luni, 31 decembrie 2012
Cele bune să se-adune
joi, 5 iulie 2012
Suporter fără frontiere
* publicat în ”Viața medicală”, numărul 27 (1.173) din 6 iulie 2012
marți, 29 mai 2012
De la suferinţă la referinţă
sâmbătă, 3 decembrie 2011
Eliberare
Am căutat atât de mult în viaţă să devin sau să fiu în preajma specialului şi a memorabilului; zilele astea mă întreb dacă obişnuitul şi normalul, atât de evitate şi dispreţuite, nu sunt cumva, de fapt, o binecuvântare.
duminică, 4 septembrie 2011
Sfârşit de capitol
Într-un oraş care se mândreşte cu trecutul său cum este Viena, istoria te însoţeşte discret la tot pasul. Zăboveşte lângă tine în pieţe vegheate de statuile înverzite ale eroilor naţiunii şi se cuibăreşte în armurile războinicilor cu sânge albastru, te iscodeşte prin muzee din celebrele portrete cu capete încoronate şi te găzduieşte în încăperile ori grădinile somptuoase ale palatelor imperiale. La Viena, istoria este aşternută pe pânză, turnată în bronz, forjată în oţel, clădită în piatră. Însă câteodată, trecutul –surprinzător, magnific, paradoxal – revine, pentru puţin timp, la viaţă. Sub soarele arzător al după-amiezii de 16 iulie, câteva sute de oameni se adunaseră în spatele gardurilor amplasate de poliţişti în Piaţa Eroilor, împărţindu-şi atenţia între imaginile proiectate de televiziunea publică pe un ecran uriaş şi ieşirea din marea curte interioară a Hofburgului. Prin acel loc şi-a făcut apariţia, la cinci şi un sfert, pe acordurile unui marş funebru, cortegiul funerar al lui Otto Habsburg, ultimul Prinţ Moştenitor al Imperiului Austro-Ungar. Născut în urmă cu aproape un secol, pe când bătrânul Franz Iosif încă mai domnea iar vechea ordine părea de neclintit, el a ajuns, după pierderea războiului, destrămarea imperiului şi moartea tatălui –vremelnicul ultim împărat Carol I-, şeful în exil al unei familii care condusese Austria vreme de şase sute de ani. Timpul s-a scurs, spiritele s-au calmat şi rănile s-au închis, iar fostul pretendent al unui tron dispărut a ajuns să se remarce prin lupta împotriva regimurilor totalitare şi pentru unificarea Europei. Moartea sa a stârnit aşadar emoţii sincere, iar ceremoniile care i-au fost dedicate- nostalgii inofensive.
Pe drumul ocolit dintre Catedrala Sfântul Ştefan, unde a fost oficiat recviemul, şi cripta Mânăstirii Capucinilor, Otto Habsburg a fost condus de 3.500 de persoane, care au reconstituit în acea zi splendoarea epocii imperiale. Bărbaţi şi femei de toate vârstele au înfruntat canicula, purtând cu mândrie costume tradiţionale din regiunile fostului imperiu sau defilând, cu săbii strălucitoare, panaşuri semeţe şi steaguri îndoliate, în uniformele puşcaşilor, grenadierilor, dragonilor şi altor războinici demult dispăruţi de pe câmpul de luptă. Iar când sicriul arhiducelui, acoperit cu steagul galben-negru al Habsburgilor, a poposit pentru câteva momente în faţa statuii lui Eugen de Savoia, 21 de salve au fost trase din cele două tunuri uşoare mânuite de artilerişti de epocă. De jumătate de oră a fost nevoie pentru ca întreaga procesiune să treacă prin Piaţa Eroilor de unde, după alte treizeci de minute, urmăream pe videowall impresionanta ceremonie a intrării lui Otto Habsburg în locul unde avea să-şi petreacă veşnicia. Ajuns la Mânăstirea Capucinilor, maestrul de ceremonii a bătut de trei ori în uşile închise, din spatele cărora călugării au întrebat de trei ori cine cere să intre. Prima oară, mesagerul l-a prezentat pe cel care, în alte împrejurări, ar fi avut o domnie de aproape nouă decenii, drept „Otto de Austria”, fost Prinţ Moştenitor al Austro-Ungariei şi deţinător a zeci de titluri princiare şi nobiliare. Răspunsul călugărilor la această trufaşă enumerare? – „Nu-l cunoaştem!”. Nici următoarea dată, când cel decedat a fost recomandat ca „Dr. Otto Habsburg”, preşedinte al Uniunii Pan-Europene, membru şi decan de vârstă al Parlamentului European, doctor honoris causa a numeroase universităţi, călugării nu i-au permis intrarea. De-abia a treia oară s-au deschis uşile lăcaşului unde se află Cripta Imperială- când cel condus de mii de oameni prin centrul Vienei a fost prezentat ca „Otto, un muritor şi un păcătos”.
