; in pauzele dintre emisiuni apar din cand in cand sfaturile salvatoare: „acoperiti-va nasul si gura cu o batista de unica folosinta cand tusiti sau stranutati si apoi aruncati-o la cos”; but wait, there’s more!- „spalati-va frecvent mainile cu apa si cu sapun”. Si stiti ce? Poate ca e mai bine mai tarziu decat niciodata, poate ca Gripa asta e un bau-bau mai mare decat bolile alea banale, de consum, precum TB, hepatita sau enterocolita, care au omorat/chinuit mult mai multi oameni decat AH1N1.

Asa ca, daca de pe urma ei invatam in numar mai mare sa ne spalam, sa ducem batista la gura, ba chiar s-o si aruncam la gunoi, nu pe jos, poate gripa asta porcina nu-i asa de rea. Si atunci poate ca n-ar fi rau sa mai apara si alte pandemii infricosatoare, dar care sa ne mai invete una-alta: sa nu plescaim la masa, sa nu ne scobim in nas, sa ne facem nevoile doar la toaleta, sa folosim mai des deodorantul si pasta de dinti si de ce nu, sa zicem „te rog” si „multumesc”, sa dam muzica mai incet si sa fim mai calmi in trafic. Am ramane mai putini, dar mai buni.

luni, 3 august 2009

A night at the opera

Sambata seara pe la noua fara zece, pe peluza din fata Operei, unde urma sa se desfasoare, de la si jumatate, a treia editie a Promenadei, era foarte greu sa mai gasesti un loc liber. Si desi erau mult mai multe scaune decat persoane prezente, lucrul asta se explica prin aceea ca fiecare mai tinea si alte locuri ocupate, de la inca doua la aproape un rand intreg; in acest scop erau folosite tot soiul de obiecte, de la reviste si umbrele la articole de imbracaminte. M-as fi enervat pe aceasta veche meteahna a romanilor, daca nu as fi avut eu insumi, dimpreuna cu Valentina, misiunea de a ocupa alte patru locuri-se pare insa ca trebuia sa fii acolo de pe la pranz. A trebuit deci sa acceptam doar doua locuri, dar tocmai cand ne felicitam pentru norocul ce daduse peste noi am inteles, asezandu-ne, cum se facea ca erau inca libere: vederea catre scena era blocata de cortul sunetistilor-in total cam jumatate din public trebuia sa se multumeasca cu a privi fie ecranele, fie gleznele solistilor si ale instrumentistilor.

La intrarea pe alei, o hostesa impartea din partea sponsorului evantaie- mai nimerite ar fi fost niste umbrele- iar o alta-programul serii, pe care am avut timp sa-l parcurgem, comparand preludiile, uverturile, intermezzourile si ariile cu memoria si cunostintele noastre. Surprinzator, la ora prevazuta, 21.30, spectacolul a inceput.

Deschiderea a fost data de o bucata celebra din Lohengrin, astfel ca daca nu ma insel, Wagner a revenit in fine, fie si doar pret de cinci minute, la Opera Bucuresti, pentru prima oara dupa ani buni de la "Olandezul zburator", care n-a rezistat atunci mai mult de o stagiune in repertoriu. A aparut apoi pe scena, pentru prima din cele vreo trei "reprezentatii", amfitrionul serii, Sever Voinescu, pe care pana acum il stiam ca ziarist si proaspat deputat; si eu unul cred, fara sa fi citit ceva scris de el sau sa-l fi vazut in actiune prin Parlament, ca ar trebui sa se rezume la joburile astea- interventiile lui, menite sa explice periodic ce urma sa vedem, erau lipsite de naturalete, cu discursuri obosite citite intr-o maniera teribil de plictisitoare de pe un clip-board; una peste alta, singura parte nereusita a serii.

