Cele bune să se-adune

Cum am mai spus și altădată, îmi place ideea Sărbătorii Recunoștinței din Statele Unite, o ocazie pentru fiecare să se reunească cu familia și să mulțumească pentru lucrurile bune de peste an. La noi a fost însă îmbrățișată doar codița ei comercială, numită Black Friday.  Aș fi vrut să scriu atunci despre lucrurile pentru care sunt recunoscător în 2012, dar n-am apucat; de altfel, nu prea am mai ajuns în general să scriu pe blog – este pierderea, destul de mare, pe care o implică scrisul zi de zi pentru un ziar. Mă grăbesc deci să rememorez, mai mult pentru mine, bucuriile pe care mi le-a adus anul acesta, în chiar ultima lui zi.

În martie m-am operat din nou, după ce intervenția de anul trecut din noiembrie s-a dovedit destul de curând nereușită. Am mers deci fără prea mari iluzii la tăiere, dar de data asta se pare că lucrurile merg bine. După mai mult de zece ani de chin, am simțit de parcă aș fi ieșit dintr-o cușcă, că pot să fac aproape tot ce-mi doresc. Asta s-a văzut mai ales la muncă, unde am devenit mult mai îndrăzneț cu ideile de articole. Am fost invitat la un centru de recuperare a dependenților de droguri de la Roma, unde mai fusesem în urmă cu șase ani, când lucram la Crucea Roșie; m-am reîntâlnit cu câțiva oameni dragi, am cunoscut pe alții pe care i-am îndrăgit la fel de mult. Sper ca articolele pe care le voi scrie de acolo, deja cam întârziate, să redea măcar o parte din pasiunea lor. Am reușit un pic să și vizitez, cu destulă nostalgie, orașul cuprins de febra sfârșitului de iunie și a fazelor finale de campionat european de fotbal. Am ajuns pentru prima oară la Oradea, la invitația unui fost ministru al sănătății, pentru a documenta colaborararea în tot felul de arii medicale în care vecinii noștri sunt mai avansați decât noi; iar cu ocazia asta, am și trecut tot pentru prima dată, timp de câteva ore, granița cu Ungaria, pentru niște discuții cu profesori din Debrețin. În octombrie am fost invitat la un forum european de sănătate dintr-o stațiune austriacă, cea mai interesantă experiență profesională de până acum. Am fost atât de uimit să mă aflu în preajma celor mai importanți factori de decizie în sănătate din Europa, încât nici n-am știut să profit la maximum de această ocazie; întrebarea adresată comisarului european la o conferință de presă (cu editorialul chiar reușit care a rezultat din asta) și interviul cu șeful agenției europene pentru boli transmisibile rămân însă niște realizări cu care sunt pentru moment mulțumit. La anul sigur voi reuși mai mult. Cu ocazia deplasării ăsteia am revenit pentru al doilea an la rând la Viena, unde am văzut lucruri de care nu știusem sau nu avusesem timp în 2011; și am ajuns pentru câteva ore, în cadrul programului social oferit de organizatorii forumului, la Salzburg, o bijuterie de oraș, care mi-a smuls promisiunea că la anul voi petrece acolo două-trei zile.

Chiar în timpul forumului am primit din partea UNAS Premiul pentru cel mai activ jurnalist medical, care, dacă mă iau strict după titulatură, cred că mi-a recompensat corect eforturile, mai multe poate decât reușitele ziaristice de anul ăsta.

Mi-am dorit în mod special să ajung la Finala Europa League de pe Arena Națională și am reușit, datorită răbdării caracteristice cu care Valentina a urmărit punerea în vânzare online a biletelor, cu multe luni mai devreme. Împreună cu noi am luat-o și pe mama, care a mers pentru prim oară pe un stadion – nici nu cred că ar fi avut o ocazie mai bună. Deși meciul a fost dezechilibrat (iar noi am ținut cu invinșii), evenimentul a fost bine organizat și a strâns oameni veseli și civilizați într-un spațiu modern, cu care ne-am simțit mândri în cele câteva ore petrecute acolo. După mai mulți ani în care îmi tot propusesem, am ajuns și la Crucea Caraiman. Nu direct și ușor, de la Babele, ci de la Cota 2000. Un traseu deci un pic mai lung, ceva mai obositor pentru unul într-o condiție fizică discutabilă, dar și mai multă voință și speranță, răsplătită cu priveliștea greu de povestit de la final.

Chiar dacă n-am mai avut la fel de mult timp pentru lectură ca în alți ani, 2012 mi-a adus, printre cărțile citite, câteva confirmări (Charles Bukowski- Hollywood și John Steinbeck- Nehotărâții sorți ai bătăliei) și destule descoperiri (Jared Diamond - De ce e sexul o plăcere?, Julian Barnes- Sentimentul unui sfârșit, Paul Auster- Nebunii în Brooklyn și Sunset Park, Ben Goldacre- Pseudoștiința, Kazuo Ishiguro- Rămășițele zilei și, în ultima săptămână, Lucian Boia- De ce este România altfel? și Două secole de mitologie națională).

Nu mi-am propus să fac un adevărat bilanț al anului, care ar implica și alte câteva plusuri, dar și nu puține minusuri- lucruri care nu mi-au reușit sau de care nici măcar nu m-am apucat. Poate și pentru că oricum eșecurile mă preocupă întotdeauna mai mult decât reușitele, pe care le uit după câteva zile. Sper însă ca, imortalizându-mi bucuriile din 2012, ele să se continue și în 2013... și mai departe.

Suporter fără frontiere

 Când ţara pe care o vizitezi este angrenată în fazele eliminatorii ale unei competiţii precum Campionatul European de Fotbal, este practic datoria ta de microbist şi obligația de oaspete să-i urmăreşti meciurile. Cu atât mai mult cu cât este vorba de Italia, ale cărei selecţionate au intrat, de-a lungul timpului, în istoria acestui sport. În seara duminicii în care ajunsesem la Roma, am văzut alături de cei din Centrul Alternativ de Detenţie de la Villa Maraini doar prima repriză a partidei Italia-Anglia din „sferturi”- jocul anost şi mai ales oboseala drumului m-au făcut să mă retrag la pauză în camera mea de la etajul de deasupra. A doua zi de dimineaţă, când l-am întrebat Julius, bucătarul nigerian al organizaţiei -şi unul din puţinii vorbitori de engleză de acolo- cine câştigase, acesta mi-a răspuns un pic mirat: „Noi, cu 4-2 la penaltyuri! Vrei să spui că n-ai auzit toate strigătele, toate urletele de dedesubt?”. Nu, nu le auzisem, şi-mi cam părea rău de ce ratasem, dar mă bucuram de semifinala care-mi oferea încă o şansă. Exista totuşi o problemă: meciul avea să fie împotriva Germaniei, una din marile favorite ale competiţiei, după patru victorii din tot atâtea jocuri -şi preferata mea dintotdeauna.

În după-amiaza joii următoare mi-am luat rămas bun de la Villa Maraini şi m-am mutat într-un Bed&breakfast din apropierea Vaticanului. Cum însă ar fi fost trist să văd meciul de unul singur la televizor, cu o oră înaintea loviturii de începere am luat-o la picior pe bulevardul Iulius Cezar, mărginit de platani impunători şi maşini minuscule, îndreptându-mă spre centru, în căutarea unor tifosi cărora să mă alătur. Nu mi-a luat mult să-i găsesc: de cum am trecut Tibrul, s-au înmulţit micile grupuri pedestre sau motorizate de tineri care-şi fluturau steagurile şi-şi strigau încurajările. Cu toţii se îndreptau, aveam să-mi dau mai târziu seama, spre Piazza del Popolo, iar pe via Flaminia pizzeriile şi cişmelele deveniseră staţii de alimentare pentru mulţimea de microbişti. Trecând pe sub Porta del Popolo, am ajuns în piaţa din jurul unuia din multele obeliscuri ale oraşului –o mai fi rămas vreunul şi prin Egipt?-, unde mii de oameni cu steaguri, peruci şi feţe tricolore se strânseseră să-i susţină pe Azzurri în faţa unui ecran uriaş plasat la poalele dealului Pincian. Ca să nu mă pun în situaţia de a încuraja Mannschaft-ul şi a mă bucura de golurile pe care mă așteptam să le înscrie  tocmai în mijlocul unei mulţimi de fani înrăiţi de înfrângere, mi-am găsit un loc pe unul din gardurile străzii circulare din jurul pieţei. Acolo am ascultat, la începutul transmisiei, cum miile de oameni strânşi în seara călduroasă din centrul Romei cântă cu patos pentru jucătorii aflaţi la 2.000 km distanţă, la Varşovia, minunatul imn Fratelli d’Italia-şi începuse să-mi pară rău pentru victoria logică a favoriţilor mei. Predicţiile mele, ale specialiştilor şi pariorilor n-aveau însă să stea prea mult în picioare. După un sfert de oră în care au fost dominaţi, italienii au înscris pe contraatac de două ori în 20 de minute, declanşând isteria în piaţă. Torţele s-au aprins instantaneu şi sute de steaguri s-au ridicat frenetic, pe fundalul asurzitor al strigătelor, sirenelor şi petardelor: imposibilul se producea sub ochii tuturor, echipa chinuită de scandaluri care trecuse cu greu de faza grupelor şi avusese nevoie de lovituri de departajare după un meci fără gol ca să ajungă în semifinale era acum cu un pas în finală. La fel de convins de înfrângere pe cât de sigur fusesem iniţial de victorie, am plecat la pauză din piaţă, ca să nu prind aglomeraţia de final la stația de metrou apropiată. Am urmărit cea de-a doua repriză la plasmele scoase în stradă ale unei trattorii elegante din apropierea pensiunii, alături de meseni, chelneri cu cravate tricolore, tineri aşezaţi în scutere şi muncitori la salubritate, a căror bucurie creştea cu trecerea fiecărui minut. Germania a reuşit, ce-i drept, să înscrie un gol din penalty în al doilea din cele patru minute de prelungiri, însă era prea puţin, prea târziu. Iar de la ultimul fluier al arbitrului până târziu în noapte, claxoanele au sărbătorit o victorie meritată- cum aş fi putut să mă culc supărat?