Două ore mai târziu, ultimii invitaţi părăseau Mânăstirea Capucinilor, unde un om şi epoca sa erau de-acum rezumaţi printr-o piatră de mormânt. Iar în lumina înserării, arătări cu săbii, flinte şi uniforme fistichii mergeau fără ţintă pe străzile Vienei, exponate rătăcite ale unui muzeu însufleţit vreme de-o zi. * publicat în "Viaţa medicală", numărul 35 (1.129) din 2 septembrie 2011
miercuri, 6 iulie 2011
Bacul meu
Mare lucru nu mai ţin minte. Ştiu de pildă că-n seara dinaintea oralului la română, toceam la lumina becului din curte, în timp ce la televizorul din casă Franţa şi Italia jucau finala Euro 2000. Absolventă de Pedagogic, sor-mea mă ajuta să îngraş porcu-n ajun, revăzându-şi fişele pe care le făcuse cu 7-8 ani înainte. Subiectele pe care le-am extras în dimineaţa următoare nu le mai ştiu. Îmi amintesc doar că pe unul îl învăţasem foarte bine, iar pe celălalt- deloc. Cu toate astea, l-am stors pe cel cunoscut în asemenea hal, încât comisia, convinsă că nici nu mai are rost să mă asculte la celălalt, mi-a dat 10. Dar la fel de bine aş fi putut să iau orice notă până la 6. A urmat oralul la engleză unde, cu toate că limba principală în cei patru ani fusese franceza, am luat tot 10, fără emoţii.
Cum se împlineau 150 de ani de la naştere, cu toţii ne aşteptaserăm ca Eminescu să aibă monopolul la română- dar n-a fost aşa. La scris, subiectul principal –şi singurul pe care mi-l amintesc din toată suita de examene- este „Noaptea de decemvrie” a lui Macedonski, pe care o ştiam foarte schematic, aşa că aceeaşi idee am scris-o, cred, de cinci ori în cinci feluri diferite, doar-doar oi reuşi să umplu mai multe foi. Deşi am beneficiat de colaborarea şuşotită cu colegii şi –din câte reţin- de atmosfera familiară a sălii unde studiasem în trei din anii de liceu, aici am luat cea mai mică notă: 8,90.
Din proba la mate nu-mi amintesc decât că primele câteva probleme erau cumva legate între ele- dac-o greşeai pe prima, le greşeai şi pe celelalte. Sunt destul de sigur însă că n-am făcut de unul singur descoperirea asta, ci că m-a ajutat colegul din spate care, dintr-un noroc alfabetic, era, dacă nu mă-nşel, fostul meu coleg de bancă. Dacă n-aş avea dovezi scrise, aş fi uitat până şi nota obţinută- 9,30.
Examenul de care cred că mi-a fost cel mai frică a fost cel scris la informatică. Dacă ar fi să privesc în urmă în căutarea sursei cele mai îndepărtate a problemelor mele de adult, aceea ar fi faptul că, din dorinţa stupidă de-a mă afla printre elevii „de elită”, am optat pentru profilul de informatică. O materie predată de incompetenţi, din care n-am înţeles decât cele mai banale aspecte, pe care an de an am trecut-o târându-mă, picurând în mine o neîntreruptă stare de nesiguranţă, care mă caracterizează şi acum. Mi-e clar acum că, odată greşeala comisă, ar fi trebuit s-o repar reprofilându-mă cel târziu după primii doi ani; dar n-am făcut-o, şi mi-o reproşez mai mult decât opţiunea iniţială, luată din ignoranţă. Am făcut toată această introducere ca să explic faptul că la această probă m-am bazat exclusiv pe copiat din carte şi de la alţii. Patru ani de chin sunt aşadar încununaţi printr-o notă de 9,05 din care aş fi meritat probabil doar punctul din oficiu.
Examenul la alegere, cel la fizică, a fost singurul unde n-am avut niciun sprijin din partea prietenilor, fiindcă nimeni altcineva din clasa mea n-a mai optat pentru materia asta- la care eu mă pregătisem în vederea Medicinei. Doar la un subiect de fizică nucleară a trebuit să caut o formulă lungă cât casa, dar în rest am fost cuminte. Am avut, ce-i drept, norocul ca printre corectori să se numere şi meditatorul meu, dar nota de 9,40 n-a fost umflată prea mult.
Pe diploma eliberată în urmă cu aproape 11 ani, media înscrisă în josul rubricii de Bacalaureat este de 9,44- una mediocră în acel an la profilul meu, dar cea mai bună din familia mea. Niciodată însă, de la afişarea notelor şi până acum, nu m-am mândrit cu rezultatul ăsta- aşa mi s-a părut că e decent, de vreme ce îl împart cu norocul, colegii şi supraveghetorii. De altfel, decenţa a caracterizat, din câte ţin minte, abaterile din sesiunea aceea şi din locul acela: nu s-au dictat subiecte, nu s-a vorbit gălăgios, nu s-a copiat grosolan.