Au urmat apoi fie momente arhi-cunoscute, care-ti fac oricand placere, fie unele de care nu stiam dar care fie prin ele insele, fie prin calitatile solistilor, ne-au impresionat; intr-adevar, aceasta a fost o seara care ne-a mai si largit putin orizonturile. Mie mi-a placut baritonul Eugen Secobeanu intr-o arie necunoscuta mie din "Traviata"; si tuturor cred ne-a placut de tenorul Teodor Ilincai, care, atat cat ma pricep, mi s-a parut impresionant in cele cateva aparitii de-a lungul celor doua ore, in arii din "Ernano" si "La Boheme" sau in "O sole mio!"; eu unul am facut cunostinta si cu soprana Silvia Sorina Munteanu, in doua arii pe care eu nu le cunosc, dar care i-au pus in valoare vocea; si mi-a placut sa-l revad, dupa ce l-am remarcat in primavara in "Barbierul din Sevilla", pe tanarul Bogdan Mihai intr-o arie de Rossini, un duet de Verdi si un alt fragment din "O sole mio!". Bineinteles ca ne-au placut si bucatile celebre, precum fragmentul din "Carmen" de Bizet sau duetul Rosinei cu Figaro din "Barbierul.."; si ne-am amuzat teribil, mai spre sfarsitul programului, la "Duetul comic a doua pisici" de Rossini, un dialog mieunat de vreo cinci minute intre doua soprane.

In total, concertul a avut 22 de piese inspirat alese si frumos cantate, care ne-au purtat parca in locuri mai frumoase, mai fericite, mai bune; doar traficul -oricum mult mai redus in ziua si la ora aceea- , cu claxoanele, sirenele si muzica house revarsandu-se din cate-o masina, ne mai trezea din reverie. Evenimentul asta, desfasurat intr-un cadru relaxat, cu iarba si flori in loc de marmura si covoare, cu spectatori asezati pe scaune de plastic, nu in fotolii tapitate, cu palcuri de copaci pe post de culise si cu luna in crestere in locul reflectoarelor, ne-a facut sa uitam ca planuiam sa stam doar o ora, astfel ca am ramas pana la sfarsit, spre miezul noptii; asta in ciuda chiar si a doua scurte si anemice episoade de ploaie, care au facut umbrelele sa rasara precum ciupercile si care i-au facut pe unii sa-si ia talpasita-spre finalul spectacolului, destule din scaunele care fusesera o vreme obiect de disputa si invidie ramasesera goale.

Seara s-a incheiat, bineinteles, cu sampanie, "Brindisi" si aplauze frenetice; din pacate, n-am obtinut niciun bis- nu-i nimic, ne intoarcem si la anul, iar pana atunci, vine stagiunea!

duminică, 2 august 2009

Labor of love


Pe la inceputul saptamanii, toata rutina mea zilnica a fost data peste cap; n-am mai iesit in oras, m-am vazut mai rar cu Valentina, am uitat sa mananc si sa-mi iau pastilele, mi-am amanat lecturile, ba chiar am omis sa ma uit la “Prietenii tai”! Motivul? Se termina cursul de bookbinding la care am fost in fiecare joi timp de sapte saptamani, iar cu ocazia asta se organiza miercuri o mica expozitie in gradina unei cafenele, expozitie unde oricare dintre cursantii din actuala sau trecutele serii putea sa vina cu creatiile sale mai deosebite. In ce ma priveste, aveam de mult timp o idee, iar de vreo saptamana stiam si cum s-o pun in practica; dar bineinteles ca am tot amanat sa m-apuc de treaba, pana cand teama de a nu incepe si a gresi a fost inlocuita de teama de a nu mai avea fizic timp sa termin.