După câteva zile, la Kiev, Spania zdrobea însă cu patru goluri visele unei echipe care deja îşi depăşise condiţia. Din faţa televizorului de-acasă, din Bucureşti, le-am transmis în gând regretele mele frumoşilor suporteri adunaţi în număr şi mai mare la Circo Massimo: de data asta, fuseserăm în aceeaşi tabără.

* publicat în ”Viața medicală”, numărul 27 (1.173) din 6 iulie 2012

De la suferinţă la referinţă

Navetele spaţiale şi operaţiile pe creier. În vorbirea curentă, cu ele comparăm activităţile umane mai mult sau mai puţin complexe, când vrem să ne convingem interlocutorii –sau pe noi înşine–  că aproape nimic nu este imposibil. Fie că-i vorba de legatul la şireturi şi mersul pe bicicletă din copilărie, de admiterea la facultate şi parcarea laterală din tinereţe sau de jobul într-o multinaţională şi creşterea unui copil de la maturitate, toate pălesc, suntem asiguraţi, în faţa sarcinii pe care o au inginerii aerospaţiali sau neurochirurgii. Este un lucru logic, de la sine înţeles, chiar dacă puţini dintre noi i-am urmărit vreodată la lucru.

Primele contacte

Într-una din sălile de operaţie ale clinicii de neurochirurgie din Cluj, primirea unui observator nu diferă prea mult de cea rezervată musafirului din biroul comun al unei companii oarecare– se schimbă saluturi, se fac prezentări... Doar că aici te străduieşti să-i asociezi fiecăruia numele cu privirea, unul din puţinele lucruri care diferenţiază între ei oamenii acoperiţi din cap până-n picioare de bonete, măşti, halate şi mănuşi. Iar în mijlocul încăperii, întins pe o masă şi ascuns sub câmpuri sterile, un pacient aşteaptă să fie operat: mai precis, să i se extirpe o tumoră cerebrală. Nu-i aşadar nevoie de tăieturi regizorale sau coloane sonore pentru dramatizare: realitatea este mai impresionantă decât orice film.

Când reapare în sală, profesorul Ştefan Florian, şeful clinicii, se interesează când m-am născut; la răspunsul meu, pe care probabil că-l anticipase –„În 1982.” –, fixează cu privirea un punct situat deasupra mesei: „Ei bine, lampa asta are cu vreo zece ani mai mulţi decât tine.” În timp ce colaboratorii aranjează microscopul operator la capul pacientului, focalizându-l pe porţiunea de creier deja expusă, îmi vorbeşte despre scaunul special din care urmează să opereze: „De câteva săptămâni l-am cumpărat. În loc să-mi iau maşină, mi-am luat scaun pentru la clinică”. Iar înainte de-a purcede, mai are timp să-mi descrie în câteva cuvinte situaţia şi procedura: tumora care se află sub lobii frontali trebuie dezinserată de pe bază, devascularizată, iar apoi redusă. După aceea, nu se mai spun prea multe pentru o vreme: operaţia propriu-zisă începe, iar profesorul întrerupe liniştea doar ca să dea o indicaţie ori să ceară vreun instrument. În timpul ăsta – să fi fost 10 minute, să fi fost 30? – urmăresc din spate tot ce se-ntâmplă, privind fie direct, printre cei doi chirurgi, fie pe monitor, fără să-ndrăznesc să pun vreo întrebare.

Performanţe ignorate

Deodată –probabil la încheierea unei etape delicate, de desfăşurarea căreia numai eu nu fusesem conştient– profesorul pare să se destindă, iar detaliile încep să curgă cu generozitate, pe măsură ce fragmentele de tumoră se adună tot mai multe şi mai mari pe măsuţa asistentei. Tumora era un meningiom de planum sphenoidale, care comprima nervul optic, provocând pacientului tulburări de vedere. Căile de abord pentru o astfel de localizare, în linii generale, sunt două: frontală şi laterală. Majoritatea neurochirurgilor ar alege prima variantă, în care se deschid şi sinusurile frontale bilateral, cu risc de infecţie, manevrarea lobilor frontali produce tulburări de memorie, gândire, concentrare, personalitate, şi în plus, ultimul element care apare în câmpul operator este tocmai nervul optic. În schimb, prin abordul lateral, nervul optic, care trebuie menajat, este localizat chiar de la început. Genul acesta de abord pentru tumori cu astfel de localizare a fost prezentat anul trecut, la un congres al Mării Negre, de trei chirurgi: renumiţii profesori Samii şi Fahlbusch din Germania, ambii trecuţi de 70 de ani, cu câte 71-72 de cazuri, şi profesorul Florian- mai puţin cu trei-patru cazuri, dar şi cu 20 de ani.

Amintindu-şi de o întrebarea de-a mea din cursul dimineţii –senzaţionalism de reporter– dacă urmează să efectueze vreo operaţie mai deosebită, dsa îmi spune acum, aproape de final: „Uite, presupun că aceasta a fost o intervenţie destul de dificilă.”, după care notează amuzat, mai mult pentru sine: „Alţii apar pe sticlă pentru mult mai puţin”. În ziua în care cranioplastia realizată de un coleg din ţară era menţionată pe mai multe posturi de televiziune, profesorul Florian operase o tumoră de trunchi cerebral, două anevrisme şi o altă malformaţie arterio-venoasă –despre care nu s-a auzit nimic, nici măcar la ştirile locale...

Când îşi încheie misiunea, le mulţumeşte colaboratorilor, îi lasă să închidă şi se mută, cu mine pe urme, în sala învecinată. Alte saluturi, alte prezentări. Aici, pacientul a fost deschis de un rezident de an mare. Tot un meningiom, dar mai friabil –aşa că poate fi aspirat– şi mai superficial –deci îl operează în picioare, sub lupe. Apropo, lupele sunt cumpărate tot din fonduri proprii. Şi că veni vorba, asistenta îmi arată tot instrumentarul din faţa ei care a fost cumpărat de profesor: pense, foarfece, decolatoare... „Am primit două granturi, mi-am făcut cercetarea, am publicat rezultatele, iar din bani, am achiziţionat instrumentar pentru clinică.”, povesteşte, ca pe ceva firesc, profesorul Florian. „Dacă vrei să progresezi, ai nevoie şi de scule.”

În pielea altuia

Ca să pot asista la cele două intervenţii, profesorul îmi împrumutase un rând de-al său de echipament: bandană, bluză, halat, pantalon, saboţi. Un echivalent în engleză al expresiei „a te pune în pielea altuia” este „to put yourself in someone else’s shoes”. Ei bine, asta nu-i suficient ca să te pui în situaţia celuilalt, este, cel mult, un biet început: după trei-patru ore în sala de operaţie, sunt obosit, un pic asudat, mă dor picioarele şi spatele –şi eu n-am făcut, de fapt, nimic. Urmează o pauză binemeritată –pentru profesorul Florian, care mă conduce prin pavilionul, vechi din 1903, ce găzduieşte clinica. Îmi arată întâi noul bloc operator, recent amenajat în locul fostei terapii intensive: două săli concepute după ultimele cerinţe, cu dotări noi –da, inclusiv lămpile, considerabil mai puternice. În curând, celelalte trei săli urmează să intre şi ele în renovare, activitatea mutându-se în întregime, până la toamnă, în acestea două. Trecem din nou, pe urmele vizitei cu întreg alaiul de la începutul zilei, prin saloanele de la primul etaj şi de la mansarda cu aspect rustic, acolo unde, înainte de 2001, erau doar porumbei. Atunci, mansardarea a însemnat creşterea capacităţii secţiei de la 50 la 75 de paturi.  „Şi tot nu ne ajung, la ce volum de muncă avem”, reia profesorul Florian, când ajungem în biroul său. „Cu cele trei săli de acum, facem cam 2.200-2.300 de operaţii pe an, iar la cinci, câte vor fi în curând, am avea nevoie de cel puţin alte 20 de paturi...” Ar fi fost loc de mai multe, dacă s-ar fi pus o baie pe hol, nu câte una la un salon sau două, dar aşa este mult mai civilizat.

