sâmbătă, 30 aprilie 2011

Poveste pe roţi

Înscrisă la concursul bicla.ro

Când vine vorba de vehicule acţionate prin forţa picioarelor, nu mă pot mândri cu prea multe succese.

Părinţii povestesc şi astăzi pe la reuniuni de familie cum se străduiau, mai cu blândeţe, mai cu ameninţări, să mă convingă să stau pe şaua tricicletei când aveam 3-4 ani- eu nu acceptam şi pace. Neastâmpărat cum eram, n-aveam pesemne răbdare să m-aşez şi să dau la pedale: ţineam doar tricicleta de ghidon şi alergam pe lângă ea ca nebunul, făcându-i pe ai mei să coboare privirea-n pământ, ruşinaţi de aşa progenitură. După Revoluţie, când băieţii se strângeau pe la colţ de stradă în grupuri de câte patru şi purtau măşti colorate ca să semene cu Ţestoasele Ninja, părinţii mi-au făcut rost de un skateboard, care să desăvârşească transformarea mea din Mihăiţă în Michelangelo. N-am reuşit niciodată să fac salturile, flipurile şi slideurile eroilor mei animaţi din vremea aceea; dar ce zic eu, n-am putut nici măcar să-mi menţin echilibrul cât să rulez dintr-un capăt în altul al curţii- pe stradă mi-ar fi fost prea jenă să mă arăt. Aşa că magnificul meu skateboard albastru, decorat cu capete de mort în flăcări, a devenit util abia când ai mei s-au gândit să-l ataşeze la coşul de rufe murdare. Mai spre zilele noastre, cu tot scepticismul izvorât din experienţele anterioare, m-am văzut nevoit să-mi cumpăr din banii de bursă o pereche de role- fetele nici nu-ţi răspundeau la bună ziua dacă n-aveai aşa-ceva. Mi-ar fi greu să rememorez toate dezechilibrările, alunecările şi împiedicările pe care le-am îndurat până să-nvăţ să-mi menţin echilibrul; cert este că, în numele iubirii, am reuşit. Un lucru n-am putut totuşi să-l deprind odată ce m-am pornit, şi anume...cum să mă mai opresc; aşa că, după ce-am folosit de prea multe ori oamenii, copacii şi maşinile pe post de frână, am decis să-mi atârn rolele-n cui şi să pornesc în căutarea unor fete mai puţin pretenţioase.

Nu-mi rămâne deci să mă laud decât cu mersul pe bicicletă. Pe la 6 ani, tot părinţii mi-au făcut cadou una albastră, cu nume de căluţ înaripat, produsă-n fabrica de la Tohan- amănunt care pentru mine nu însemna nimic. Dar când mi-a adus-o, tata s-a declarat fericit că găsise una gata asamblată, şoptindu-mi, după ce-i făcuse mamei cu ochiul, că cine încearcă s-o îmbine de unul singur obţine de fiecare dată un obuz. Nu-nţelegeam eu cum vine treaba asta, cert este că potenţialul exploziv al bicicletei aparent atât de inofensive m-a făcut să păstrez pentru multă vreme roţile ajutătoare din spate- nu voiam să cad şi să sar în aer. După vreo doi ani, când până şi copiii mai mici începuseră să m-arate cu degetul, am ajuns însă la o concluzie profundă pentru vârsta aceea: că prefer să-mi risc viaţa, decât să fiu de râsul lumii. Câteva zile mai târziu, tata demonta rotilele şi mă lua cu el într-un parc să mă-nveţe cum să merg cu adevărat pe două roţi. Când am pornit, îl simţeam ţinând cu putere şaua bicicletei, explicându-mi cum să pedalez şi să-mi ţin echilibrul, suflându-mi în ceafă pe măsură ce prindeam viteză. După câteva secunde, când mi-am întors precaut capul după el, l-am văzut mult în spate, privindu-mă cu mâna streaşină la ochi, uşurat că mezinul nu-l mai dezonora ca pe vremea tricicletei.

