joi, 28 ianuarie 2010

Hai la desene!

În week-endul care s-a scurs, aflat sub influenţa Crăciunului proaspăt încă în minte, în care, după cum spuneam, am privit şi unul din filmele clasice ale lui Disney, „Pinocchio”, am descărcat din reţea şi vizionat „Pisicile aristocrate”- îl văzusem când eram prea mic să-nţeleg ceva din el. Ei bine, în momentul când, în dimineaţa de după furtuna în care Ducesa şi cei trei pisoi fuseseră abandonaţi de valetul cel rău la marginea oraşului, apare cântând lipsit de griji motanul O’Malley, mi-am zis: „ăsta are aceeaşi voce ca Baloo din „Cartea Junglei” ! ”. Si s-a dovedit c-aveam dreptate: ieri, căutând pe Google, am văzut că actorul şi cântăreţul respectiv a făcut voci şi-n „Aristocats”, şi-n „Jungle Book”, şi-n „Robin Hood”-preferatul Valentinei şi una din viitoarele vizionări.

Însă astăzi deschizând „Adevărul” mi-am amintit cu ruşine de o voce infinit mai dragă copiilor din generaţia mea, voce pe care recunosc că nu mă gândisem niciodată s-o caut pe net până-n pânzele albe, deşi ar fi meritat din plin. Mă refer la vocea care a însoţit mai toate serialele de desene animate la care cu toţii ne uitam, lăsând urgent baltă joacă, masă, teme. Cele cu „Sandy Belle” care rămâne orfană, îl caută-n lume pe Marc şi se face reporteriţă; cu cei care căutau idealist prin toată lumea „Floarea-n şapte culori”; cu Nils Holgersson, care-mi face acum cu mâna de pe hârtia de 20 de koroane de pe biroul meu şi care atunci, alături de un cârd de gâşte, străbătea în zbor Suedia pe spatele gânsacului Martin; cele cu „Captain Planet”, care fără să exagerez, mi-au definit tot comportamentul meu de copil, adolescent şi adult faţă de natură şi care, spunea de curând Ted Turner, fondatorul CNN, ar trebui reluate acum mai mult ca niciodată; mă refer şi la spadasinii din „Serifii stelari” şi piloţii din „Michel Vaillant”; la desenele cu ratoni şi ştrumfi sau la cele cu „Perrine”, fetita care-şi însoţea cu mama ei dintr-un targ în altul, unde făceau poze la oameni , Perrine care rămâne şi ea orfană şi se angajează la fabrica bunicului ei orb.. ştiţi cu toţii şi despre ce desene vorbesc, şi despre ce voce vorbesc. Ei bine, vocea aceea care ne-a însoţit printre atâtea poveşti, timp de atâtea ore şi care la sfârşitul fiecărui episod anunţa doar cine făcuse „traducerea şi adaptarea”, dar nu şi propria sa identitate, vocea aceea are în fine un nume: Mihai Cabel

Pe el îl puteţi vedea şi citi astăzi în Adevarul

miercuri, 27 ianuarie 2010

Nerecomandat


După cum un pasionat de scene fierbinţi ar da pe repede-nainte filmul Monster’s ball, trecând cu nerăbdare peste toată acţiunea doar ca să ajungă la secvenţele explicite cu Halle Berry şi Billy Bob Thornton, ce constituie pentru mulţi critici cea mai realistă partidă de sex din cinematografie, tot aşa un împătimit de lecturi cu subiect, intrigă şi tâlcuri ar fi după o vreme tentat să frunzărească Opus Pistorum în căutare de orice altceva înafara nesfârşitelor descrieri de împreunări; însă dacă primul s-ar putea declara câştigat, al doilea ar rămâne fără discuţie cu buza umflată, fiindcă din totalul de 400 de pagini ale romanului lui Miller, cele 10-15 de respiro strecurate din loc în loc trec neobservate.

Nu că restul ar fi notabile atfel decât prin abundenţă. Fiindcă începând cu prima pagină, asupra cititorului se revarsă un potop de grozăvii, de la voyeurism, pedofilie şi incest la sodomie, zoofilie şi viol în grup; în faţa acestora, abundenţa adulterului şi episoadele de homosexualitate par absolut nevinovate. Dacă însă la început toate astea îţi trezesc un interes vinovat, după maximum 50 de pagini survine obişnuinţa şi plictiseala. Nu sunt un mare consumator de literatură erotică, dar eu unul în acest roman nu găsesc nici umorul lui Bukowski, nici farmecul lui Gutierrez şi nici imaginaţia lui Sade, ci doar sex gol şi searbăd, fără substrat.