Răsturnare de situaţie

Pentru un necunoscător, lucrurile stau bine la clinica de neurochirurgie din Cluj, şi s-ar zice că aşa au stat tot timpul. Dar nu-i chiar aşa. De fapt, pe la începutul deceniului trecut, lucrurile erau chiar tulburi. Din cauza lucrărilor de renovare ce trenau de la mijlocul anilor ’90, activitatea se mutase în cadrul secţiei de chirurgie toracică, iar cu clădirea evacuată începuseră şi alţii să-şi facă planuri. Estimate iniţial la şase luni, lucrările aveau să se încheie după şase ani: „Ne-am mutat înapoi prin 2001-2002, după ce-am ajuns directorul DSP şi am putut urgenta lucrurile.” Tot acum vreo zece ani, clinica de la Cluj era propusă spre desfiinţare, urmând să i se ia dreptul de a forma specialişti– între timp, a devenit secţie de referinţă pe plan naţional. Ce înseamnă asta? „Am lărgit foarte mult spectrul de intervenţii neurochirurgicale. Patologia vasculară (anevrisme, malformaţii arterio-venoase) nu se aborda aproape deloc, decât urgenţele – acum se operează 100-110 anevrisme pe an. Se operau cam două-patru tumori cerebrale pe lună; eu numai astăzi operez patru, iar anual, vreo 350, şi nu sunt singurul chirurg, în total avem în clinică 500 pe an. Patologia pediatrică nu era deloc abordată, acum o facem pe toată. Cel mai mic copil pe care l-am operat vreodată, de meningomielocel, avea trei ore: se născuse prin cezariană la ora 9, a fost transferat la noi cu incubatorul, la 12 era pe masa de operaţie, iar două ore mai târziu era înapoi la neonatologie. Cel mai mic pacient operat de tumoră cerebrală avea 17 zile.” Profesorul se mândreşte însă şi cu realizările colegilor – printre ei, dr. Tiberiu Maior, specializat pe patologia spinală, unde face toate tipurile de abord, şi probabil singurul din ţară care operează tumorile de sacru, dr. Ioan Szabo, cu una din cele mai mari cazuistici pe tumori de orbită din Europa, sau dr. Horaţiu Stan, cu cea mai mare experienţă în chirurgia endoscopică din ţară... Şi ei, şi ceilalţi, dirijaţi şi încurajaţi să se dezvolte pe ariile care-i pasionează, trimişi în străinătate, la specializări. Acum, experienţa acumulată face ca străinii să vină să înveţe la cursurile de la Cluj...

Viitorul este asigurat

Aveam să întâlnesc, în zilele petrecute la Cluj cu ocazia unei veritabile Săptămâni de Neuroştiinţe de la sfârşitul lui aprilie, rezidenţi care se mândreau de faptul că activează la clinica de neurochirurgie de acolo, care nu ar fi dat acel loc pe niciun altul din ţară. Poate că unul din motive rezidă şi-n filozofia didactică a profesorului Florian: „Îi responsabilizez de la început, îi repartizez pe lângă toţi cei zece chirurgi seniori şi îi rotăm astfel încât să lucreze cu fiecare dintre noi.” Şi ei îmi confirmă că sunt lăsaţi, în funcţie de anul în care sunt, să facă incizii, să încidă şi să deschidă, să facă plastii de dură... „Un rezident de anul patru-cinci poate să intre ca mâna a doua alături de mine, ceea ce pentru ei este extraordinar”, punctează şeful clinicii. În alte vremuri, prin alte părţi, aşa ceva era de neconceput...

Un alt motiv de mândrie al profesorului îl reprezintă tinerii din Cercul Studenţesc de Neurochirurgie şi Neurologie, despre care, în timpul Congresului Euroacademia Multidisciplinaria Neurotraumatologica desfăşurat în acele zile, l-am auzit vorbindu-le multora din invitaţi. De ani de zile, tinerii ţin joia prezentări în biblioteca din mansarda clinicii, vin la gărzi, asistă la operaţii şi ajută atât cât pot: probabil că şi schimbările petrecute în clinică în ultimii ani i-au motivat. „Pe studenţi, trebuie în primul rând să nu-i opreşti, să nu-i frânezi.”, spune dsa. „Sunt atât de entuziaşti şi creatori, sunt o permanentă sursă de idei foarte bune, iar eu îi încurajez, îi coordonez, iar dacă unele proiecte presupun şi costuri suportabile, le acopăr eu. În fiecare an, câţiva dintre ei ajung rezidenţi pe neurochirurgie sau neurologie.” Uitându-ne deci la specialiştii, rezidenţii şi studenţii crescuţi în aceşti ani la Cluj, putem spune că viitorul sună bine. „Aşa este, dar nu numai pentru România, completează profesorul Florian, ci şi pentru Europa: au plecat medici primari în Germania, medici specialişti în Germania, Franţa, Anglia, Elveţia, formaţi de la cap la coadă aici. 25 de ani de şcoală investiţi de stat şi care sunt pierduţi. Am şi foşti studenţi care şi-au început rezidenţiatul direct în Germania, în Franţa...”

Tehnologia nu-i totul

De pe marginea prăpastiei, clinica a ajuns, în zece ani, aproape de vârf. Desigur, mai sunt lucruri de făcut, lipsuri care îi grevează activitatea: nu există CT sau RMN, astfel că pacienţii sunt transportaţi în alte părţi pentru investigaţii; deşi prin alte părţi există, dar sunt subutilizate, în tot Ardealul n-a fost adus un neuroangiograf, care să permită practicarea chirurgiei endovasculare (aşa se face că, dacă-n Occident, 90% din anevrisme sunt embolizate, în Estul continentului, acelaşi procent este operat clasic); cât despre neuronavigaţie, costul tehnicii te împiedică şi doar să visezi în viitorul apropiat. Unele probleme se vor rezolva în curând, odată cu deschiderea, într-o clădire alăturată, a unui centru de excelenţă multidisciplinar. Iar altele vor fi, aşa cum am văzut şi-n sală, acoperite chiar de către medici.

Ar fi greşit totuşi să insistăm la nesfârşit, cum există uneori tendinţa, pe dotările tehnice. Una din expresiile preferate ale profesorului Florian, învăţată de la un coleg american, este „A fool with instruments is still a fool with instruments”. Resursa umană este cea care contează, iar în clinica de aici, după cum am văzut, acest lucru a fost pe deplin înţeles.

 ***

Am părăsit puţin îngândurat clinica de neurochirurgie din Cluj şi pe oamenii săi. Nu mă îndoiam de performanţele obţinute acolo şi nu mai era preocupat nici de viitorul acesteia: după spusele profesorului Florian, s-a intrat pe un drum fără întoarcere, lucrurile s-au pus pe şine, colectivul este tânăr –„la 51 de ani, zâmbea dsa, sunt unul din cei mai bătrâni de aici”- şi pus pe fapte mari. Mă gândeam însă la cât de puţine rezultate îmi returnase motorul de căutare când căutasem ştiri despre locul acesta. Mă gândeam la răspunsul ferm al profesorului, din timpul primei operaţii, când, după ce-mi povestise despre selectivitatea ciudată a presei noastre, l-am întrebat de ce nu se promovează totuşi mai mult: „Nu am timp să stau pe sticlă, locul meu e aici, în clinică”; dar şi la medicii care-mi spuneau că şi-ar dori ca activitatea lor să fie mai bine cunoscută, în vremuri în care medicoritatea, chiar şi cea medicală, este promovată la rang de excelenţă...

De câteva săptămâni, sălile de operaţie proaspăt amenajate au început să funcţioneze- la fel şi lămpile chirurgcale noi şi puternice. Poate că, odată cu ele, se va aprinde şi interesul pentru o clinică renăscută din cenuşă.