Două motive am pentru această rememorare cu iz de autodenunţ. O dată, ca să-mi fixez pe un suport tot virtual, dar mai trainic, nişte amintiri care se împuţinează. Şi-n al doilea rând, ca să adaug o perspectivă mai nuanţată intransigenţilor care, trecuţi prin sita largă a Bacurilor din ultimele decenii, îi critică pe cei eşuaţi acum pe capete în plasa vigilenţei sporite. Sigur că de câţiva ani, decenţa fusese călcată în picioare, iar examenele se transformaseră în dezmăţ şi formalitate. Dar cred că dacă doar cei care, la vremea lor, n-au folosit copiuţe, nu s-au sfătuit cu colegii şi nu s-au uitat în lucrarea vecinului, ar avea voie să vocifereze, atunci corul acuzării de azi n-ar mai fi chiar aşa de puternic.
marți, 2 noiembrie 2010
Halloweenul neaoş
Prima dată auzeam de Halloween pe la jumătatea anilor 90, când un băiat de pe stradă, mutat în State pe undeva prin New Jersey –care pentru mine era atunci totuna cu New York- ne scria încântat despre o sărbătoare ciudată cu oameni costumaţi în vrăjitoare şi schelete. Dimpreună cu Valentine’s Day, evenimentul ăsta avea încet-încet să fie adoptat şi pe la noi, lăsându-mă pe mine cam ca pe morţii comemoraţi în ultima zi de octombrie: rece.
În ziua cea mare, din cauza programului mai scurt de lucru şi a afluxului mare de clienţi la care se aştepta managementul fast-foodului la care lucram, am fost mutat din tura obişnuită de noapte în cea de dimineaţă. Ocazie cu care am constatat că toată lumea dăduse în mintea copiilor. În spatele tejghelei, o casieriţă micuţă şi sfioasă, cu faţa albă, pistruiată şi cam îmbătrănită, venise costumată în...văcuţă, încurcându-se la tot pasul în ugerul de pe burtă. Iar la drive-through, un ţărănoi gălăgios între două vârste rememora foarte vesel aşteptându-şi comanda o întâmplare petrecută cu câţiva ani înainte, când într-un hamburger servit de restaurantul respectiv fusese descoperit un deget de om; a plecat probabil un pic dezamăgit că n-a găsit ceva similar în meniul întins pe fereastră, dar mândru de manechinul decapitat şi vopsit cu roşu pe la gât pe care-l căra în spatele camionetei- hotărât lucru, dacă ai de gând să te plimbi în văzul tuturor cu o victimă reală fără să păţeşti nimic, cel mai sigur este s-o faci de Halloween.
joi, 21 octombrie 2010
Vremuri
Nici parcate pe trotuar nu erau prea multe maşini. Singura prezenţă constantă era Trabantul nemişcat cu anii al vecinului de vizavi; de fapt, bănuiam doar după formă că sub husa întărită de mizeria strânsă cu anii se afla un Trabant, care nu mai servea decât drept camuflaj la jocurile noastre de-a v-aţi ascunselea.
După câţiva ani am constatat că tot Toamnei îi zicea la stradă şi după ce trece de Eminescu, într-o parte şi de Dacia, în cealaltă- lumea mea se lărgise deja. Ba mai mult, în drum spre şcoală am descoperit că prin zonă mai există şi o stradă a Verii, şi una a Iernii, dar când i-am întrebat pe ai mei, mi-au spus că Primăverii e cu totul altundeva.
De-atunci timpul a trecut şi tot trece. Trabantul a dispărut, iar la fiecare poartă a răsărit cel puţin câte-o maşină. Rita a murit demult şi buldozerele i-au ras domeniul de la colţul străzii, pe care acum cresc bălării şi se strâng gunoaie. Din copaci au rămas doar rădăcinile şi hopurile din trotuar, iar maşinile zburdă pe asfaltul de curând turnat. În doi ani va fi iarăşi o Olimpiadă; dar n-are nici cine, nici unde să se mai joace.
