miercuri, 30 martie 2011

Clipe sinăiene- partea a II-a

Pe terasa bătută de soare din apropierea Castelului, ne-am sorbit lent cafelele, pe deplin cufundaţi în contemplarea cerului albastru şi a brazilor verzi, până ce-am fost întrerupţi de inevitabilii cerşetori. Era vorba de doi căţei, mamă şi pui, care cu privirile lor impresionante de escroci notorii, ne-au smuls rămăşiţele de chipsuri şi pateuri de care mai dispuneam. La urma urmei, dacă unii semeni de-ai noştri umblă c-un copil de-o mână şi cu cealaltă întinsă, de ce n-ar proceda la fel şi cel mai bun prieten al omului?

Am descoperit la Peleş o foarte simpatică expoziţie temporară, intitulată Mon boudoir, dedicată cochetăriei feminine. Am admirat tot felul de obiecte ale Reginei Elisabeta şi mai ales ale Reginei Maria- superbe servicii de toaletă, delicate flaconaşe de parfum, poşete de argint, ace de pălărie, mobilier şi multe altele, care te fac să crezi că vremurile trecute erau mai frumoase şi să uiţi că asemenea minunăţii nu erau pentru oricine. De la ghidul nostru am aflat cu această ocazie că de ceva vreme s-a deschis spre vizitare şi al doilea etaj al Peleşului; a fost suficient un schimb scurt de priviri cu Valentina ca să fim de acord: data viitoare, mergem şi noi.

În ultima zi ne-am plimbat prin cartierele care se ascund pe versanţi de şoseaua din centru. Am admirat casele vechi şi frumoase, le-am deplâns pe cele renovate de vandali şi am oftat pe lângă multele vile de care atârnau anunţurile de vânzare- poate într-o altă viaţă...

De dragul vremurilor când mă plimbam de mână cu ai mei, căscând încântat gura la toate nimicurile, am făcut apoi o vizită în fostul magazin Carpaţi, a cărui esplanadă arată, în centrul staţiunii, precum craterul de la Mihăileşti. În afară de parter însă, locul este aproape abandonat, obligându-mi memoria să umple cu amintiri spaţiile părăsite de comercianţi. Am făcut totuşi o descoperire- la primul etaj, în magazinul naturist de pe colţ, în timp ce Valentina cerceta în amănunt fulgii, tincturile şi cremele, eu am găsit nişte sticle haioase cu Ginger Beer. Cum de vreo doi ani, de la Soup Nights-ul din Tineretului, ghimbirul este la noi un ingredient mai folosit decât morcovul, am cumpărat imediat una, în timp ce-n cap îmi pâlpâiau amintirile americăneşti cu faimoasa Root Beer. Ambele sunt dulci şi în afară poate de procesul de fabricaţie –la care nu mă pricep- n-au nicio tangenţă cu berea, dar denumirea i-o fi mângâind pe toţi puştii de peste ocean care aşteaptă vârsta la care să poată bea „the real thing”. În orice caz, cu prima ocazie îmi mai iau.

Parcă nici nu simt c-am ajuns la Sinaia dacă nu mănânc pâine coaptă în cuptoarele de acolo- o pâine proaspătă, densă şi grea, care miroase a brad şi drumeţie. În ultimii ani, locurile unde se găsea produsul băştinaş au dispărut unul câte unul. Eu unul mai cunosc o brutărie, în cartierul Mal, unde am tras înaintea ultimului prânz ca să luăm o franzelă şi-o baghetă, care Valentinei i-au încălzit palmele iar mie mi-au activat parotidele. Bagheta am dat-o gata la dejun, franzela am luat-o suvenir acasă.

Am pornit relaxaţi spre Bucureşti pe la ora 15, sperând ca la revenire să mai avem clanţă la uşă. Dar de cum am ieşit în D.N, ne-am şi pomenit în coloană. Nici nu părăsisem locul fericirii noastre de două zile, că ne scufundam deja în coşmarul oricărui şofer. S-ar fi zis că toţi turiştii se-ascunseseră de noi în week-end şi aglomerau acum şoseaua doar ca să ne facă-n ciudă. Am avut tot timpul să trec în revistă alternativele – de la prelungirea şederii, la drumul îngust spre Târgovişte- în timp ce negociam serpentinele în viteza a doua. Dar după vreo doi kilometri, după ce-am trecut de-o groapă lungită pe sensul nostru de mers, maşinile s-au risipit ca prin minune. Aşa e traficul pe Valea Prahovei- o groapă în Sinaia te ţine-n loc până la Predeal.