* publicat în "Viaţa medicală", numărul 21 (1167) din 25 mai 2012

Eliberare

După patru luni, patul nu mai înseamnă doar partea de la margine- pot să dorm oriunde-mi place, în orice poziţie-mi convine. Merg şi alerg în fine prin oraş fără să mă întreb la fiecare colţ de stradă dacă nu cumva mi-am făcut vreun rău de ultima dată când am verificat. După patru luni, nu mă mai spăl pe bucăţele, frustrant, lent, anevoios: pot să mă bucur pe deplin de apa fierbinte, lăsându-mă în bătaia duşului sau tolănindu-mă în cadă- n-o să păţesc nimic. Intru pe poartă fără s-o mai gonesc cu strigăte pe Vera, care vine mereu să mă salute fluturând din coadă şi sărind vijelios pe mine cu labe mari şi ascuţite. După patru luni, furtunurile şi pansamentele au dispărut, luând după ele grijile şi restricţiile.

Am căutat atât de mult în viaţă să devin sau să fiu în preajma specialului şi a memorabilului; zilele astea mă întreb dacă obişnuitul şi normalul, atât de evitate şi dispreţuite, nu sunt cumva, de fapt, o binecuvântare.

Sfârşit de capitol

Într-un oraş care se mândreşte cu trecutul său cum este Viena, istoria te însoţeşte discret la tot pasul. Zăboveşte lângă tine în pieţe vegheate de statuile înverzite ale eroilor naţiunii şi se cuibăreşte în armurile războinicilor cu sânge albastru, te iscodeşte prin muzee din celebrele portrete cu capete încoronate şi te găzduieşte în încăperile ori grădinile somptuoase ale palatelor imperiale. La Viena, istoria este aşternută pe pânză, turnată în bronz, forjată în oţel, clădită în piatră. Însă câteodată, trecutul –surprinzător, magnific, paradoxal – revine, pentru puţin timp, la viaţă.

Sub soarele arzător al după-amiezii de 16 iulie, câteva sute de oameni se adunaseră în spatele gardurilor amplasate de poliţişti în Piaţa Eroilor, împărţindu-şi atenţia între imaginile proiectate de televiziunea publică pe un ecran uriaş şi ieşirea din marea curte interioară a Hofburgului. Prin acel loc şi-a făcut apariţia, la cinci şi un sfert, pe acordurile unui marş funebru, cortegiul funerar al lui Otto Habsburg, ultimul Prinţ Moştenitor al Imperiului Austro-Ungar. Născut în urmă cu aproape un secol, pe când bătrânul Franz Iosif încă mai domnea iar vechea ordine părea de neclintit, el a ajuns, după pierderea războiului, destrămarea imperiului şi moartea tatălui –vremelnicul ultim împărat Carol I-, şeful în exil al unei familii care condusese Austria vreme de şase sute de ani. Timpul s-a scurs, spiritele s-au calmat şi rănile s-au închis, iar fostul pretendent al unui tron dispărut a ajuns să se remarce prin lupta împotriva regimurilor totalitare şi pentru unificarea Europei. Moartea sa a stârnit aşadar emoţii sincere, iar ceremoniile care i-au fost dedicate- nostalgii inofensive.

Pe drumul ocolit dintre Catedrala Sfântul Ştefan, unde a fost oficiat recviemul, şi cripta Mânăstirii Capucinilor, Otto Habsburg a fost condus de 3.500 de persoane, care au reconstituit în acea zi splendoarea epocii imperiale. Bărbaţi şi femei de toate vârstele au înfruntat canicula, purtând cu mândrie costume tradiţionale din regiunile fostului imperiu sau defilând, cu săbii strălucitoare, panaşuri semeţe şi steaguri îndoliate, în uniformele puşcaşilor, grenadierilor, dragonilor şi altor războinici demult dispăruţi de pe câmpul de luptă. Iar când sicriul arhiducelui, acoperit cu steagul galben-negru al Habsburgilor, a poposit pentru câteva momente în faţa statuii lui Eugen de Savoia, 21 de salve au fost trase din cele două tunuri uşoare mânuite de artilerişti de epocă.

De jumătate de oră a fost nevoie pentru ca întreaga procesiune să treacă prin Piaţa Eroilor de unde, după alte treizeci de minute, urmăream pe videowall impresionanta ceremonie a intrării lui Otto Habsburg în locul unde avea să-şi petreacă veşnicia. Ajuns la Mânăstirea Capucinilor, maestrul de ceremonii a bătut de trei ori în uşile închise, din spatele cărora călugării au întrebat de trei ori cine cere să intre. Prima oară, mesagerul l-a prezentat pe cel care, în alte împrejurări, ar fi avut o domnie de aproape nouă decenii, drept „Otto de Austria”, fost Prinţ Moştenitor al Austro-Ungariei şi deţinător a zeci de titluri princiare şi nobiliare. Răspunsul călugărilor la această trufaşă enumerare? – „Nu-l cunoaştem!”. Nici următoarea dată, când cel decedat a fost recomandat ca „Dr. Otto Habsburg”, preşedinte al Uniunii Pan-Europene, membru şi decan de vârstă al Parlamentului European, doctor honoris causa a numeroase universităţi, călugării nu i-au permis intrarea. De-abia a treia oară s-au deschis uşile lăcaşului unde se află Cripta Imperială- când cel condus de mii de oameni prin centrul Vienei a fost prezentat ca „Otto, un muritor şi un păcătos”.

Două ore mai târziu, ultimii invitaţi părăseau Mânăstirea Capucinilor, unde un om şi epoca sa erau de-acum rezumaţi printr-o piatră de mormânt. Iar în lumina înserării, arătări cu săbii, flinte şi uniforme fistichii mergeau fără ţintă pe străzile Vienei, exponate rătăcite ale unui muzeu însufleţit vreme de-o zi.

* publicat în "Viaţa medicală", numărul 35 (1.129) din 2 septembrie 2011

Bacul meu

Mare lucru nu mai ţin minte. Ştiu de pildă că-n seara dinaintea oralului la română, toceam la lumina becului din curte, în timp ce la televizorul din casă Franţa şi Italia jucau finala Euro 2000. Absolventă de Pedagogic, sor-mea mă ajuta să îngraş porcu-n ajun, revăzându-şi fişele pe care le făcuse cu 7-8 ani înainte. Subiectele pe care le-am extras în dimineaţa următoare nu le mai ştiu. Îmi amintesc doar că pe unul îl învăţasem foarte bine, iar pe celălalt- deloc. Cu toate astea, l-am stors pe cel cunoscut în asemenea hal, încât comisia, convinsă că nici nu mai are rost să mă asculte la celălalt, mi-a dat 10. Dar la fel de bine aş fi putut să iau orice notă până la 6. A urmat oralul la engleză unde, cu toate că limba principală în cei patru ani fusese franceza, am luat tot 10, fără emoţii.

Cum se împlineau 150 de ani de la naştere, cu toţii ne aşteptaserăm ca Eminescu să aibă monopolul la română- dar n-a fost aşa. La scris, subiectul principal –şi singurul pe care mi-l amintesc din toată suita de examene- este „Noaptea de decemvrie” a lui Macedonski, pe care o ştiam foarte schematic, aşa că aceeaşi idee am scris-o, cred, de cinci ori în cinci feluri diferite, doar-doar oi reuşi să umplu mai multe foi. Deşi am beneficiat de colaborarea şuşotită cu colegii şi –din câte reţin- de atmosfera familiară a sălii unde studiasem în trei din anii de liceu, aici am luat cea mai mică notă: 8,90.

Din proba la mate nu-mi amintesc decât că primele câteva probleme erau cumva legate între ele- dac-o greşeai pe prima, le greşeai şi pe celelalte. Sunt destul de sigur însă că n-am făcut de unul singur descoperirea asta, ci că m-a ajutat colegul din spate care, dintr-un noroc alfabetic, era, dacă nu mă-nşel, fostul meu coleg de bancă. Dacă n-aş avea dovezi scrise, aş fi uitat până şi nota obţinută- 9,30.

Examenul de care cred că mi-a fost cel mai frică a fost cel scris la informatică. Dacă ar fi să privesc în urmă în căutarea sursei cele mai îndepărtate a problemelor mele de adult, aceea ar fi faptul că, din dorinţa stupidă de-a mă afla printre elevii „de elită”, am optat pentru profilul de informatică. O materie predată de incompetenţi, din care n-am înţeles decât cele mai banale aspecte, pe care an de an am trecut-o târându-mă, picurând în mine o neîntreruptă stare de nesiguranţă, care mă caracterizează şi acum. Mi-e clar acum că, odată greşeala comisă, ar fi trebuit s-o repar reprofilându-mă cel târziu după primii doi ani; dar n-am făcut-o, şi mi-o reproşez mai mult decât opţiunea iniţială, luată din ignoranţă. Am făcut toată această introducere ca să explic faptul că la această probă m-am bazat exclusiv pe copiat din carte şi de la alţii. Patru ani de chin sunt aşadar încununaţi printr-o notă de 9,05 din care aş fi meritat probabil doar punctul din oficiu.