miercuri, 6 octombrie 2010
Memory lane
Era un hol lung, cu sufrageria la un capăt şi baia la celălalt, din care se deschideau, rând pe rând, bucătăria, camera noastră -a băieţilor- şi, de-o parte şi de alta a băii, dormitorul părinţilor şi camera sorei noastre. Deşi în cei opt ani ploieşteni mă jucam zilnic cu orele în faţa blocului, ieşeam cu ai mei prin parcuri sau pe bulevarde, iar mai târziu am început să merg la şcoală, acum mi se pare că cel mai mult timp l-am petrecut pe holul acela. Pe hol stăteam, alături de frati-miu, pe oliţele aliniate la perete lânga baie şi tot acolo, seara, când venea de la muncă, tata mergea în patru labe, cu noi în cârcă, pe mocheta albastră cu dungi albe. Cea mai veche amintire pe care o pot plasa în timp are legătură tot cu holul- veneam tiptil, pe lângă perete şi-mi strecurasem capul pe uşa bucătăriei, iar mama, care lucra la un tort, s-a întors către mine şi mi-a zis: „E pentru tine, astăzi faci trei ani!”. Pe frigiderul din dreapta intrării în sufragerie, eu şi frati-miu aveam fiecare câte o puşculiţă în formă de moară, care-şi învârtea roata când băgai o monedă- cum să nu-ţi facă plăcere să pui bani deoparte?- , iar în şifonierul de vizavi de camera noastră ne ascundeam când făceam vreo boacănă. În clanţa uşii de la bucătărie mi-am spart –a doua oară- capul, iar pe uşa de la baie făceam, seara, proiecţii de diafilme cu „Scufiţa roşie”, „Turtiţa” şi „Martinel”.
Am văzut ultima oară holul ăla în 1990, când m-am mutat la Bucureşti, în casă cu grădină şi vestibul înghesuit la intrare. Deschid de câteva ori pe an frigiderul care acum pufăie obosit în garsoniera din Sinaia, zăresc şifonierul care stă demontat într-un colţ al podului, calc pe mocheta întinsă acum în mansardă şi mi-l amintesc, mare şi misterios cum îmi părea pe când eram mic şi neştiutor.
Ameţesc puţin la gândul că am deja amintiri mai vechi de douăzeci de ani. Vor mai trece poate de două ori câte douăzeci...şi gata. Dar dacă avem un suflet, iar după moarte sufletele dau câte-o raită prin locurile preferate din timpul vieţii, eu îmi cunosc de pe-acum prima destinaţie.
luni, 5 aprilie 2010
Surprize
-la munte timpul ajunge cu întârziere; o fi mergând încet pe serpentine, s-o fi căţărând anevoios pe creste, cert este că acolo mai toate anotimpurile debutează când prin alte părţi ele s-au înstăpânit de-a binelea; la Sinaia, aşadar, primăvara încă era cam incertă- la Cotă s-ar mai fi putut schia, în vale mai găseai zăpadă de-o bulgăreală, iar pădurile de pe versanţi şi copacii din parcuri nu dădeau semne de înmugurire; însă tocmai fiindcă abia îşi făcea intrarea, primăvara de la Sinaia ne-a oferit la Peleş, la început de aprilie, o peluză plină de ghiocei şi brânduşe.
-de Înviere, la coborârea de la Mânăstirea Sinaia, la poalele drumului spre Furnica, cimitirul dedicat morţilor din Primul Război Mondial era luminat de lumânări aduse de câţiva oameni de la slujbă; înghesuiţi de mai bine de 90 de ani unii lângă alţii, românii, maghiarii şi germanii căzuţi prin părţile locului au primit, împreună, lumina.
-duminică dimineaţa, pe traseul spre Susai, un căprior ne-a sărit atletic în cale, ne-a mai privit câteva clipe curios din desiş şi-a zbughit-o mai departe- tot restul drumului am uitat de oboseala urcuşului.
-în holul blocului de garsoniere din Sinaia, două puştoaice repetau visătoare la chitară; am trecut repede pe lângă ele, să nu le deranjăm, iar eu am urcat scările reflectând nostalgic- parcă mai ieri fratele meu cobora aceleaşi trepte cu chitara în mână; corzile ciupite se auzeau până sus, la noi din casă, însoţite de două voci tinere; viitorul îţi zâmbeşte când nici nu te aştepţi- dacă eşti atent, poţi să-l şi recunoşti.
miercuri, 10 martie 2010
∞
Un reportaj dedicat sărbătorii de ieri descria tradiţia culinară a mucenicilor sau sfinţişorilor, amintind că în Moldova specifici sunt cei copţi, iar în Muntenia cei fierţi în zeamă. În ce ne priveşte, cu toate că trunchiul familiei Călin creşte de mulţi ani la Bucureşti, rădăcinile sale, mici şi întotocheate uneori, se întind cam peste tot prin ţară; aşa că la noi în casă nu sunt admise micile orgolii regionale- la noi, pe 9 martie, bunica, spirit tolerant, face din ambele feluri.
Lucrurile se petrec la fel an de an- în noaptea zilei de 8, când ecourile Zilei Femeii sunt demult stinse iar restul casei adoarme, ea trebăluieşte voioasă de una singură prin bucătărie – nepoţii zic mereu c-ar vrea să-nveţe, dar când vine vremea hotărârea le păleşte abrupt; cu un pahar de bere într-un colţ de masă şi o telenovelă suspinând pe fundal, schimbând la răstimpuri câte-o vorbă cu o pisicuţă sau un căţel de prin casă, draga de ea frământă aluatul ca de cozonac pentru mucenicii moldoveneşti, amestecă în oala mare cu cei munteneşti, scoate din cuptor serii după serii de opturi pe care le însiropează şi presară cu nucă măcinată-la gustul şi căutarea pe care o au, să facă doar 40, adica unul pe cap de sfânt, ar echivala cu un război civil!