Din acel moment puteam să ţin pasul cu oricine, iar familia noastră a-nceput să iasă prin oraş la pedalat. Ca un cârd de gâşte- părinţii în faţă, pe bicicletele MMVZ verzi şi pliabile, fratele meu, puţin mai în spate, pe una mai mărişoară decât a mea, portocalie şi cu coarne, iar la urmă eu- băteam aleile parcurilor şi străzile oraşului- maşinile erau puţine, iar la sfârşit de săptămână circulau cu rândul. N-avea totuşi să ţină prea mult- după vreun an, cineva a sărit gardul curţii şi mi-a furat bicicleta. De-atunci, mă mulţumesc cu statutul de ciclist invitat. Am mers o vreme pe cea a fratelui meu, până a rămas prea mică- şi pentru el, şi pentru mine. Apoi, pe cele ale prietenilor şi colegilor de şcoală. Iar de curând, pe bicicletele pe care părinţii mei ne deschideau calea acum vreo 20 de ani.

S-au schimbat multe de atunci. Maşinile au cucerit încet-încet oraşul, iar muncitorii de la Tohan nu mai sunt la fel de pricepuţi- de câţiva ani, nu le mai ies din mâini decât obuze. Dar eu şi-acum mă gândesc la bicicleta mea albastră cu nume de căluţ înaripat. În seara zilei în care mă-nvăţase să merg fără roţi ajutătoare, tata mi-a zis că mersul pe bicicletă nu se uită niciodată- şi-a avut dreptate. Ce nu mi-a spus atunci este că niciodată n-o să-mi uit prima bicicletă.

duminică, 17 aprilie 2011

Drumul-II

Cele două sandvişuri le-am mâncat pe culoarul liber al vagonului de la Clasa I. Cafeaua am început să mi-o beau când trenul pornea în drumul lung către capătul ţării. Perdeaua de nori mohorâţi se descususe pe alocuri, cât să vezi că-n spatele lor o zi nouă stă să-nceapă. În compartimentul meu mai erau doar doi călători, bărbaţi asemănători ca vârstă, diferiţi prin aspect, preocupări şi naţionalitate. Românul palid privea fără ţintă pe geamul întunecat, străinul cu ten aprins ţinea între degetele muncite o carte; m-am chiorât puţin ca să desluşesc titlul- „The best of men”, de Claire Letemendia. M-am aşezat vizavi de locul meu din bilet, agitându-mi puţin cartea în poală, poate-l fac pe anglo-saxon s-o remarce şi el pe a mea: „Paddy Clarke, ha, ha, ha”; niciun rezultat.

Alternez paginile de lectură cu minutele de somn- de ani de zile cafeaua nu mă mai ţine treaz, doar tabietul a rămas. După 30 de minute, oprim într-o staţie; vagonul meu a trecut de gară, aşa că nu ştiu în ce localitate. Văd însă firma pentru Billa şi, ceva mai departe, tramvaiul care-şi croieşte drum pe un bulevard- am ajuns deja la Ploieşti, ce repede ne-am mişcat! Satisfacţia faţă de eficienţa CFR-ului se evaporă însă după Câmpina- de acolo, ne târâm pe şine. Cu câteva zile mai devreme, TGV-ul francez îşi aniversa trei decenii de existenţă care a scăzut timpii de călătorie la jumătate; de 20 de ani, noi îi lungim tot mai mult.

Cel mai mult am mers cu trenul pe la începutul studenţiei, iar ultima dată a fost acum vreo 5 ani, când mă-ntorceam de la Galaţi într-o Săgeată albastră cochetă, dar incomodă. Aşa că lucrurile din jur îmi par noi şi curioase- măsuţa de lângă geamul compartimentului, geamurile care nu se mai trag în jos, ci basculează spre interior, uşile acţionate de buton, semnalele de alarmă. Un copilaş din „Paddy Clarke...” visa ca la primul salariu să-şi ia bilet de tren, să tragă pe la mijlocul drumului semnalul de alarmă şi cu banii câştigaţi să plătească amenda- mi se pare foarte frumos.

Trenul ăsta m-a trecut în câteva ore prin toate anotimpurile. Zorile au fost răcoroase şi incerte ca orice primăvară, după Ploieşti geamurile s-au udat de o ploaie deznădăjduită de toamnă, la Buşteni şi Predeal ninsoarea nu cădea, ci zbura paralel cu pământul, suflată de vânt, iar după Braşov soarele a ars fără milă din mijlocul cerului curăţat de rivali. Călătoresc în timp pe şine.

După Braşov, toate aşezările au case cu acoperişuri roşii, ţuguiate, biserici vechi şi impunătoare şi cimitire cocoţate sus, pe dealuri- ca fiecare să se obişnuiască din timp cu ce urmează.

