duminică, 28 decembrie 2008

bau-bau

Noaptea tarziu am frecvent ganduri complexe, iar uneori traiesc adevarate revelatii. Bunaoara, acum cateva nopti am ajuns la concluzia ca televizorul tampeste.
Era-n perioada in care politicienii se scremeau sa ne ofere un nou guvern. Era ora 4, eu tocmai ma-ntorceam in pat de la baie unde fusesem...sa beau un pahar cu apa. Si tocmai cand imi afundam capul in perna si ma inveleam, un gand ca o buruiana isi iti capul si ma stapani pentru fix o secunda. Subiectul lui era uluitor: m-am pomenit preocupat de gandul ca Blaga de la PD-L si Mitrea de la PSD urmau sa fie dati la o parte si sa nu primeasca posturi in guvern. Vreo jumatate de ora am ramas naucit de gandul asta, rod otravit al talk-show-urilor continue de peste zi si care ma impiedicase sa visez, cum s-ar cuveni, realizari marete, calatorii unice sau pe prietena mea frumoasa.
Ne lasam intoxicati zilnic de mancare proasta, aer murdar si bauturi chimice; iar cand vrem sa ne relaxam nu gasim ceva mai bun decat sa deschidem TV-ul si sa ne luam, pe cale vizuala si auditiva portia de otrava care sa ne innegreasca si mintile. Pe mine unul, ma bate iar gandul sa-mi scot televizorul din camera.

miercuri, 17 decembrie 2008

I'm back

Am adormit foarte greu azi-noapte. Aveam multe pe cap: serviciul actual, serviciul viitor, serviciul care-ar fi putut fi; am revazut cu ochii mintii o fotografie facuta acum opt ani jumate, in prima zi de bac, in curte cu taica-miu, am aruncat o privire rapida peste viata mea de acum si am incercat sa-mi amintesc daca asa mi-o imaginam atunci...Dar a mai fost ceva.

Ieri am terminat o carte care mi-a placut destul de mult, “Jocul serios” a lui Hjalmar Soderberg, considerat, se zice, cel mai important roman suedez de dragoste. Finalul cartii asteia mi-a reactivat frisonul uneia din cele mai dureroase situatii prin care poate trece un barbat in viata lui- pierderea iubirii iubitei sale. Reciteam azi-noapte cu ochii inchisi unul din ultimele paragrafe:

„Acum poate merge pe una din cararile de pe Djugarden sa-l intalneasca pe el. Soarele straluceste. Ea se opreste la o cotitura si ii spune, cu privirea plecata sub genele lungi: Tocmai m-am intalnit cu cel pe care l-am iubit odata si nu-nteleg deloc cum l-am putut iubi.”

Picaturi fierbinti de durere veche au inceput sa picure din marginile cicatricilor inchise acum mult timp. Mi-am revazut putin sufletul, am privit-o pe frumoasa adormita pe pieptul meu si am inteles ca eu, chiar si cand imi merge bine, nu pot fi linistit.

sâmbătă, 25 octombrie 2008

Other people's memories

Am inceput sa-mi iau carti de la anticari. A trecut multa vreme pana sa ajung la intelepciunea asta, dar mai bine mai tarziu decat niciodata. Iau carti vechi pentru ca multe dintre ele nu stiu daca sau cand vor mai fi reeditate. Am vanat tot ce-am putut gasi de Steinbeck si Hemingway, am mai dat si peste cate ceva de Sinclair Lewis –recunosc, nu cred ca-l voi citi prea curand-, am luat, pentru cand ma va cuprinde cheful, niste James Joyce si dintr-un snobism reflex am cumparat si doua volume de LeClezio chiar in ziua in care-am aflat ca a luat Nobelul-dar cred ca va strange mult praf pana sa-i dau vreo atentie.

Am dat in felul asta peste niste adevarate comori, ca Sarbatoarea de neuitat, despre care am scris intr-unul din primele posturi- sau Eu si Charley descoperim America a lui Steinbeck, una din cele mai bune carti citite anul asta; „ we don’t take a trip, the trip takes us”... poate apuc sa va zic despre ea altadata.