A trebuit mai intai sa-mi adun materialele; cu totii privim cartea ca un obiect in sine, o unitate si nici nu ne imaginam –pana nu ne spune cineva- de cate lucruri e nevoie ca sa o realizezi: pentru coperta iti trebuie carton, ca sa invelesti cartonul folosesti hartie, panza, plus sau piele; iti trebuie hartie pentru filele cartii, iar pentru legatura propriu-zisa ai nevoie de sula sa dai gauri, de ac, ata –si aia de un anumit fel, nu din cea cu care-ti cosi nasturii- si ceara de albine. Singura variatie in cazul meu era ca eu nu voiam sa pun foi intre coperti; ideea mea pentru o carte-obiect era sa fac o carte a semnelor de carte, iar pentru asta aveam sa inlocuiesc hartia cu dreptungiulete decupate din acele folii de plastic in care de regula se tin actele si care-n mod curent poarta denumiri ciudate precum „chiloti” sau „prezervative”.

Dupa ce-am alergat prin tot orasul ca sa gasesc tot ce-mi trebuie, m-am apucat de treaba. Am masurat cartonul, l-am taiat, apoi trebuia sa-l imbrac in hartie colorata decupata si ea la milimetru; bineinteles ca jumatate din masa de lucru a devenit lipicioasa in urma folosirii prenadezului, dar din fericire, copertile au iesit chiar acceptabil. A urmat taierea la dimensiune a colturilor foliilor de plastic, care urmau sa fie legate de coperta prin partea laterala ramasa deschisa in urma taierii; si asta a fost o chestie mai dificila decat ai crede, migaloasa si repetitiva. Apoi datul gaurilor in coperti si, mai greu, din cele 20 de file de plastic, cu grija ca cele opt gauri dintr-o fila sa se suprapuna peste cele opt din urmatoarea, samd; la sfarsit ma dureau toti muschii bratelor. Eu credeam ca greul trecuse, insa nu era deloc asa: urma cusutul propriu-zis; temandu-ma de un esec, alesesem cea mai usoara legatura pe care o stiam-legatura japoneza, insa din cauza gaurilor prea mici si acului insuficient de lung, m-am chinuit in ultimul hal in seara primei zile; intr-un tarziu, ata-pe care n-o dadusem cu ceara-s-a scamosat pana la inutilitate iar eu m-am dus frant la culcare. In urma mea ramasesera doua mese-cea din curte si cea din sufragerie, pline cu hartii, cartoane, plastice, ate, rigle,ziare si carpe; un balamuc atat de mare pentru un obiect atat de mic!

Bineinteles ca toata noaptea nu am visat decat legatura japoneza si mi-am imaginat cine stie cate complicatii. A doua zi, in ziua expozitiei, m-am trezit devreme ca sa merg la marginea Bucurestiului pentru revizia masinii; am pierdut astfel vreo 5 ore pretioase, dar oricum nu puteam face nimic, fiindca ramasesem fara ata. Pentru asta m-am intalnit pe la pranz cu Dinu, cel care ne-a tinut cursul si care-mi cumparase niste ata din Londra si mi-a si imprumutat un ac cumsecade. Cu doar cateva ore la dispozitie, m-am apucat de treaba: am largit mai tare gaurile, am suprapus foliile si le-am tintuit cu agrafe mari si m-am pus pe legat. Dupa cateva noi complicatii de pe parcurs si cu doar vreo ora inaintea inceperii expozitiei, terminasem de legat, dupa care am inceput sa asez in folii doar o mica parte din semnele de carte de care jumulisem tomurile din bibliotecile mele si ale cunoscutilor - carticica mea era, in fine, gata!

M-am bucurat ca un copil si nu puteam sa-mi iau ochii de la ea. Iar cea mai mare multumire a fost sa vad cat de mult a fost apreciata de ochiul expertului-adica Dinu. Expozitia si mica petrecere au fost ca un premiu pentru munca depusa. Stiu ca e un lucru mic, dar faptul ca am putut, cu toate obstacolele, cu toti nervii si toata nepriceperea mea, sa duc lucrul asta pana la capat, faptul ca l-am facut cu mana mea, ca are si o mica utilitate si ca arata asa de dragut imi da un motiv de mandrie. Si nu l-as da pentru nimic in lume.