Primii tovarăşi de drum mă părăsesc pe rând. Românul coboară la Braşov, cărând după el o plasă de rafie de la Carrefour, englezul se opreşte la Sighişoara. Îl ajut cu valiza grea la coborârea abruptă din vagon şi ne luăm la revedere. Din uşă, pe sub streaşina peronului, privesc cu drag spre vechea Cetate, pe care de la distanţă o văd în întregime: Biserica din Deal, scara acoperită, Turnul Ceasului, turnurile breslelor şi zidul. Trenul o ia din loc, iar eu arunc un zîmbet oraşului şi amintirilor mele- tot ce-am trăit în Sighişoara este memorabil.

Clujul se apropie, compartimentul se aglomerează, cititul nu mai are haz. Închid ochii, îmi înfund căştile-n urechi şi plutesc pe muzică. Ipod-ul de acum e tare mic, aşa că n-a mai rămas nimic de umplutură, doar cele mai frumoase, cele mai personale melodii- esenţa. Under pressure, One love, Vis de primăvară, Sfârşitul nu-i aici, Dont look back in anger...Inima mi se strânge: La tortura; au trecut şase ani şi eu tot aşa tresar. Oare locomotiva asta a timpului ar putea să mă ducă înapoi până acolo? Şi oare cât i-ar lua?

Visăm cu toţii să ajungem prin teleportare la momente din trecut pe care să le îndreptăm sau retrăim. Dar dacă nu poate fi atât de simplu? Dacă ar trebui să stăm pe drum exact atâta timp cât s-a scurs de la momentele alea şi dacă tot atâta ar lua şi drumul de-ntoarcere? Dacă ar trebui să petrecem zeci de ani pe bancheta unei maşini sau în compartimentul unui tren, doar ca să schimbăm un detaliu, să retrăim o clipă? Am mai face-o, sau am renunţa descurajaţi, am părăsi prezentul confortabil, sau am lăsa imaginaţia şi îndoielile să ne populeze mai departe trecutul? Ni s-ar mai părea oare eşecurile atât de amare, fericirile atât de mari, iubirile atât de intense- încât să ne întoarcem?

duminică, 10 aprilie 2011

Drumul-I

M-a condus tata. Când ieşeam pe uşă în curtea întunecată, ţopăind printre isprăvile de peste noapte ale Verei, el era deja în maşină, cu motorul pornit. Era cam 5.15 când am plecat spre gară, pe drumul dintotdeauna- Eminescu, Romană, Catargiu, Lemnea, Buzeşti, Polizu, Griviţei. Am ajuns după un sfert de oră, iar tata a plecat dup-aceea înapoi spre casă, unde mama-l aştepta cu cafeaua între timp răcită, cum îi place lui. Întotdeaua poţi conta pe el să te ducă la gară sau la aeroport, cu cât mai devreme, parcă cu atât mai bine. N-aş şti să zic de ce- eu îmi imaginez că aşa participă un pic la călătoriile pe care şi el le plănuieşte, dar rareori le face. E un gând care mă întristează de fiecare dată.

Trenul pleca la 6.15. Am trecut pe la bancomat să-mi scot hârtii mici, pe la farmacie să iau pastile pentru răceala care se manifesta-n cascade de secreţii şi rafale de strănuturi şi pe la supermarket, să-mi iau apă pentru drum; „Doi litri ar fi bine să bei până acolo”, mă sfătuise Valentina. M-am lămurit la ce linie va trage trenul, după care am intrat la Mc. Singura dată când am mâncat meniul matinal al lor a fost în State, acum mai bine de 5 ani, tot într-o dimineaţa somnoroasă, înaintea altui drum lung-cel de întoarcere. Unele schimbări trec mai greu oceanul, aşa că meniul de până-n ora 10 a ajuns la noi abia anul trecut- iar eu l-am testat tocmai acum. Am stat la o coadă lungă şi înceată: erau deschise doar două case, iar clienţii, adormiţi şi zăpăciţi de lipsa cartofilor şi Big Macurilor, se hotărau după lungi deliberări. Aşa se face că, după ce-am primit în pungă sandvişurile şi cafeaua, am ieşit în fugă de-acolo- în difuzoare se anunţa că trenul pleacă-n 5 minute, iar vagonul meu era în faţă de tot. Îmi pare rău că te-am sculat aşa devreme, tată. La cum am ajuns în cele din urmă să gonesc pe peron, aş fi putut să plec de-acasă pe jos şi să te las pe tine să te-odihneşti.