Examenul la alegere, cel la fizică, a fost singurul unde n-am avut niciun sprijin din partea prietenilor, fiindcă nimeni altcineva din clasa mea n-a mai optat pentru materia asta- la care eu mă pregătisem în vederea Medicinei. Doar la un subiect de fizică nucleară a trebuit să caut o formulă lungă cât casa, dar în rest am fost cuminte. Am avut, ce-i drept, norocul ca printre corectori să se numere şi meditatorul meu, dar nota de 9,40 n-a fost umflată prea mult.

Pe diploma eliberată în urmă cu aproape 11 ani, media înscrisă în josul rubricii de Bacalaureat este de 9,44- una mediocră în acel an la profilul meu, dar cea mai bună din familia mea. Niciodată însă, de la afişarea notelor şi până acum, nu m-am mândrit cu rezultatul ăsta- aşa mi s-a părut că e decent, de vreme ce îl împart cu norocul, colegii şi supraveghetorii. De altfel, decenţa a caracterizat, din câte ţin minte, abaterile din sesiunea aceea şi din locul acela: nu s-au dictat subiecte, nu s-a vorbit gălăgios, nu s-a copiat grosolan.

Două motive am pentru această rememorare cu iz de autodenunţ. O dată, ca să-mi fixez pe un suport tot virtual, dar mai trainic, nişte amintiri care se împuţinează. Şi-n al doilea rând, ca să adaug o perspectivă mai nuanţată intransigenţilor care, trecuţi prin sita largă a Bacurilor din ultimele decenii, îi critică pe cei eşuaţi acum pe capete în plasa vigilenţei sporite. Sigur că de câţiva ani, decenţa fusese călcată în picioare, iar examenele se transformaseră în dezmăţ şi formalitate. Dar cred că dacă doar cei care, la vremea lor, n-au folosit copiuţe, nu s-au sfătuit cu colegii şi nu s-au uitat în lucrarea vecinului, ar avea voie să vocifereze, atunci corul acuzării de azi n-ar mai fi chiar aşa de puternic.

Halloweenul neaoş

Prima dată auzeam de Halloween pe la jumătatea anilor 90, când un băiat de pe stradă, mutat în State pe undeva prin New Jersey –care pentru mine era atunci totuna cu New York- ne scria încântat despre o sărbătoare ciudată cu oameni costumaţi în vrăjitoare şi schelete. Dimpreună cu Valentine’s Day, evenimentul ăsta avea încet-încet să fie adoptat şi pe la noi, lăsându-mă pe mine cam ca pe morţii comemoraţi în ultima zi de octombrie: rece.

Am însă şi amintiri calde şi frumoase cu ziua asta, de acum cinci ani, când Halloweenul m-a prins în State. Era o toamnă plină de entuziasm, când studenţii însufleţeau din nou orăşelul Hanover şi Colegiul Dartmouth, zilele erau reci, dar senine, iar lumina ricoşa neobosită între soare şi straturile de frunze galbene de pe jos. Cam aşa pica Halloween în 2005, la graniţa dintre Vermont şi New Hampshire, unde mă aflam eu. Toată suflarea era cuprinsă de frenezia petrecerii, împodobindu-şi din timp camerele, ferestrele şi casele cu cele mai năstruşnice accesorii, un arsenal de băgare a spiritelor în sperieţi care creştea de la an la an. La marginea drumului ce lega două orăşele, cineva îşi realizase de pildă lângă cutia poştală o adevărată scenografie, cu mâini strecurându-se de sub pietre de mormânt, stafii şi doamne cu coasă. Prin comparaţie, dovlecii sculptaţi ce tronau pe gardul peluzei bătrânului colegiu erau de-a dreptul cuminţi.



În ziua cea mare, din cauza programului mai scurt de lucru şi a afluxului mare de clienţi la care se aştepta managementul fast-foodului la care lucram, am fost mutat din tura obişnuită de noapte în cea de dimineaţă. Ocazie cu care am constatat că toată lumea dăduse în mintea copiilor. În spatele tejghelei, o casieriţă micuţă şi sfioasă, cu faţa albă, pistruiată şi cam îmbătrănită, venise costumată în...văcuţă, încurcându-se la tot pasul în ugerul de pe burtă. Iar la drive-through, un ţărănoi gălăgios între două vârste rememora foarte vesel aşteptându-şi comanda o întâmplare petrecută cu câţiva ani înainte, când într-un hamburger servit de restaurantul respectiv fusese descoperit un deget de om; a plecat probabil un pic dezamăgit că n-a găsit ceva similar în meniul întins pe fereastră, dar mândru de manechinul decapitat şi vopsit cu roşu pe la gât pe care-l căra în spatele camionetei- hotărât lucru, dacă ai de gând să te plimbi în văzul tuturor cu o victimă reală fără să păţeşti nimic, cel mai sigur este s-o faci de Halloween.

Vremuri

Când eram mic şi părinţii m-au pus să învăţ numărul de telefon de acasă şi adresa unde locuiesc, credeam că Strada Toamnei era doar suta de metri de drum umbrit, un pic frânt la jumătate, dintre Eminescu şi Dacia. Lungimea s-a dovedit numai bună pentru atunci când, împreună cu băieţii de pe stradă, am organizat şi noi nişte Jocuri ca cele de la Barcelona. Desigur că trotuarul plin de hopuri de la rădăcinile copacilor bătrâni a complicat întrecerea de sprint, dar eu am abandonat, printre primii fiind, doar din cauza Ritei, un câine negru şi rău care a ţâşnit spre noi din grădina mare a caselor vechi de la colţul străzii. Mi-am luat însă revanşa la turneul de badminton, pe care l-am ţinut în mijlocul drumului- pe piatra cubică auzeai de la o poştă maşinile, care oricum treceau foarte rar.

Nici parcate pe trotuar nu erau prea multe maşini. Singura prezenţă constantă era Trabantul nemişcat cu anii al vecinului de vizavi; de fapt, bănuiam doar după formă că sub husa întărită de mizeria strânsă cu anii se afla un Trabant, care nu mai servea decât drept camuflaj la jocurile noastre de-a v-aţi ascunselea.

După câţiva ani am constatat că tot Toamnei îi zicea la stradă şi după ce trece de Eminescu, într-o parte şi de Dacia, în cealaltă- lumea mea se lărgise deja. Ba mai mult, în drum spre şcoală am descoperit că prin zonă mai există şi o stradă a Verii, şi una a Iernii, dar când i-am întrebat pe ai mei, mi-au spus că Primăverii e cu totul altundeva.

De-atunci timpul a trecut şi tot trece. Trabantul a dispărut, iar la fiecare poartă a răsărit cel puţin câte-o maşină. Rita a murit demult şi buldozerele i-au ras domeniul de la colţul străzii, pe care acum cresc bălării şi se strâng gunoaie. Din copaci au rămas doar rădăcinile şi hopurile din trotuar, iar maşinile zburdă pe asfaltul de curând turnat. În doi ani va fi iarăşi o Olimpiadă; dar n-are nici cine, nici unde să se mai joace.

Memory lane

Zilele scurte, ploioase şi reci din ultima vreme mi-au reactivat binecunoscuta nostalgie, îndreptând-o de data asta spre Ploieşti, la prima mea casă şi...holul ei de poveste.

Era un hol lung, cu sufrageria la un capăt şi baia la celălalt, din care se deschideau, rând pe rând, bucătăria, camera noastră -a băieţilor- şi, de-o parte şi de alta a băii, dormitorul părinţilor şi camera sorei noastre. Deşi în cei opt ani ploieşteni mă jucam zilnic cu orele în faţa blocului, ieşeam cu ai mei prin parcuri sau pe bulevarde, iar mai târziu am început să merg la şcoală, acum mi se pare că cel mai mult timp l-am petrecut pe holul acela. Pe hol stăteam, alături de frati-miu, pe oliţele aliniate la perete lânga baie şi tot acolo, seara, când venea de la muncă, tata mergea în patru labe, cu noi în cârcă, pe mocheta albastră cu dungi albe. Cea mai veche amintire pe care o pot plasa în timp are legătură tot cu holul- veneam tiptil, pe lângă perete şi-mi strecurasem capul pe uşa bucătăriei, iar mama, care lucra la un tort, s-a întors către mine şi mi-a zis: „E pentru tine, astăzi faci trei ani!”. Pe frigiderul din dreapta intrării în sufragerie, eu şi frati-miu aveam fiecare câte o puşculiţă în formă de moară, care-şi învârtea roata când băgai o monedă- cum să nu-ţi facă plăcere să pui bani deoparte?- , iar în şifonierul de vizavi de camera noastră ne ascundeam când făceam vreo boacănă. În clanţa uşii de la bucătărie mi-am spart –a doua oară- capul, iar pe uşa de la baie făceam, seara, proiecţii de diafilme cu „Scufiţa roşie”, „Turtiţa” şi „Martinel”.

