sâmbătă, 30 aprilie 2011

Poveste pe roţi

Înscrisă la concursul bicla.ro

Când vine vorba de vehicule acţionate prin forţa picioarelor, nu mă pot mândri cu prea multe succese.

Părinţii povestesc şi astăzi pe la reuniuni de familie cum se străduiau, mai cu blândeţe, mai cu ameninţări, să mă convingă să stau pe şaua tricicletei când aveam 3-4 ani- eu nu acceptam şi pace. Neastâmpărat cum eram, n-aveam pesemne răbdare să m-aşez şi să dau la pedale: ţineam doar tricicleta de ghidon şi alergam pe lângă ea ca nebunul, făcându-i pe ai mei să coboare privirea-n pământ, ruşinaţi de aşa progenitură. După Revoluţie, când băieţii se strângeau pe la colţ de stradă în grupuri de câte patru şi purtau măşti colorate ca să semene cu Ţestoasele Ninja, părinţii mi-au făcut rost de un skateboard, care să desăvârşească transformarea mea din Mihăiţă în Michelangelo. N-am reuşit niciodată să fac salturile, flipurile şi slideurile eroilor mei animaţi din vremea aceea; dar ce zic eu, n-am putut nici măcar să-mi menţin echilibrul cât să rulez dintr-un capăt în altul al curţii- pe stradă mi-ar fi fost prea jenă să mă arăt. Aşa că magnificul meu skateboard albastru, decorat cu capete de mort în flăcări, a devenit util abia când ai mei s-au gândit să-l ataşeze la coşul de rufe murdare. Mai spre zilele noastre, cu tot scepticismul izvorât din experienţele anterioare, m-am văzut nevoit să-mi cumpăr din banii de bursă o pereche de role- fetele nici nu-ţi răspundeau la bună ziua dacă n-aveai aşa-ceva. Mi-ar fi greu să rememorez toate dezechilibrările, alunecările şi împiedicările pe care le-am îndurat până să-nvăţ să-mi menţin echilibrul; cert este că, în numele iubirii, am reuşit. Un lucru n-am putut totuşi să-l deprind odată ce m-am pornit, şi anume...cum să mă mai opresc; aşa că, după ce-am folosit de prea multe ori oamenii, copacii şi maşinile pe post de frână, am decis să-mi atârn rolele-n cui şi să pornesc în căutarea unor fete mai puţin pretenţioase.

Nu-mi rămâne deci să mă laud decât cu mersul pe bicicletă. Pe la 6 ani, tot părinţii mi-au făcut cadou una albastră, cu nume de căluţ înaripat, produsă-n fabrica de la Tohan- amănunt care pentru mine nu însemna nimic. Dar când mi-a adus-o, tata s-a declarat fericit că găsise una gata asamblată, şoptindu-mi, după ce-i făcuse mamei cu ochiul, că cine încearcă s-o îmbine de unul singur obţine de fiecare dată un obuz. Nu-nţelegeam eu cum vine treaba asta, cert este că potenţialul exploziv al bicicletei aparent atât de inofensive m-a făcut să păstrez pentru multă vreme roţile ajutătoare din spate- nu voiam să cad şi să sar în aer. După vreo doi ani, când până şi copiii mai mici începuseră să m-arate cu degetul, am ajuns însă la o concluzie profundă pentru vârsta aceea: că prefer să-mi risc viaţa, decât să fiu de râsul lumii. Câteva zile mai târziu, tata demonta rotilele şi mă lua cu el într-un parc să mă-nveţe cum să merg cu adevărat pe două roţi. Când am pornit, îl simţeam ţinând cu putere şaua bicicletei, explicându-mi cum să pedalez şi să-mi ţin echilibrul, suflându-mi în ceafă pe măsură ce prindeam viteză. După câteva secunde, când mi-am întors precaut capul după el, l-am văzut mult în spate, privindu-mă cu mâna streaşină la ochi, uşurat că mezinul nu-l mai dezonora ca pe vremea tricicletei.

Din acel moment puteam să ţin pasul cu oricine, iar familia noastră a-nceput să iasă prin oraş la pedalat. Ca un cârd de gâşte- părinţii în faţă, pe bicicletele MMVZ verzi şi pliabile, fratele meu, puţin mai în spate, pe una mai mărişoară decât a mea, portocalie şi cu coarne, iar la urmă eu- băteam aleile parcurilor şi străzile oraşului- maşinile erau puţine, iar la sfârşit de săptămână circulau cu rândul. N-avea totuşi să ţină prea mult- după vreun an, cineva a sărit gardul curţii şi mi-a furat bicicleta. De-atunci, mă mulţumesc cu statutul de ciclist invitat. Am mers o vreme pe cea a fratelui meu, până a rămas prea mică- şi pentru el, şi pentru mine. Apoi, pe cele ale prietenilor şi colegilor de şcoală. Iar de curând, pe bicicletele pe care părinţii mei ne deschideau calea acum vreo 20 de ani.

S-au schimbat multe de atunci. Maşinile au cucerit încet-încet oraşul, iar muncitorii de la Tohan nu mai sunt la fel de pricepuţi- de câţiva ani, nu le mai ies din mâini decât obuze. Dar eu şi-acum mă gândesc la bicicleta mea albastră cu nume de căluţ înaripat. În seara zilei în care mă-nvăţase să merg fără roţi ajutătoare, tata mi-a zis că mersul pe bicicletă nu se uită niciodată- şi-a avut dreptate. Ce nu mi-a spus atunci este că niciodată n-o să-mi uit prima bicicletă.

6 comentarii:

ana spunea...

ma faci sa plang cu postarile astea...

Mihai spunea...

daca asta-i de bine, atunci ma bucur:)

Oana spunea...

Cum am văzut titlul, imediat am venit să văd pe cîte roți e povestea :))) E pe două și e și frumoasă :) Salutări de biciclist :)

Mihai spunea...

sarumana Oana, ma bucur ca ti-a placut, din partea unui expert ca tine inseamna foarte mult :)

Svea spunea...

Foarte frumoasă povestea! Eşti un norocos cu asemenea amintiri şi zestre i.e. mersul pe bicicletă :) Spre ruşinea mea, nici eu şi nici soţul meu nu am deprins arta mersului pe 2 roţi pedalate :( Şi asta pentru că în copilărie părinţii mei au considerat că e prea periculos şi am rămas la stadiul de tricicletă. Ulterior, nu am mai avut ocazii şi nici curaj, fiind negativ îndoctrinată de mică :( Acum regret şi am tot căutat cursuri de biciclit :) pentru adulţi dar nicio şansă până acum. Şi mă aflu şi pe un tărâm unde cultul bicicletei este adânc înrădăcinat în mintea maselor :)

Mihai spunea...

prietena mea practic a invatat sa pedaleze dupa 20 de ani, iar intreruperile mari au facut sa trebuiasca sa-si reaminteasca de fiecare data cand suia in sa, inclusiv spre 30. deci se poate la orice varsta :). si da, am remarcat cata lume mergea pe biciclete in Stockholm, iar noi avem amintiri foarte frumoase din plimbarile cu bicicletele inchiriate de municipalitate :)