La sfârşitul volumului, pe coperta a patra, este arborată dubioasa mândrie a publicării unei lucrări care „are potenţialul de a reintroduce ideea de cenzură pe piaţa editorială românească”; este şi asta parte a unei strategii de marketing care dacă are drept scop doar vinderea cărţii, se vede treaba că, cel puţin în cazul meu, a funcţionat. În rest însă, Opus Pistorum se dovedeşte o pierdere de timp într-o lume ce trăieşte zi de zi pe fugă, o risipă de hârtie în epoca încălzirii globale şi o irosire de bani în vreme de criză economică.

joi, 21 ianuarie 2010

Rezervări 2010

Parcă nu-mi vine să cred că a trecut exact un an de când vorbeam tot aici despre rezervările la spectacole. Nu numai fiindcă acum un an pe vremea asta, căldura plăcută dar cam neliniştitoare de primăvară îmi năduşea plimbările prin oraş, iar acum mă lupt cu frigul şi nămeţii; ci şi fiindcă în anul care s-a scurs am fost cred la mai multe evenimente decât în ceilalţi câţiva ani la un loc.

Nu toate au fost reuşite, dar cele memorabile merită măcar amintite; au fost piesele „Ultima oră”, „Don Quijote” cu Puric şi „Egoistul” cu Beligan, toate la Naţional, „Străini în noapte” la Operă şi excepţionalul „Vis” al aceluiaşi Puric de la Rapsodia, pe Lipscani; au fost „Bărbierul din Sevilla” şi „MacBeth” în stagiunea trecută, „Promenada Operei” în inter-sezon şi „Lacul Lebedelor” în Festivalul Enescu; şi, măcar pentru atmosferă, concertul de Crăciun al lui Bănică.

Aşa că 2009 va fi, cum se zice, „a tough act to follow” pentru 2010, dar uite că facem deja primii paşi. Pentru că zilele astea ne-a cuprins iarăşi frenezia achiziţionării biletelor. Peste o săptămână va fi „Army in concert” la Sala Radio, un spectacol la care am vrut să merg în amintirea evenimentului de acum vreo 4-5 ani de la Sala Polivalentă când s-au produs, într-o manieră care te trecea prin tot spectrul de emoţii, toate orchestrele militare din ţară; mă bucur că există acest spectacol şi sper să fie pe măsura aşteptărilor.

Aşa cum sper, tot prin prisma amintirilor excepţionale, s-o facă şi trupa de dans irlandez pe care o vom vedea pe 7 februarie la Sala Palatului în „Rhythm of dance”; au trecut mai mult de opt ani de când am văzut tot acolo un alt spectacol de genul ăsta, dar duduitul inconfundabil al scenei mi-a rămas întipărit până acum; mi-a luat ceva până să mă urnesc să iau bilete şi asta-nseamnă că locurile nu-s fenomenale, dar sper să fie ok şi-aşa.

Tot mai greu, dar din prudenţă, m-am mişcat şi cu AC/DC de pe 16 mai din Constituţiei; pe lângă efortul material pe care-l presupunea mersul la concert, a fost de vină şi semi-ţeapa de anul trecut când am fost printre primii care-au luat bilete, ca apoi să aflăm că nu există niciun concert; banii i-am recuperat, nu-i vorbă, dar ne-am gândit că poate anul ăsta luăm ţeapă all the way, aşa c-am aşteptat mai mult. Cert e că pe 16 mai voi merge cred pentru prima dată cu ambii fraţi la un concert şi că, în plus, va fi un mod destul de special şi memorabil de a marca o mică aniversare alături de Valentina.

Semne bune anul are!

marți, 19 ianuarie 2010

Iarna-n strada Toamnei


De-a lungul anilor, cred că numai în iernile cu ninsori ne bucurăm că grădina-nvecinată e abandonată, fiindcă una e să poţi arunca zăpada peste gard şi alta ar fi s-o cari, prin curtea noastră îngustă şi lungă, până la poartă.

Altminteri pe astfel de vreme e foarte frumos să ai o casă pe-o străduţă veche din centrul Bucureştiului. N-o să zic „cel mai frumos”, fiindcă nici primăverile cu iarbă proaspătă şi copăceii noştri înmuguriţi, verile pe scaun sub umbreluţă şi ghivecele cu flori sau toamnele la culesul viei de pe gard şi cu frunze melancolice nu sunt mai prejos. Cert e că astăzi am avut sentimentul că-mi retrăiam o zi din copilărie. O fi fost orezul cu lapte făcut de mama de dimineaţă; sau după-amiaza petrecută la dat zăpada, ca atunci când eram mic şi ningea parcă mai des; o fi fost faptul că pe seară mi-am făcut din nou focul în sobă chiar dacă de mulţi ani avem centrală; şi că-n fotoliul de lângă teracota caldă am citit sorbind în răstimpuri din cana cu cacao de la bunica.

