luni, 31 decembrie 2012

Cele bune să se-adune


Cum am mai spus și altădată, îmi place ideea Sărbătorii Recunoștinței din Statele Unite, o ocazie pentru fiecare să se reunească cu familia și să mulțumească pentru lucrurile bune de peste an. La noi a fost însă îmbrățișată doar codița ei comercială, numită Black Friday.  Aș fi vrut să scriu atunci despre lucrurile pentru care sunt recunoscător în 2012, dar n-am apucat; de altfel, nu prea am mai ajuns în general să scriu pe blog – este pierderea, destul de mare, pe care o implică scrisul zi de zi pentru un ziar. Mă grăbesc deci să rememorez, mai mult pentru mine, bucuriile pe care mi le-a adus anul acesta, în chiar ultima lui zi.
În martie m-am operat din nou, după ce intervenția de anul trecut din noiembrie s-a dovedit destul de curând nereușită. Am mers deci fără prea mari iluzii la tăiere, dar de data asta se pare că lucrurile merg bine. După mai mult de zece ani de chin, am simțit de parcă aș fi ieșit dintr-o cușcă, că pot să fac aproape tot ce-mi doresc. Asta s-a văzut mai ales la muncă, unde am devenit mult mai îndrăzneț cu ideile de articole. Am fost invitat la un centru de recuperare a dependenților de droguri de la Roma, unde mai fusesem în urmă cu șase ani, când lucram la Crucea Roșie; m-am reîntâlnit cu câțiva oameni dragi, am cunoscut pe alții pe care i-am îndrăgit la fel de mult. Sper ca articolele pe care le voi scrie de acolo, deja cam întârziate, să redea măcar o parte din pasiunea lor. Am reușit un pic să și vizitez, cu destulă nostalgie, orașul cuprins de febra sfârșitului de iunie și a fazelor finale de campionat european de fotbal. Am ajuns pentru prima oară la Oradea, la invitația unui fost ministru al sănătății, pentru a documenta colaborararea în tot felul de arii medicale în care vecinii noștri sunt mai avansați decât noi; iar cu ocazia asta, am și trecut tot pentru prima dată, timp de câteva ore, granița cu Ungaria, pentru niște discuții cu profesori din Debrețin. În octombrie am fost invitat la un forum european de sănătate dintr-o stațiune austriacă, cea mai interesantă experiență profesională de până acum. Am fost atât de uimit să mă aflu în preajma celor mai importanți factori de decizie în sănătate din Europa, încât nici n-am știut să profit la maximum de această ocazie; întrebarea adresată comisarului european la o conferință de presă (cu editorialul chiar reușit care a rezultat din asta) și interviul cu șeful agenției europene pentru boli transmisibile rămân însă niște realizări cu care sunt pentru moment mulțumit. La anul sigur voi reuși mai mult. Cu ocazia deplasării ăsteia am revenit pentru al doilea an la rând la Viena, unde am văzut lucruri de care nu știusem sau nu avusesem timp în 2011; și am ajuns pentru câteva ore, în cadrul programului social oferit de organizatorii forumului, la Salzburg, o bijuterie de oraș, care mi-a smuls promisiunea că la anul voi petrece acolo două-trei zile.

Chiar în timpul forumului am primit din partea UNAS Premiul pentru cel mai activ jurnalist medical, care, dacă mă iau strict după titulatură, cred că mi-a recompensat corect eforturile, mai multe poate decât reușitele ziaristice de anul ăsta.
Mi-am dorit în mod special să ajung la Finala Europa League de pe Arena Națională și am reușit, datorită răbdării caracteristice cu care Valentina a urmărit punerea în vânzare online a biletelor, cu multe luni mai devreme. Împreună cu noi am luat-o și pe mama, care a mers pentru prim oară pe un stadion – nici nu cred că ar fi avut o ocazie mai bună. Deși meciul a fost dezechilibrat (iar noi am ținut cu invinșii), evenimentul a fost bine organizat și a strâns oameni veseli și civilizați într-un spațiu modern, cu care ne-am simțit mândri în cele câteva ore petrecute acolo. După mai mulți ani în care îmi tot propusesem, am ajuns și la Crucea Caraiman. Nu direct și ușor, de la Babele, ci de la Cota 2000. Un traseu deci un pic mai lung, ceva mai obositor pentru unul într-o condiție fizică discutabilă, dar și mai multă voință și speranță, răsplătită cu priveliștea greu de povestit de la final.
Chiar dacă n-am mai avut la fel de mult timp pentru lectură ca în alți ani, 2012 mi-a adus, printre cărțile citite, câteva confirmări (Charles Bukowski- Hollywood și John Steinbeck- Nehotărâții sorți ai bătăliei) și destule descoperiri (Jared Diamond - De ce e sexul o plăcere?, Julian Barnes- Sentimentul unui sfârșit, Paul Auster- Nebunii în Brooklyn și Sunset Park, Ben Goldacre- Pseudoștiința, Kazuo Ishiguro- Rămășițele zilei și, în ultima săptămână, Lucian Boia- De ce este România altfel? și Două secole de mitologie națională).
Nu mi-am propus să fac un adevărat bilanț al anului, care ar implica și alte câteva plusuri, dar și nu puține minusuri- lucruri care nu mi-au reușit sau de care nici măcar nu m-am apucat. Poate și pentru că oricum eșecurile mă preocupă întotdeauna mai mult decât reușitele, pe care le uit după câteva zile. Sper însă ca, imortalizându-mi bucuriile din 2012, ele să se continue și în 2013... și mai departe.