Puţine lucruri s-au shimbat de aproape 30 de ani de când o urmăresc în bucătărie la fiecare început de martie; de când se găsesc prin magazine mucenicii mici pentru fiert, nu se mai osteneşte să-i facă ea în casă şi pe aceia; în schimb, pentru cei modoveneşti, ligheanele pentru aluat s-au tot înmulţit de-a lungul anilor, de vreme ce nepoţii, odinioară strânşi sub acoperişurile celor două fiice, au început să se aşeze la casele lor şi chiar să-şi întemeieze familii- nu-i bai, mâinile ei nu ştiu ce-i aia oboseala; un singur lucru mă deranjează de la un an la altul- părul tot mai alb care se adună pe capul bunicii mele ajunse cu veselie şi hărnicie la 80 de ani. Oricum ai lua-o, unele lucruri pur şi simplu nu-s drepte.
joi, 28 ianuarie 2010
Hai la desene!
Însă astăzi deschizând „Adevărul” mi-am amintit cu ruşine de o voce infinit mai dragă copiilor din generaţia mea, voce pe care recunosc că nu mă gândisem niciodată s-o caut pe net până-n pânzele albe, deşi ar fi meritat din plin. Mă refer la vocea care a însoţit mai toate serialele de desene animate la care cu toţii ne uitam, lăsând urgent baltă joacă, masă, teme. Cele cu „Sandy Belle” care rămâne orfană, îl caută-n lume pe Marc şi se face reporteriţă; cu cei care căutau idealist prin toată lumea „Floarea-n şapte culori”; cu Nils Holgersson, care-mi face acum cu mâna de pe hârtia de 20 de koroane de pe biroul meu şi care atunci, alături de un cârd de gâşte, străbătea în zbor Suedia pe spatele gânsacului Martin; cele cu „Captain Planet”, care fără să exagerez, mi-au definit tot comportamentul meu de copil, adolescent şi adult faţă de natură şi care, spunea de curând Ted Turner, fondatorul CNN, ar trebui reluate acum mai mult ca niciodată; mă refer şi la spadasinii din „Serifii stelari” şi piloţii din „Michel Vaillant”; la desenele cu ratoni şi ştrumfi sau la cele cu „Perrine”, fetita care-şi însoţea cu mama ei dintr-un targ în altul, unde făceau poze la oameni , Perrine care rămâne şi ea orfană şi se angajează la fabrica bunicului ei orb.. ştiţi cu toţii şi despre ce desene vorbesc, şi despre ce voce vorbesc. Ei bine, vocea aceea care ne-a însoţit printre atâtea poveşti, timp de atâtea ore şi care la sfârşitul fiecărui episod anunţa doar cine făcuse „traducerea şi adaptarea”, dar nu şi propria sa identitate, vocea aceea are în fine un nume: Mihai Cabel
Pe el îl puteţi vedea şi citi astăzi în Adevarul
sâmbătă, 31 ianuarie 2009
Melon collie
Mi-am adus aminte de prima oara cand am vazut un astfel de dozator. Era in primele zile ale lui 2002, iar eu ma intorceam cu trenul de la Covasna, unde facusem Revelionul. Acolo tin minte ca am impodobit un brad in padure cu globuri cumparate in graba din Brasov si tot acolo am vazut pentru ultima oara o intindere nesfarsita si orbitoare de zapada inalta pana pe la genunchi. Dar ca sa revin, ma intorceam cu trenul, un personal cred ca era, fiindca oprea in mai toate statiile; si tin minte ca intr-una din garile astea, la Odorheiu Secuiesc cred, am vazut pentru prima oara un dozator din asta; stiu ca am fost uimit, o data fiindca nu mai vazusem asa ceva decat in filme si in al doilea rand pentru ca m-as fi asteptat ca prima oara sa gasesc o astfel de chestie in centrul Bucurestiului, nicidecum in gara unui orasel de provincie. Am luat-o insa ca pe un semn al avansului istoric al transilvanenilor fata de regateni si m-am delectat cu un ceai, eu nefiind pe-atunci un bautor de cafea sau derivate.