Am văzut ultima oară holul ăla în 1990, când m-am mutat la Bucureşti, în casă cu grădină şi vestibul înghesuit la intrare. Deschid de câteva ori pe an frigiderul care acum pufăie obosit în garsoniera din Sinaia, zăresc şifonierul care stă demontat într-un colţ al podului, calc pe mocheta întinsă acum în mansardă şi mi-l amintesc, mare şi misterios cum îmi părea pe când eram mic şi neştiutor.

Ameţesc puţin la gândul că am deja amintiri mai vechi de douăzeci de ani. Vor mai trece poate de două ori câte douăzeci...şi gata. Dar dacă avem un suflet, iar după moarte sufletele dau câte-o raită prin locurile preferate din timpul vieţii, eu îmi cunosc de pe-acum prima destinaţie.

Surprize

Cele trei zile petrecute la munte mi-au adus câteva surprize bune de pus în album; nu-i vorba de drumuri ca-n palmă, de trasee turistice curate sau de o asistenţă respectuoasă la slujba de Înviere. Ci de lucruri mici, ascunse şi, poate de aceea, mai entuziasmante:

-la munte timpul ajunge cu întârziere; o fi mergând încet pe serpentine, s-o fi căţărând anevoios pe creste, cert este că acolo mai toate anotimpurile debutează când prin alte părţi ele s-au înstăpânit de-a binelea; la Sinaia, aşadar, primăvara încă era cam incertă- la Cotă s-ar mai fi putut schia, în vale mai găseai zăpadă de-o bulgăreală, iar pădurile de pe versanţi şi copacii din parcuri nu dădeau semne de înmugurire; însă tocmai fiindcă abia îşi făcea intrarea, primăvara de la Sinaia ne-a oferit la Peleş, la început de aprilie, o peluză plină de ghiocei şi brânduşe.

-de Înviere, la coborârea de la Mânăstirea Sinaia, la poalele drumului spre Furnica, cimitirul dedicat morţilor din Primul Război Mondial era luminat de lumânări aduse de câţiva oameni de la slujbă; înghesuiţi de mai bine de 90 de ani unii lângă alţii, românii, maghiarii şi germanii căzuţi prin părţile locului au primit, împreună, lumina.

-duminică dimineaţa, pe traseul spre Susai, un căprior ne-a sărit atletic în cale, ne-a mai privit câteva clipe curios din desiş şi-a zbughit-o mai departe- tot restul drumului am uitat de oboseala urcuşului.

-în holul blocului de garsoniere din Sinaia, două puştoaice repetau visătoare la chitară; am trecut repede pe lângă ele, să nu le deranjăm, iar eu am urcat scările reflectând nostalgic- parcă mai ieri fratele meu cobora aceleaşi trepte cu chitara în mână; corzile ciupite se auzeau până sus, la noi din casă, însoţite de două voci tinere; viitorul îţi zâmbeşte când nici nu te aştepţi- dacă eşti atent, poţi să-l şi recunoşti.

∞

Nu numai dragostea sau fericirea trec prin stomac, ci şi credinţa. Multe din sărbătorile religioase –dar şi laice- au ajuns să se identifice pentru mulţi dintre noi cu felurile specifice de mâncare- drobul şi ouăle roşii de Paşti, cârnaţii şi caltaboşii de Crăciun, salata boeuf de Anul Nou. Nimic însă nu se leagă parcă de suflete, nu stârneşte entuziasmul copilului şi nostalgia adultului, precum deserturile de la sfârşitul meselor- pasca de la Inviere, torturile aniversare ori onomastice, cozonacul de Crăciun sau..mucenicii de pe 9 martie.

Un reportaj dedicat sărbătorii de ieri descria tradiţia culinară a mucenicilor sau sfinţişorilor, amintind că în Moldova specifici sunt cei copţi, iar în Muntenia cei fierţi în zeamă. În ce ne priveşte, cu toate că trunchiul familiei Călin creşte de mulţi ani la Bucureşti, rădăcinile sale, mici şi întotocheate uneori, se întind cam peste tot prin ţară; aşa că la noi în casă nu sunt admise micile orgolii regionale- la noi, pe 9 martie, bunica, spirit tolerant, face din ambele feluri.

Lucrurile se petrec la fel an de an- în noaptea zilei de 8, când ecourile Zilei Femeii sunt demult stinse iar restul casei adoarme, ea trebăluieşte voioasă de una singură prin bucătărie – nepoţii zic mereu c-ar vrea să-nveţe, dar când vine vremea hotărârea le păleşte abrupt; cu un pahar de bere într-un colţ de masă şi o telenovelă suspinând pe fundal, schimbând la răstimpuri câte-o vorbă cu o pisicuţă sau un căţel de prin casă, draga de ea frământă aluatul ca de cozonac pentru mucenicii moldoveneşti, amestecă în oala mare cu cei munteneşti, scoate din cuptor serii după serii de opturi pe care le însiropează şi presară cu nucă măcinată-la gustul şi căutarea pe care o au, să facă doar 40, adica unul pe cap de sfânt, ar echivala cu un război civil!

Puţine lucruri s-au shimbat de aproape 30 de ani de când o urmăresc în bucătărie la fiecare început de martie; de când se găsesc prin magazine mucenicii mici pentru fiert, nu se mai osteneşte să-i facă ea în casă şi pe aceia; în schimb, pentru cei modoveneşti, ligheanele pentru aluat s-au tot înmulţit de-a lungul anilor, de vreme ce nepoţii, odinioară strânşi sub acoperişurile celor două fiice, au început să se aşeze la casele lor şi chiar să-şi întemeieze familii- nu-i bai, mâinile ei nu ştiu ce-i aia oboseala; un singur lucru mă deranjează de la un an la altul- părul tot mai alb care se adună pe capul bunicii mele ajunse cu veselie şi hărnicie la 80 de ani. Oricum ai lua-o, unele lucruri pur şi simplu nu-s drepte.

Hai la desene!

În week-endul care s-a scurs, aflat sub influenţa Crăciunului proaspăt încă în minte, în care, după cum spuneam, am privit şi unul din filmele clasice ale lui Disney, „Pinocchio”, am descărcat din reţea şi vizionat „Pisicile aristocrate”- îl văzusem când eram prea mic să-nţeleg ceva din el. Ei bine, în momentul când, în dimineaţa de după furtuna în care Ducesa şi cei trei pisoi fuseseră abandonaţi de valetul cel rău la marginea oraşului, apare cântând lipsit de griji motanul O’Malley, mi-am zis: „ăsta are aceeaşi voce ca Baloo din „Cartea Junglei” ! ”. Si s-a dovedit c-aveam dreptate: ieri, căutând pe Google, am văzut că actorul şi cântăreţul respectiv a făcut voci şi-n „Aristocats”, şi-n „Jungle Book”, şi-n „Robin Hood”-preferatul Valentinei şi una din viitoarele vizionări.

Însă astăzi deschizând „Adevărul” mi-am amintit cu ruşine de o voce infinit mai dragă copiilor din generaţia mea, voce pe care recunosc că nu mă gândisem niciodată s-o caut pe net până-n pânzele albe, deşi ar fi meritat din plin. Mă refer la vocea care a însoţit mai toate serialele de desene animate la care cu toţii ne uitam, lăsând urgent baltă joacă, masă, teme. Cele cu „Sandy Belle” care rămâne orfană, îl caută-n lume pe Marc şi se face reporteriţă; cu cei care căutau idealist prin toată lumea „Floarea-n şapte culori”; cu Nils Holgersson, care-mi face acum cu mâna de pe hârtia de 20 de koroane de pe biroul meu şi care atunci, alături de un cârd de gâşte, străbătea în zbor Suedia pe spatele gânsacului Martin; cele cu „Captain Planet”, care fără să exagerez, mi-au definit tot comportamentul meu de copil, adolescent şi adult faţă de natură şi care, spunea de curând Ted Turner, fondatorul CNN, ar trebui reluate acum mai mult ca niciodată; mă refer şi la spadasinii din „Serifii stelari” şi piloţii din „Michel Vaillant”; la desenele cu ratoni şi ştrumfi sau la cele cu „Perrine”, fetita care-şi însoţea cu mama ei dintr-un targ în altul, unde făceau poze la oameni , Perrine care rămâne şi ea orfană şi se angajează la fabrica bunicului ei orb.. ştiţi cu toţii şi despre ce desene vorbesc, şi despre ce voce vorbesc. Ei bine, vocea aceea care ne-a însoţit printre atâtea poveşti, timp de atâtea ore şi care la sfârşitul fiecărui episod anunţa doar cine făcuse „traducerea şi adaptarea”, dar nu şi propria sa identitate, vocea aceea are în fine un nume: Mihai Cabel

Pe el îl puteţi vedea şi citi astăzi în Adevarul

Melon collie

Cele mai neasteptate lucruri iti pot declansa amintiri. Eram intr-una din diminetile ploioase de saptamana asta in bufetul Spitalului Militar si-mi incalzeam buzele si mainile cu o cafea de la dozator. Si asa a inceput.