vineri, 25 martie 2011

Buna Poftire

Un vechi obicei copilăresc de-al meu este ca an de an, din ianuarie până-n noiembrie, să anunţ în fiecare lună, în data de 25, cât a mai rămas până la Crăciun. Cum sunt o fire mai puţin religioasă, admit că rareori conştientizez cu fiecare fibră a fiinţei mele că această sărbătoare nu semnifică venirea Moşului, ci naşterea lui Hristos. Aşa că mi-a luat ceva şi până să aflu că pe 25 martie se celebrează Buna Vestire. Iar când am înţeles -de la persoane foarte răbdătoare cu nişte străini de biserică aşa cum sunt eu- şi ce semnificaţie are această sărbătoare, mărturisesc că am fost uimit de perfecţiunea procesului care a făcut ca venirea pe lume a lui Hristos să se-ntâmple la exact nouă luni de la concepţie. Realitatea zilelor noastre, pe care am trăit-o cândva la stagiile de obstetrică-ginecologie şi pediatrie, îmi produsese convingerea că majoritatea copleşitoare a copiilor sunt mai mult sau mai puţin prematuri, eu fiind, conform mitologiei familiei mele, unul din mult mai rarele cazuri care şi-au prelungit dincolo de termen şederea în pântecele matern. Probabil că n-ar trebui totuşi să mă mire această sarcină precisă ca un ceas elveţian- prin comparaţie cu Imaculata Concepţie, această dilemă se transformă instantaneu în certitudine.

Nu cred însă că prea mulţi credincioşi din grădina Carpaţilor se muncesc astăzi cu asemenea raţionamente. Ca la orice sărbătoare mare şi de Buna Vestire principala preocupare este mai degrabă de natură gastronomică- mai precis, dezlegarea la peşte, pe care tot creştinul o marchează, cu evlavie şi după posibilităţi, cu conserve de macrou, icre tartinabile, ciorbă pescărească, plachie sau platouri cu fructe de mare. Nu mai contează că-n perioada asta prea puţini dintre noi am încetat să păcătuim cu stomacul, cu vorba şi cu mintea- noi ţinem dezlegările, nu postul.

Foto: 220.ro

marți, 22 martie 2011

Clipe sinăiene- partea I

Am fost la munte acum două săptămâni, în primul –şi până acum, singurul- week-end de primăvară din acest sezon. Am profitat de programul meu scurt de serviciu şi de îngăduinţa şefului Valentinei şi am pornit spre Sinaia pe la 5 după-amiaza, dar chiar dacă drumul n-a fost aglomerat, tot n-am reuşit să ajungem pe lumină la destinaţie. Prima surpriză am primit-o chiar la uşa garsonierei- butonul soneriei fusese furat. Maică-mea n-a fost deloc mirată când am sunat-o să-i dau vestea- ea constatase grozăvia încă de la ultima ei vizită din octombrie, când observase că mai lipsea şi becul de deasupra intrării. Faptul că mi-a atras întotdeauna atenţia să nu las preşul afară când mă-ntorc la Bucureşti nu mi s-a mai părut, dintr-o dată, atât de deplasat. Am spus-o şi-o mai spun: ţară de rahat, furturi de rahat.

De-ndată însă ce am intrat pe uşă, furia a-nceput să mă părăsească pe măsură ce mă cuprindeau frisoanele: în căsuţa noastră nelocuită pe toată durata iernii, temperatura ajunsese la 9 grade. După câteva secunde-n care am cântărit posibilitatea de-a dormi-n maşină sau în pădurea din spatele blocului, ne-am decis să mergem în oraş după cumpărături, pornind mai întâi centrala, ca măcar la întoarcere să găsim cald şi bine. Am mers la singurul hypermarket al staţiunii, de unde am luat fel de fel de alimente indispensabile omului: fructe, lapte, caşcaval, măsline umplute cu ardei şi sosuri pesto. Entuziasmul produs de preţurile foarte mici a îngheţat de cum ne-am întors acasă, unde mercurul din termometru se târa cu greu spre 11 grade- cum orele erau înaintate, n-am mai avut unde să fugim, culcându-ne îmbrăcaţi, înfofoliţi şi îmbrăţişaţi, glumind ca să mai scuturăm ţurţurii de pe noi.