Probabil ca dupa aia aparatele astea au inceput incet-incet sa se-nmulteasca, dar urmatorul cu care am bonduit a fost in vara lui 2004. Eram tot in Ardeal, la Targu Mures de data asta, la un stagiu de o saptamana la SMURD. Locuiam intr-un camin al medicinistilor si imprumutasem bani de benzina si mancare ca sa pot merge; se tineau Jocurile Olimpice de la Atena, cand inca mai luam noi medalii la canotaj si gimnastica, dar n-aveam niciun tv prin preajma asa ca asteptam cu infrigurare in fiecare zi vestile prin telefon. Ma trezeam destul de devreme -daca te gandesti ca eram in vacanta-, saream in masina si goneam pe langa Facultatea de Medicina catre Spitalul Judetean, unde dimineata faceam cursuri teoretice de asistenta de urgenta. Acolo am descoperit un alt dozator si cred ca atunci am inceput, ca sa nu adorm, sa beau cappucino-uri si cafele cu lapte; in fiecare dimineata strangeam relatia cu masina furnizoare de energie, asa ca a devenit o parte a ritualului acelor zile. Si tot parte din ritual erau pranzul si cina, constand de regula din cremwursti si cartofi, prajiti -la bucataria din capatul etajului de camin, unde la ora de varf trebuia sa stai la coada- intr-o tigaie pe care o gasisem in prima zi abandonata intr-un colt de camara, plina de praf si cu smaltul ciobit; sau plimbarile lungi prin orasul ala verde si racoros chiar si-n august, linistit dar vesel in acelasi timp; sau noptile in care entuziasmul ma tinea treaz pana tarziu in noapte, sorbind o bere sau doua.
De atunci fenomenul s-a extins, aparatele astea au inceput sa se gaseasca pe toate drumurile, in spitale, restaurante, cinema-uri si cladiri de birouri, o masa amorfa si anonima; iar eu beau acum de 2-3 ori pe zi cappucino sau 3in1. Dar chiar si in asemenea vremuri m-am mai ales cu o amintire placuta de la un astfel de dozator; si asta tot in Ardeal, bineinteles, mai precis la Sighisoara, unde la Villa Franka aveau un aparat care iti prepara tot ce voiai gratis, ceea ce ne-a incurajat, pe mine si pe Valentina, sa abuzam nitelus de el. Ce-i drept insa, nu inventiile moderne sunt cele care te umplu de amintiri dragi in Sighisoara..
duminică, 4 ianuarie 2009
2008
Amintirea asta draga imi revine in minte uneori, spre sfarsit de an sau cand pica vreo zapada zdravana. Si pe langa fericirea pe care o traiam atunci, incerc sa nu uit de miezul, un picut demodat si dat uitarii poate, al acelei sarbatori: recunostinta. Noi n-avem aceasta sarbatoare, dar sfarsitul anului asta este pentru mine un prilej sa-mi fac propriile bilanturi si sa-mi aduc, in spiritul Thanksgiving-ului, multumirile pentru 2008. Deci:
Sunt recunoscator pentru jobul pe care l-am avut; un job care ce-i drept, nu mi se potriveste, dar datorita caruia am cunoscut cativa oameni foarte de treaba, care m-a ajutat sa uit de grija zilei de maine si chiar sa-mi cultiv cateva placeri pe care inainte nu mi le permiteam. Sunt recunoscator pentru timpul pe care l-am avut pentru lectura; am citit in 2008 in jur de treizeci de carti care simt ca m-au imbogatit, mi-au largit orizonturile si mi-au colorat visele. Sunt recunoscator pentru excursia de la Paris, din vara, unde am vazut locuri despre care am citit si invatat cand eram mic, unde am trait in atmosfera si frumosul de care as vrea sa avem parte mai des si la noi in tara.
Dar mai ales, anului 2008 ii sunt recunoscator pentru ca mi-a adus fluturasi in stomac si emotii in piept, mangaieri tandre si saruturi pasionale, nopti fierbinti si dimineti racoroase, bucuria de a avea grija si placerea de a fi ingrijit; ii multumesc pentru iubita mea, Valentina. La Multi Ani, 2009!
marți, 21 octombrie 2008
Zoe
Cand mama mea o aducea acum ceva mai mult de zece ani intr-o plasa, Zoe era o pisicuta speriata si uratica-fusese chinuita de niste copii care-i arsesera mustatile si sprancenele. Credeam ca va fi greu sa ma atasez de ea, fiindca tinusem foarte mult la motanul pe care-l avusesem inainte; insa acea zi a fost inceputul unei mari povesti de dragoste- atat de mare, incat tatalui meu i-a trebuit o zi intreaga ca sa ma anunte ca Zoe a murit, sambata-seara.