Mi-am adus aminte de prima oara cand am vazut un astfel de dozator. Era in primele zile ale lui 2002, iar eu ma intorceam cu trenul de la Covasna, unde facusem Revelionul. Acolo tin minte ca am impodobit un brad in padure cu globuri cumparate in graba din Brasov si tot acolo am vazut pentru ultima oara o intindere nesfarsita si orbitoare de zapada inalta pana pe la genunchi. Dar ca sa revin, ma intorceam cu trenul, un personal cred ca era, fiindca oprea in mai toate statiile; si tin minte ca intr-una din garile astea, la Odorheiu Secuiesc cred, am vazut pentru prima oara un dozator din asta; stiu ca am fost uimit, o data fiindca nu mai vazusem asa ceva decat in filme si in al doilea rand pentru ca m-as fi asteptat ca prima oara sa gasesc o astfel de chestie in centrul Bucurestiului, nicidecum in gara unui orasel de provincie. Am luat-o insa ca pe un semn al avansului istoric al transilvanenilor fata de regateni si m-am delectat cu un ceai, eu nefiind pe-atunci un bautor de cafea sau derivate.

Probabil ca dupa aia aparatele astea au inceput incet-incet sa se-nmulteasca, dar urmatorul cu care am bonduit a fost in vara lui 2004. Eram tot in Ardeal, la Targu Mures de data asta, la un stagiu de o saptamana la SMURD. Locuiam intr-un camin al medicinistilor si imprumutasem bani de benzina si mancare ca sa pot merge; se tineau Jocurile Olimpice de la Atena, cand inca mai luam noi medalii la canotaj si gimnastica, dar n-aveam niciun tv prin preajma asa ca asteptam cu infrigurare in fiecare zi vestile prin telefon. Ma trezeam destul de devreme -daca te gandesti ca eram in vacanta-, saream in masina si goneam pe langa Facultatea de Medicina catre Spitalul Judetean, unde dimineata faceam cursuri teoretice de asistenta de urgenta. Acolo am descoperit un alt dozator si cred ca atunci am inceput, ca sa nu adorm, sa beau cappucino-uri si cafele cu lapte; in fiecare dimineata strangeam relatia cu masina furnizoare de energie, asa ca a devenit o parte a ritualului acelor zile. Si tot parte din ritual erau pranzul si cina, constand de regula din cremwursti si cartofi, prajiti -la bucataria din capatul etajului de camin, unde la ora de varf trebuia sa stai la coada- intr-o tigaie pe care o gasisem in prima zi abandonata intr-un colt de camara, plina de praf si cu smaltul ciobit; sau plimbarile lungi prin orasul ala verde si racoros chiar si-n august, linistit dar vesel in acelasi timp; sau noptile in care entuziasmul ma tinea treaz pana tarziu in noapte, sorbind o bere sau doua.

De atunci fenomenul s-a extins, aparatele astea au inceput sa se gaseasca pe toate drumurile, in spitale, restaurante, cinema-uri si cladiri de birouri, o masa amorfa si anonima; iar eu beau acum de 2-3 ori pe zi cappucino sau 3in1. Dar chiar si in asemenea vremuri m-am mai ales cu o amintire placuta de la un astfel de dozator; si asta tot in Ardeal, bineinteles, mai precis la Sighisoara, unde la Villa Franka aveau un aparat care iti prepara tot ce voiai gratis, ceea ce ne-a incurajat, pe mine si pe Valentina, sa abuzam nitelus de el. Ce-i drept insa, nu inventiile moderne sunt cele care te umplu de amintiri dragi in Sighisoara..

2008

In cele sase luni petrecute in State in 2005 am trait multe momente care mi-au ramas dragi peste ani. Unul din acestea a fost Thanksgiving-ul, sarbatoarea traditionala americana care pica in fiecare an in ultima zi de joi a lunii noiembrie. Este o sarbatoare laica cu origini in trecutul colonial si agrar, in care familiile se strang si aduc multumiri pentru bunele de peste an. Intr-adevar, ca orice sarbatoare mare in zilele noastre, a degenerat destul de mult intr-o ocazie de a manca foarte mult si de a cumpara o gramada de lucruri de care de fapt nu ai nevoie. Dar singurul Thanksgiving de care am avut parte pana acum mi-a ramas ca o amintire zambitoare in suflet; prietena mea de atunci a primit cadou, de la hotelul la care lucra, un urias curcan congelat, ceea ce ne-a bucurat dar ne-a si pus in dificultate-locuiam intr-un motel unde nu puteam gati; colegele ei insa au fost foarte saritoare si au ajutat-o sa-l gateasca in bucataria hotelului; eu, care aveam zi libera, am iesit in oras printr-o ninsoare deasa, curata si vesela si am facut cumparaturi- am luat cateva decoratiuni, bauturi si un set de cutite pentru taiat curcanul. Ajunsi acasa, am inveselit cat am putut camera saracacioasa cu decoratiunile luate, am intins pe jos o patura pe care am asezat sticla de Pepsi, painea, branza topita, piureul de la plic amestecat cu apa fiarta si, piesa de rezistenta, cea mai frumoasa friptura de curcan pe care cred c-o voi vedea vreodata. Am mancat, am ras si ne-am uitat bucurosi pe geam la zapada de poveste de afara, iar lumea parea, la 23 de ani, un loc mare, prietenos si bun.

Amintirea asta draga imi revine in minte uneori, spre sfarsit de an sau cand pica vreo zapada zdravana. Si pe langa fericirea pe care o traiam atunci, incerc sa nu uit de miezul, un picut demodat si dat uitarii poate, al acelei sarbatori: recunostinta. Noi n-avem aceasta sarbatoare, dar sfarsitul anului asta este pentru mine un prilej sa-mi fac propriile bilanturi si sa-mi aduc, in spiritul Thanksgiving-ului, multumirile pentru 2008. Deci:

Sunt recunoscator pentru jobul pe care l-am avut; un job care ce-i drept, nu mi se potriveste, dar datorita caruia am cunoscut cativa oameni foarte de treaba, care m-a ajutat sa uit de grija zilei de maine si chiar sa-mi cultiv cateva placeri pe care inainte nu mi le permiteam. Sunt recunoscator pentru timpul pe care l-am avut pentru lectura; am citit in 2008 in jur de treizeci de carti care simt ca m-au imbogatit, mi-au largit orizonturile si mi-au colorat visele. Sunt recunoscator pentru excursia de la Paris, din vara, unde am vazut locuri despre care am citit si invatat cand eram mic, unde am trait in atmosfera si frumosul de care as vrea sa avem parte mai des si la noi in tara.

Dar mai ales, anului 2008 ii sunt recunoscator pentru ca mi-a adus fluturasi in stomac si emotii in piept, mangaieri tandre si saruturi pasionale, nopti fierbinti si dimineti racoroase, bucuria de a avea grija si placerea de a fi ingrijit; ii multumesc pentru iubita mea, Valentina. La Multi Ani, 2009!

Zoe

Cand mama mea o aducea acum ceva mai mult de zece ani intr-o plasa, Zoe era o pisicuta speriata si uratica-fusese chinuita de niste copii care-i arsesera mustatile si sprancenele. Credeam ca va fi greu sa ma atasez de ea, fiindca tinusem foarte mult la motanul pe care-l avusesem inainte; insa acea zi a fost inceputul unei mari povesti de dragoste- atat de mare, incat tatalui meu i-a trebuit o zi intreaga ca sa ma anunte ca Zoe a murit, sambata-seara.

Sunt foarte multe lucrurile care s-ar putea spune despre Zoica, iar sa te apuci sa scrii despre ea inseamna sa te silesti sa faci o selectie dureroasa a amintirilor. Am avut destule animale de-a lungul timpului, casa noastra cu tot cu oamenii din ea n-ar mai fi la fel fara ele; dar cred ca Zoe a fost cel mai admirat, comentat si fotografiat dintre toate. N-a fost un animal de companie oarecare, a fost de-a dreptul o institutie; pentru ca de multe ori noi am ajuns sa ne croim viata dupa ea, nu invers. A avut o personalitate puternica, obtinand aproape intotdeauna ceea ce dorea de la noi, in felul in care si-l dorea; daca voia sa bea apa, te chema ca sa-ti arate ca ligheanul ei este murdar si ca trebuie sa i-l speli, cand voia sa intre in casa trebuia s-o faca in ritmul ei, nu al tau, iar dovezile de afectiune ti le dadea cand simtea ea, nu cand i le cereai tu.