A doua zi, pe drumul pavat care leagă Mănăstirea Sinaia de Peleş, ne minunam de liniştea din jurul nostru- temperaturile din acel week-end i-au convins pe iubitorii de zăpadă să-şi abandoneze iluziile, iar orăşelul din munţi îşi trăgea sufletul cu burta la soare. Pe alei, comercianţii stăteau resemnaţi în faţa tarabelor pline de chinezării, printre care am remarcat nişte produse până acum necunoscute mie- perne de forma cocoaşelor unei cămile, care la o privire mai atentă s-au dovedit a fi nişte sâni mari de pluş. Mă şi întreb ce mi se pare mai trist în toată treaba asta- că există un asemenea produs sau că, mai mult ca sigur, se găsesc şi cumpărători pentru el.

miercuri, 16 martie 2011

2 în 1

Nouă şi zece

Cam puţin timp şi cam puţine de spus despre ultimele două săptămâni. Am intrat în ritmul de care uitasem de când nu mai lucram: mă trezesc în acelaşi timp cu Valentina în loc să mai moţăi încă mult timp după ce ea pleacă; din Dristor merg cu metroul iar de la mine, pe jos, către redacţia plasată-n buza Cişmigiului; acolo abia îmi beau cafeau de dimineaţă, după care încep ştirile de redactat şi textele de corectat. În funcţie de încărcare, plec la două jumate sau trei- după-amiaza o am pentru mine. Iar seara, Valentina îmi face, nu fără un sentiment de mândrie maternă, sandvişurile pentru a doua zi.

Am fost la două conferinţe de presă- într-un cadru elegant şi simplu, Rompetrol a anunţat o donaţie Spitalului Grigore Alexandrescu, iar a doua zi GSK a lansat cu pompă exagerată o pastă care pretinde că repară dinţii.

Lunea trecută, la Documentary Mondays de la Centrul Ceh, a rulat Alda, un film despre o pacientă bolnavă de Alzheimer, în mare parte filmat chiar de ea, cu camera furnizată de regizoare. Mulţi din sală au râs copios de aparenţa amuzantă a unei realităţi tragice- erau probabil prea tineri ca să-şi facă griji.

Joia trecută am fost la Spitalul Obregia, la dezintoxicare, ca să iau un interviu şefului de secţie. În faţa secţiei împrejmuite cu garduri înalte şi cu porţi bine ferecate, familiile aşteptau ciorchine să-şi viziteze sau interneze suferinzii. Înăuntru, cum avea să-mi spună doctorul Vasilescu, toţi sunt acum dependenţi de etnobotanice. Pentru curioşi, articolul de o pagină despre subiectul ăsta apare în numărul de vineri.

Week-endul trecut, întâiul de primăvară veritabilă, l-am făcut la Sinaia, unde-a fost aproape la fel de cald ca la Bucureşti. Plimbări, relaxare, entuziasm, beatitudine, aer limpede. Multă odihnă, mult soare, multe săruturi.

miercuri, 9 martie 2011

Broken flowers

De vreo 14-15 ani, de când maică-mea nu se mai ocupă cu târguielile mele de sezon, zilele din preajma lui 1 Martie înseamnă pentru mine trotuare îngustate, pline de tinichele şi vechituri supraevaluate. La fiecare sfârşit de iarnă rătăcesc prin talciocurile răsărite de-a lungul bulevardelor în căutarea celor mai originale, haioase şi sugestive mărţişoare. Începută-n timpul şcolii, continuată la facultate şi preluată-n viaţa profesională, cariera mea de culegător sporadic de simboluri cu şnuruleţ nu mi-a adus însă prea multe satisfacţii. Arareori cunoştinţele, prietenele sau iubitele mi-au lăsat impresia că sunt cu adevărat impresionate de micile accesorii de primăvară pe care le-am ales, nu la întâmplare, pentru ele. Dintr-un motiv sau altul, mărţişorul nu mai generează fetelor decât două stări: indignare când nu-l primesc şi indiferenţă când îl capătă- în zilele noastre, tradiţia asta milenară îmi pare că-şi cam dă sufletul.

Nu-i de mirare deci că lunea trecută, în timpul unei călătorii cu metroul, fixând geamul pe care n-ai niciodată ce să vezi, am scormonit în van după vreo amintire deosebită legată de întâia zi de primăvară. Printre atâtea aniversări, onomastici, Învieri, Crăciunuri şi revelioane memorabile, se pare că 1 Martie n-a lăsat în memoria mea nicio urmă- la asta mă gândeam pe când duceam în rucsac punguţa plină cu mărţişoare proaspăt cumpărate. Abia pe seară, cercetând distrat raftul de cărţi din camera mea, un filament uzat a-nceput să pâlpâie, luminând cu întreruperi nişte timpuri de mult rătăcite prin cotloanele memoriei.