Pe străduţa noastră veche zăpada pare că va rămane ceva vreme pe trotuare, peste maşini şi acoperişuri plate de tablă sau ţuguiate din ţiglă. Nu mai există copiii care clădeau cazemate falnice dar trecătoare-mai sunt doar adulţii care-şi amintesc. Dar toată ziua de astăzi, peste tot în jurul meu, mi-am văzut şi auzit, mi-am atins şi adulmecat copilăria.

miercuri, 13 ianuarie 2010

Casa cu blană

Acum câteva săptămâni, aflându-mă într-o vizită, am rămas interzis când stăpâna casei dădea să părăsească bucătăria, lăsând friptura tocmai scoasă din cuptor pe masă, la răcorit; stupoarea mi s-a risipit însă când mi-am adus aminte- eram într-o casă fără animale.

Într-o casă fără animale nu rişti, din neatenţie, să rămâi în cinci minute fără un prânz la care te-ai muncit câteva ore; nu eşti trezit noaptea din somnul cel mai adânc ca să le dai drumul în curte să-şi facă nevoile; într-o casă fără animale nu cureţi mereu părul de pe haine sau urmele de labe de pe mobilă; nu ţi-e ruşine faţă de musafiri pentru canapeaua pe care pisicile şi-au ascuţit ghearele; într-o casă fără animale nu eşti toată ziua uşier la pisici care miorlăie ca nebunele să iasă ori la câini care zgârie cu îndârjire ca să intre; nu ţi se-ncurcă printre picioare, exact când te grăbeşti mai tare, un ditamai câinele care ştie el mai bine că urgenţele sunt lucruri mai rare şi mai serioase decât ne închipuim- ce să mai, într-o casă fără animale, traiul e mult mai uşor.

Dar într-o casă fără animale nici nu te aşteaptă oricând la poartă un câine care nu-şi încape-n piele de bucurie când te vede, lătrând vesel, dând contondent din coadă şi sărind să te-mbrăţişeze; nici nu adormi la prânz lipit de-o pisicuţă caldă ca un calorifer cu blană; într-o casă fără animale nu izbucneşti în râs văzând cum pisica-şi urmăreşte coada sau câinii joacă leapşa-n curte; şi nici nu te trezeşti alintat de pisoiul pufos care te linge-n cap cu limbuţa lui aspră; într-o casă fără animale nu ştii cum e să respiri aceeaşi pace cu pisica ce toarce nepăsătoare pe fotoliu sau să uiţi de orice problemă mângâind blana terapeutică a unui căţel; şi nu simţi că cineva ţine mereu la tine şi-ţi vrea numai binele, cu toate defectele pe care le ai.

Eu într-o casă fără animale nu vreau să trăiesc.

vineri, 8 ianuarie 2010

Indicii

Comentand un film de prin ’91–nu prea reusit, se pare- numit „ Diyng young ”, in care Julia Roberts are grija de un bolnav incurabil, un comic plictisit de orele intregi de suferinta fizica alternate cu scurte reveniri, spunea ceva de genul: „ Daca un film se numeste „ Sa mori tanar ”, atunci pana la sfarsitul lui, la naiba, cineva ar face bine sa moara! ”

Asta-i problema cu titlurile- de multe ori iti spun de-a dreptul subiectul ori chiar deznodamantul povestii, risipind din start o buna parte din surpriza. Zilele astea, bunaoara, citesc cu incantare o carte, „ Casa Buddenbrook ”, al carei nefericit –zic eu- subtitlu este „ Declinul unei familii ”; pai nu-i asa ca e destul de clar ce se intampla incetul cu incetul pana-n final? Si stiind asta, ajungi sa cauti, sa observi sau chiar sa inventezi detaliile care sa confirme mersul dinainte anuntat al lucrurilor; risti astfel sa nu apreciezi ce carte buna tii in maini, sa nu vezi padurea de copaci.