Multe lucruri se spun despre pisici, iar in privinta Zoicai, unele sunt adevarate, altele nu. Cand a adus-o acasa, mama imi spunea ca a auzit ca in trei culori –cum era si ea- nu pot fi decat pisicile, nu si motanii; chestia asta n-am mai auzit-o in alta parte, unii prieteni veterinari mi-au spus insa ca n-ar fi adevarat. Se spune ca pisicile sunt curioase, iar Zoe o confirma; orice cutie nou aparuta prin casa ii trezea interesul si ii dadea un loc inedit de joaca pentru cateva zile bune, daca uitai usa deschisa la sifonier puteai fi sigur ca mai tarziu aveai s-o auzi cotrobaind inauntru, iar bunica-mea nu putea sa-si deschida bine ziarul pe masa, ca hop!, aparea pisica, curioasa si dornica de atentie. Intr-un documentar de mai demult spuneau ca pisica de casa nu se considera pisica, ci om; iar Zoe cred ca s-a simtit intr-adevar un om ca toti oamenii, avand de la noi pretentiile corespunzatoare dar luandu-si in serios si responsabilitatile -nu de putine ori a sesizat momentele noastre mai grele, fizice sau morale, si a incercat sa ne ajute, dupa puterile ei. Se zice despre pisici ca pot dormi cea mai mare parte a zilei, iar Zoica era campioana la categoria asta; puteai sa te-ntorci acasa dupa-amiaza si s-o gasesti dormind in acelasi loc in care-o lasasesi dis-de-dimineata; si ii placea sa doarma oriunde-in pat, pe calorifer, pe birou, pe haine, in cutia cu ate a bunicii, pe sifonier, in fotoliu, la geam, in curte cu burta la soare..cele mai multe poze sunt cu ea dormind in pozitii haioase, iar una pe care eu i-am facut-o si care ma amuza in mod deosebit, ma intristeaza acum foarte tare, pentru ca era exact pozitia in care aveau s-o gaseasca ai mei fara suflare- cu barbia-n piept, la piciorul prunului din curte..

Se spune despre pisici ca au noua vieti; mi-as fi dorit sa fie adevarat si pentru Zoica...pentru ca ea s-a ingrijit mai mereu foarte bine si n-a fost vreodata cu adevarat bolnava; asa ca a murit cand nu ne asteptam sau pregateam, cand eram siguri ca va mai fi cu noi inca zece ani..cand inca mai aveam nevoie de ea.

Se mai spune despre pisici ca pleaca atunci cand simt ca le vine vremea, ca nu vor sa moara acasa.. Zoe cred insa ca ne-a iubit mult si ca a si simtit cat de mult o iubeam la randul nostru, asa ca a vrut sa moara cu noi prin preajma.. chiar si-asa, a facut-o la fel de demn si de discret cum a trait, iar vestea trista a fost anuntata de catelusele noastre, care o boceau cand au iesit ai mei sa vada ce se petrece..Zoica zacea linistita pe pamant, langa copac; isi incheiase menirea si murise usor, in somn..e singura consolare pe care mi-o gasesc..

Mai tineti minte?

Primul meu 15 septembrie s-a petrecut acum douazeci de ani; abia azi mi-am dat seama si realitatea asta m-a cutremurat un pic. A fost o zi mai importanta decat pentru alti copii, pentru ca eu nu fusesem la gradinita. Eram la Ploiesti si tin minte ca-n dimineata aia am plecat impreuna cu fratele meu care trecea in clasa a doua spre Scoala Generala numarul opt; fiecare aveam in mana un buchet de gladiole pentru doamnele invatatoare. Nu tin minte foarte multe din ziua aia; nu mai stiu daca am mers pe jos sau cu masina pana acolo, dar stiu sigur ca mama a fost cu mine pana cand am intrat in cladire. In ultimul moment si-a adus aminte sa-mi spuna sa nu uit ca numele meu de familie e Calin (era prima oara cand auzeam asta) si sa nu cumva sa zic ca ma cheama Mihaita (cum mi se spunea in casa) , ci Mihail. Au fost mult prea multe informatii pentru mine, asa ca partea cu Mihail am uitat-o, reusind astfel sa ma fac de ras din prima zi. Mai tin minte ca doamna Vaduva, invatatoarea, ne-a spus ce carti si caiete ar trebui sa ne pregatim pentru fiecare materie iar eu, ingrijorat de faptul ca nu putusem sa le retin pe toate, am mers la catedra la sfarsit si am rugat-o sa mi le mai spuna o data, ca sa-mi fac o lista. La iesirea din clasa ma astepta sora mea, care era intr-a opta in aceeasi scoala si era un soi de vedeta pe-acolo.

Si au trecut unsprezece ani. Primii doi la Ploiesti, dupa care ne-am mutat in ΄90 in Bucuresti. Premii am luat doar pana-ntr-a opta; intr-a cincea am avut nota scazuta la purtare, motiv si acum de regrete din partea fostei mele diriginte- pronuntasem cuvantul „lesbiana”. A venit si liceul si atunci au inceput experimentele cu sistemul de invatamant: s-a schimbat modalitatea de admitere la liceu (din fericire eu am dat-o pe stil vechi), in ultimii doi ani trimestrele s-au transformat in semestre, tezele au devenit mai putin importante. Tot vreo doi ani inceputul scolii a fost amanat din cauza epidemiilor inchipuite de meningita. Si cred ca am apucat si inceputul scolii la 1 septembrie, cum era in Republica Moldova, dar aia a fost o treaba variabila, pe care nu mai stiu nici cand, nici de cate ori am prins-o.

Asa ca nu mai stiu sigur in ce zi am auzit pentru ultima oara primul clopotel, pe 1 sau pe 15 septembrie, acum noua ani. Nu mai tin minte mare lucru din ziua aia si de fapt nu mai retin mare lucru din toata clasa a 12-a, cand in fine mi-am dat si eu in petec si am inceput sa chiulesc pe rupte si sa nu-mi mai pese de teme.

Dar tin minte ca-n ziua de deschidere a ultimului meu an scolar, m-am trezit mai devreme, am mers la floraria din piata si am luat cate o frezie alba pentru prietenele mele de atunci (cu baietii intotdeauna m-am inteles mai prost)- Irina, Andreea si Laura. Eram la sfarsit de mileniu, gladiolele se demodasera, aveam 18 ani iar diriginta nu ma mai impresiona.

Tu unde erai?

Fusesem la Turnul Chindiei cand m-au facut pionier; si vazusem la televizor Turnul Eiffel, Turnul din Pisa, Turnul Londrei, ba chiar si Turnurile Petronas din Kuala Lumpur; deci nu cred ca s-ar putea spune ca eram un ignorant. Dar prima data cand am auzit de Turnurile Gemene din New York a fost in ultima zi de existenta, a lor si a mii de oameni care se aflau in ele, acum sapte ani, pe 11 septembrie 2001.

Eram pe traseu la scoala de soferi, in Tico-ul in care incercam deja de vreo luna sa ma descurc cu garatul, intoarcerea, pornirea din rampa, parcarea laterala si mai ales cu pornirea de pe loc. Cand pe instructorul meu, domnul Taujan, fost cadru militar, au inceput sa-l sune o groaza de oameni-rude, cunoscuti, militari. Atunci a incercat sa-mi explice ce-s alea Turnurile Gemene din New York. Acuma, tocmai pentru ca stim ca ele nu mai sunt, le remarcam si mai tare cand apar in vreo scena de film care se petrece in Mahattan. Vedem cat de impunatoare erau; si intre timp am aflat cat de importante erau, ce simbol reprezentau. Dar atunci, cand domnul Taujan incerca sa-mi explice, refuzam sa pricep. In primul rand, era o chestie poate de orgoliu- cum se poate sa fie niste cladiri atat de importante pe cat imi spune el si eu sa nu fi auzit de ele? Iar in al doilea rand – si mult mai serios- daca sunt atat de importante cum de au putut fi atacate?

Tin minte destul de multe lectii cu domnul Taujan, cel mai bun instructor pe care l-am fi putut avea, eu si sora mea inainte de mine; imi aduc aminte traseele pe care o luam, cum s-a luat la cearta cu un smecher care m-a sicanat la un moment dat, tin minte cum m-a dus inafara orasului, in comuna in care traiau parintii lui, si aceia niste oameni foarte buni. Dar din lectia de pe 11 septembrie 2001 nu-mi mai amintesc decat telefoanele care sunau in continuu, neincrederea mea si nerabdarea de a ajunge acasa in fata televizorului.

Cand am ajuns acasa in dupa-amiaza aceea, Turnurile erau inca in picioare. Totul parea un simplu incendiu, cu o cauza ce-i drept, neobisnuita. Dupa care, incredibilul a devenit realitate, ca-n cartea lui Hrabal. Incepand de atunci, am incetat sa mai fiu sigur de ceea ce stiu.