Eram într-a şasea şi mă-ndrăgostisem pentru prima oară. O colegă de clasă, zglobie, înaltă şi brunetă, stârnise în mine un sentiment pe care nu-l mai trăisem şi nu-l înţelegeam. Nu ştiam ce speranţe, ce revendicări s-ar cuveni să aibă un băiat de la fata care-i taie respiraţia şi-i tulbură inima prin simpla prezenţă, nu mă gândeam la săruturi sau îmbrăţişări- singurul lucru pe care simţeam că trebuie să-l fac cu iubirea mea era s-o mărturisesc. Eram atunci în altă lume, mai mică, mai înapoiată şi mai bună- nu aveam filme sau siteuri din care să mă inspir, n-aveam nici măcar Valentine’s Day; aşa că pretextul destăinuirii mele avea să fie...Mărţişorul.

Vehiculul declaraţiei mele era o felicitare obţinută de la sor-mea, cu un iepuraş care-l întreba pe destinatar „Ştii cât de mult te iubesc?”, pentru ca în interior să-şi deschidă la maxim braţele şi să spună „Uite atât de mult!”. Din cauza formatului felicitării, singurul loc unde puteam să-mi detaliez gândurile era pe spate, unde am trasat cu rigla câteva linii şi am scris cu creionul prima mea declaraţie de dragoste: nişte epitete stângace –„frumoasă”, „curată”, bună”-, o cascadă de sentimente –„te admir, te iubesc, te preţuiesc”-, câteva urări bătrâneşti –„fericire”, „sănătate”, „bunăstare”- iar la final un nume fictiv, Asterix, cu precizarea de rigoare între paranteze- „e un pseudonim”.

Adevărul e însă că nu-mi amintesc mai nimic din acel 1 Martie. Nu ţin minte mărţişorul pe care i l-am dat atunci dragei mele. Iar dacă ştiu aşa de-amănunţit ce i-am scris atunci, e doar fiindcă am dat peste acea felicitare 17 ani mai târziu, seara, într-un raft de cărţi de la mine din cameră.

joi, 3 martie 2011

Opt

Cam târziu m-am urnit să pun în album a opta săptămână a anului- încă puţin şi se termina şi a noua.

Luni am revenit pentru prima oară-n 2011 la Documentary Mondays, la Centrul Ceh , pentru Afonka does not want to herd reindeer anymore, un film despre păstorii de reni din Siberia. Oameni prinşi între modernitatea sărăcăcioasă şi tradiţiile care nu ţin de foame. Am văzut cum se coace pâine într-o vatră improvizată-n mijlocul câmpului, cum se construieşte o sanie în pădure, un câine pedepsit c-o botniţă improvizată dintr-o sticlă de ketchup, un ritual de scăpare de deochi.

Uşor, uşor, mi-am intrat în pâine la Viaţa Medicală. Am birou lângă fereastră, cu vedere spre Cişmigiu. Mi-au intrat două articolaşe, cu „dr.” în semnătură, ceea ce i-a umplut de mândrie pe ai mei. În rest, corectură de texte, cap-limpede şi un seminar la Novotel.

Am citit Groapa bunei speranţe, primul roman al lui Romain Gary, despre un grup de partizani polonezi ascunşi prin păduri în timpul Celui de-al Doilea Război. O colecţie de poveşti despre revoltă şi colaboraţionism, resemnare şi încăpăţânare, despre graniţele arbitrare pe care războiul le trasează între oameni uniţi de principii, dar despărţiţi de naţionalitate. Un roman de debut, mai stângaci decât cele care aveau mai târziu să-l facă celebru pe Gary, cu o concluzie greu de combătut raţional- viaţa e o luptă fără sens.

Sâmbătă seara, mult aşteptatul True grit, la Patria. Un film foarte bun, cu o Haillee Steinfeld – în vârstă de 13 ani la turnarea filmului-excepţională în rolul orfanei care vrea să răzbune uciderea tatălui şi un Jeff Bridges admirabil ca Rooster Cogburn, şeriful chior, alcoolic şi falit, angajat să-l caute pe criminal. Un film făcut cu toată ştiinţa fraţilor Coen, pe care l-am revăzut cu acelaşi entuziasm şi-n seara următoare, acasă, cu ai mei. Luni dimineaţă însă, mi-a părut rău să aflu că din cele 10 nominalizări la Oscar nu s-a ales cu nici măcar un premiu.