In ce ma priveste, rarelor si modestelor mele incercari " literare " prefer sa le dau titluri care eventual sa nici nu se regaseasca in text, care sa fie, la o adica, interpretate abia la sfarsitul lecturii. Titlul sa fie o confirmare a operei, nu invers.

miercuri, 6 ianuarie 2010

III 1

[..]O replică standard din filmele americane, adresată în punctul culminant de către prieteni responsabili, iubite dezamăgite sau părinţi îngrijoraţi câte unui adolescent întârziat este „start acting your own age”- „poartă-te cum ţi-o cere vârsta!”. La drept vorbind, avertismentul ăsta cu conţinut aspru şi amar, rostit imperativ de cei din jur sau şoptit speriat de-o voce lăuntrică, nu se face auzit doar când bate ceasul maturizării, nu expiră după primii paşi făcuţi pe propriile picioare. Treptele pe care omul le parcurge în viaţă sunt multe şi bine conturate, bornele pe lângă care trece marchează vârste dar şi obligaţii care trebuie îndeplinite, aşteptări care trebuie confirmate- lumea din jur ţi-a trasat drumul dinainte chiar de-a te naşte. La şapte ani mergi la şcoală, de la optsprezece răspunzi de tine însuţi, la douăzeci şi trei încasezi primul salariu, până la treizeci se cuvine să fii căsătorit şi să ai un copil. Rătăcirile sunt mici –cele mai multe- şi puţine- cele mai mari. Iar treptele din care la început se deschid drumuri multe şi tot mai largi, încep după o vreme să dea-n căi tot mai puţine şi mai înguste, care ajung până la urmă cu toate-n acelaşi loc. După patruzeci de ani trăieşti mai puţin pentru tine şi mai mult pentru copii, apoi copiii pleacă şi de la cincizeci te obişnuieşti să fii iar tu cu tine, la şaizeci şi cinci te pensionezi şi-ţi cauţi şi tu un rost, iar după şaptezeci eşti bun doar să ai grijă de nepoţi- de când se naşte, omul se trezeşte încolonat într-un mare marş prin viaţă, iar cine rămâne-n urmă e batjocorit sau ocărât. Alergăm toată viaţa pe culoarul stabilit, cu ştafeta asta aşteptărilor în mână, apăsaţi de grija de a n-o scăpa, fără să ne-ntrebăm de la cine am luat-o, cui o predăm şi-n definitiv, de ce alergăm; ştim doar că aşa-i de când lumea şi că în definitiv alţii au de la noi exact aceleaşi aşteptări pe care şi noi le avem de la altul- ne lăsăm cu toţii prinşi în aceeaşi pânză lipicioasă de păianjen.[..]

marți, 5 ianuarie 2010

Lista lui Călin

Când vine vorba de promisiuni şi angajamente, se ştie, vorba zboară, scrisul rămâne. Aşa-i şi-n cazul deja tradiţionalelor făgăduieli de Revelion- spui că din anul care vine vei avea grijă la siluetă, că vei face mai mult sport, că-ţi vei găsi timp pentru hobby-uri demult uitate, că vei fi mai răbdător, dar cum trece întâia mahmureală revii la dieta junk-food, la alergatul din fotoliu pe canapea, la pasiunea pentru TV şi la dracii de toate zilele. Aşa că eu unul am întors foaia şi-am început să-mi imobilizez promisiunile cu pixul, ca să nu le las să se piardă-n amintire.

Aşa am făcut la sfârşitul lui 2008; mi-am împărţit legămintele în trei categorii: călătorii, stil de viaţă şi hobby-uri, am înşirat toate dorinţele pe care le am în fiecare domeniu şi mi-am trasat pentru fiecare-n parte, fără priorităţi, numărul de dorinţe pe care-mi propun să le îndeplinesc în decursul lui 2009. La sfârşit, ca să nu fiu tentat să-mi reneg opera, mi-am tras semnătura inimitabilă (pentru că nici mie nu-mi iese de două ori la fel), iar lista a stat pe biroul meu, la vedere, în tot acest timp. Din când în când mai aruncam câte-o privire asupra ei, fie mulţumit, fie cu conştiinţa apăsată, comparându-mi realizările cu visele. Iar la sfârşitul lui 2009 am tras linie şi-am adunat. La capitolele „călătorii” şi „stil de viaţă” mi-am atins şi respectiv depăşit ţintele, punctând mai ales cu sejurul la Stockholm, cu schimbarea cu succes a dietei şi cu operaţia din vară; în ce priveşte „hobbyurile” însă, poate speranţele au fost exagerate, poate inerţia mea a fost prea mare, fiindcă targetul a fost departe de a fi atins, punctând aici doar prin gătit, scris şi bookbinding.

Acestea fiind concluziile, mi-am întocmit noua listă, cea care s-ar cuveni să mă ghideze şi să mă urmărească sever de pe birou în următoarele 12 luni. Unele dorinţe au rămas neschimbate, fie prin trecuta neîmplinire, fie prin importanţa lor perenă, altele apar pentru prima dată, alături de o nouă categorie, cea profesională. Indiferent câte puncte voi înscrie în 2010, cu lista asta ştiu de pe acum că voi fi realizat ceva- nu-mi voi fura singur căciula.