Sunt foarte multe lucrurile care s-ar putea spune despre Zoica, iar sa te apuci sa scrii despre ea inseamna sa te silesti sa faci o selectie dureroasa a amintirilor. Am avut destule animale de-a lungul timpului, casa noastra cu tot cu oamenii din ea n-ar mai fi la fel fara ele; dar cred ca Zoe a fost cel mai admirat, comentat si fotografiat dintre toate. N-a fost un animal de companie oarecare, a fost de-a dreptul o institutie; pentru ca de multe ori noi am ajuns sa ne croim viata dupa ea, nu invers. A avut o personalitate puternica, obtinand aproape intotdeauna ceea ce dorea de la noi, in felul in care si-l dorea; daca voia sa bea apa, te chema ca sa-ti arate ca ligheanul ei este murdar si ca trebuie sa i-l speli, cand voia sa intre in casa trebuia s-o faca in ritmul ei, nu al tau, iar dovezile de afectiune ti le dadea cand simtea ea, nu cand i le cereai tu.
Multe lucruri se spun despre pisici, iar in privinta Zoicai, unele sunt adevarate, altele nu. Cand a adus-o acasa, mama imi spunea ca a auzit ca in trei culori –cum era si ea- nu pot fi decat pisicile, nu si motanii; chestia asta n-am mai auzit-o in alta parte, unii prieteni veterinari mi-au spus insa ca n-ar fi adevarat. Se spune ca pisicile sunt curioase, iar Zoe o confirma; orice cutie nou aparuta prin casa ii trezea interesul si ii dadea un loc inedit de joaca pentru cateva zile bune, daca uitai usa deschisa la sifonier puteai fi sigur ca mai tarziu aveai s-o auzi cotrobaind inauntru, iar bunica-mea nu putea sa-si deschida bine ziarul pe masa, ca hop!, aparea pisica, curioasa si dornica de atentie. Intr-un documentar de mai demult spuneau ca pisica de casa nu se considera pisica, ci om; iar Zoe cred ca s-a simtit intr-adevar un om ca toti oamenii, avand de la noi pretentiile corespunzatoare dar luandu-si in serios si responsabilitatile -nu de putine ori a sesizat momentele noastre mai grele, fizice sau morale, si a incercat sa ne ajute, dupa puterile ei. Se zice despre pisici ca pot dormi cea mai mare parte a zilei, iar Zoica era campioana la categoria asta; puteai sa te-ntorci acasa dupa-amiaza si s-o gasesti dormind in acelasi loc in care-o lasasesi dis-de-dimineata; si ii placea sa doarma oriunde-in pat, pe calorifer, pe birou, pe haine, in cutia cu ate a bunicii, pe sifonier, in fotoliu, la geam, in curte cu burta la soare..cele mai multe poze sunt cu ea dormind in pozitii haioase, iar una pe care eu i-am facut-o si care ma amuza in mod deosebit, ma intristeaza acum foarte tare, pentru ca era exact pozitia in care aveau s-o gaseasca ai mei fara suflare- cu barbia-n piept, la piciorul prunului din curte..
Se spune despre pisici ca au noua vieti; mi-as fi dorit sa fie adevarat si pentru Zoica...pentru ca ea s-a ingrijit mai mereu foarte bine si n-a fost vreodata cu adevarat bolnava; asa ca a murit cand nu ne asteptam sau pregateam, cand eram siguri ca va mai fi cu noi inca zece ani..cand inca mai aveam nevoie de ea.
Se mai spune despre pisici ca pleaca atunci cand simt ca le vine vremea, ca nu vor sa moara acasa.. Zoe cred insa ca ne-a iubit mult si ca a si simtit cat de mult o iubeam la randul nostru, asa ca a vrut sa moara cu noi prin preajma.. chiar si-asa, a facut-o la fel de demn si de discret cum a trait, iar vestea trista a fost anuntata de catelusele noastre, care o boceau cand au iesit ai mei sa vada ce se petrece..Zoica zacea linistita pe pamant, langa copac; isi incheiase menirea si murise usor, in somn..e singura consolare pe care mi-o gasesc..
luni, 15 septembrie 2008
Mai tineti minte?
Primul meu 15 septembrie s-a petrecut acum douazeci de ani; abia azi mi-am dat seama si realitatea asta m-a cutremurat un pic. A fost o zi mai importanta decat pentru alti copii, pentru ca eu nu fusesem la gradinita. Eram la Ploiesti si tin minte ca-n dimineata aia am plecat impreuna cu fratele meu care trecea in clasa a doua spre Scoala Generala numarul opt; fiecare aveam in mana un buchet de gladiole pentru doamnele invatatoare. Nu tin minte foarte multe din ziua aia; nu mai stiu daca am mers pe jos sau cu masina pana acolo, dar stiu sigur ca mama a fost cu mine pana cand am intrat in cladire. In ultimul moment si-a adus aminte sa-mi spuna sa nu uit ca numele meu de familie e Calin (era prima oara cand auzeam asta) si sa nu cumva sa zic ca ma cheama Mihaita (cum mi se spunea in casa) , ci Mihail. Au fost mult prea multe informatii pentru mine, asa ca partea cu Mihail am uitat-o, reusind astfel sa ma fac de ras din prima zi. Mai tin minte ca doamna Vaduva, invatatoarea, ne-a spus ce carti si caiete ar trebui sa ne pregatim pentru fiecare materie iar eu, ingrijorat de faptul ca nu putusem sa le retin pe toate, am mers la catedra la sfarsit si am rugat-o sa mi le mai spuna o data, ca sa-mi fac o lista. La iesirea din clasa ma astepta sora mea, care era intr-a opta in aceeasi scoala si era un soi de vedeta pe-acolo.
Si au trecut unsprezece ani. Primii doi la Ploiesti, dupa care ne-am mutat in ΄90 in Bucuresti. Premii am luat doar pana-ntr-a opta; intr-a cincea am avut nota scazuta la purtare, motiv si acum de regrete din partea fostei mele diriginte- pronuntasem cuvantul „lesbiana”. A venit si liceul si atunci au inceput experimentele cu sistemul de invatamant: s-a schimbat modalitatea de admitere la liceu (din fericire eu am dat-o pe stil vechi), in ultimii doi ani trimestrele s-au transformat in semestre, tezele au devenit mai putin importante. Tot vreo doi ani inceputul scolii a fost amanat din cauza epidemiilor inchipuite de meningita. Si cred ca am apucat si inceputul scolii la 1 septembrie, cum era in Republica Moldova, dar aia a fost o treaba variabila, pe care nu mai stiu nici cand, nici de cate ori am prins-o.
Asa ca nu mai stiu sigur in ce zi am auzit pentru ultima oara primul clopotel, pe 1 sau pe 15 septembrie, acum noua ani. Nu mai tin minte mare lucru din ziua aia si de fapt nu mai retin mare lucru din toata clasa a 12-a, cand in fine mi-am dat si eu in petec si am inceput sa chiulesc pe rupte si sa nu-mi mai pese de teme.
Dar tin minte ca-n ziua de deschidere a ultimului meu an scolar, m-am trezit mai devreme, am mers la floraria din piata si am luat cate o frezie alba pentru prietenele mele de atunci (cu baietii intotdeauna m-am inteles mai prost)- Irina, Andreea si Laura. Eram la sfarsit de mileniu, gladiolele se demodasera, aveam 18 ani iar diriginta nu ma mai impresiona.
miercuri, 10 septembrie 2008
Tu unde erai?
Fusesem la Turnul Chindiei cand m-au facut pionier; si vazusem la televizor Turnul Eiffel, Turnul din Pisa, Turnul Londrei, ba chiar si Turnurile Petronas din Kuala Lumpur; deci nu cred ca s-ar putea spune ca eram un ignorant. Dar prima data cand am auzit de Turnurile Gemene din New York a fost in ultima zi de existenta, a lor si a mii de oameni care se aflau in ele, acum sapte ani, pe 11 septembrie 2001.
Eram pe traseu la scoala de soferi, in Tico-ul in care incercam deja de vreo luna sa ma descurc cu garatul, intoarcerea, pornirea din rampa, parcarea laterala si mai ales cu pornirea de pe loc. Cand pe instructorul meu, domnul Taujan, fost cadru militar, au inceput sa-l sune o groaza de oameni-rude, cunoscuti, militari. Atunci a incercat sa-mi explice ce-s alea Turnurile Gemene din New York. Acuma, tocmai pentru ca stim ca ele nu mai sunt, le remarcam si mai tare cand apar in vreo scena de film care se petrece in Mahattan. Vedem cat de impunatoare erau; si intre timp am aflat cat de importante erau, ce simbol reprezentau. Dar atunci, cand domnul Taujan incerca sa-mi explice, refuzam sa pricep. In primul rand, era o chestie poate de orgoliu- cum se poate sa fie niste cladiri atat de importante pe cat imi spune el si eu sa nu fi auzit de ele? Iar in al doilea rand – si mult mai serios- daca sunt atat de importante cum de au putut fi atacate?
Tin minte destul de multe lectii cu domnul Taujan, cel mai bun instructor pe care l-am fi putut avea, eu si sora mea inainte de mine; imi aduc aminte traseele pe care o luam, cum s-a luat la cearta cu un smecher care m-a sicanat la un moment dat, tin minte cum m-a dus inafara orasului, in comuna in care traiau parintii lui, si aceia niste oameni foarte buni. Dar din lectia de pe 11 septembrie 2001 nu-mi mai amintesc decat telefoanele care sunau in continuu, neincrederea mea si nerabdarea de a ajunge acasa in fata televizorului.
Cand am ajuns acasa in dupa-amiaza aceea, Turnurile erau inca in picioare. Totul parea un simplu incendiu, cu o cauza ce-i drept, neobisnuita. Dupa care, incredibilul a devenit realitate, ca-n cartea lui Hrabal. Incepand de atunci, am incetat sa mai fiu sigur de ceea ce stiu.