Unele carti le iau de la tarabe iar altele imi vin prin posta, comandate de pe vreun site specializat sau, mai frecvent, de pe okazii. Si de vreo doua ori mi s-a intamplat ca in pachetul ridicat de la posta sa primesc mai mult decat cerusem. Am primit, mai precis, vreo doua randuri de poze, apartinand probabil fostilor detinatori sau familiei acestora. Primele pareau a fi de prin anii ΄50-΄60, de la un soi de festivitate, cu un prezidiu prin fata carora treceau militieni sa-si ridice diplome or something. Nu mi-am dat seama daca erau facute pentru cineva din prezidiu sau pentru vreun premiant. Lucrurile au fost mai limpezi la urmatorul set de fotografii, care infatisau un adolescent zambaret de ani ΄70 intr-un parc –langa un leagan, langa un boschet... Toate astea le-am privit cu interes, dar fara emotie. In prima faza m-am gandit sa le pastrez –in sensul ca sa nu le arunc- pentru ca erau amintirile unor oameni cu care cine stie ce s-a intamplat intre timp; pe de alta parte insa, mementourile lor nu imi erau destinate mie, n-ar fi fost corect sa le retin; in final le-am aruncat – daca oamenilor respectivi nu le-a pasat de propriile amintiri, de ce mi-ar pasa mie? abia tin pasul cu ale mele..

marți, 21 octombrie 2008

Zoe


Cand mama mea o aducea acum ceva mai mult de zece ani intr-o plasa, Zoe era o pisicuta speriata si uratica-fusese chinuita de niste copii care-i arsesera mustatile si sprancenele. Credeam ca va fi greu sa ma atasez de ea, fiindca tinusem foarte mult la motanul pe care-l avusesem inainte; insa acea zi a fost inceputul unei mari povesti de dragoste- atat de mare, incat tatalui meu i-a trebuit o zi intreaga ca sa ma anunte ca Zoe a murit, sambata-seara.

Sunt foarte multe lucrurile care s-ar putea spune despre Zoica, iar sa te apuci sa scrii despre ea inseamna sa te silesti sa faci o selectie dureroasa a amintirilor. Am avut destule animale de-a lungul timpului, casa noastra cu tot cu oamenii din ea n-ar mai fi la fel fara ele; dar cred ca Zoe a fost cel mai admirat, comentat si fotografiat dintre toate. N-a fost un animal de companie oarecare, a fost de-a dreptul o institutie; pentru ca de multe ori noi am ajuns sa ne croim viata dupa ea, nu invers. A avut o personalitate puternica, obtinand aproape intotdeauna ceea ce dorea de la noi, in felul in care si-l dorea; daca voia sa bea apa, te chema ca sa-ti arate ca ligheanul ei este murdar si ca trebuie sa i-l speli, cand voia sa intre in casa trebuia s-o faca in ritmul ei, nu al tau, iar dovezile de afectiune ti le dadea cand simtea ea, nu cand i le cereai tu.

Multe lucruri se spun despre pisici, iar in privinta Zoicai, unele sunt adevarate, altele nu. Cand a adus-o acasa, mama imi spunea ca a auzit ca in trei culori –cum era si ea- nu pot fi decat pisicile, nu si motanii; chestia asta n-am mai auzit-o in alta parte, unii prieteni veterinari mi-au spus insa ca n-ar fi adevarat. Se spune ca pisicile sunt curioase, iar Zoe o confirma; orice cutie nou aparuta prin casa ii trezea interesul si ii dadea un loc inedit de joaca pentru cateva zile bune, daca uitai usa deschisa la sifonier puteai fi sigur ca mai tarziu aveai s-o auzi cotrobaind inauntru, iar bunica-mea nu putea sa-si deschida bine ziarul pe masa, ca hop!, aparea pisica, curioasa si dornica de atentie. Intr-un documentar de mai demult spuneau ca pisica de casa nu se considera pisica, ci om; iar Zoe cred ca s-a simtit intr-adevar un om ca toti oamenii, avand de la noi pretentiile corespunzatoare dar luandu-si in serios si responsabilitatile -nu de putine ori a sesizat momentele noastre mai grele, fizice sau morale, si a incercat sa ne ajute, dupa puterile ei. Se zice despre pisici ca pot dormi cea mai mare parte a zilei, iar Zoica era campioana la categoria asta; puteai sa te-ntorci acasa dupa-amiaza si s-o gasesti dormind in acelasi loc in care-o lasasesi dis-de-dimineata; si ii placea sa doarma oriunde-in pat, pe calorifer, pe birou, pe haine, in cutia cu ate a bunicii, pe sifonier, in fotoliu, la geam, in curte cu burta la soare..cele mai multe poze sunt cu ea dormind in pozitii haioase, iar una pe care eu i-am facut-o si care ma amuza in mod deosebit, ma intristeaza acum foarte tare, pentru ca era exact pozitia in care aveau s-o gaseasca ai mei fara suflare- cu barbia-n piept, la piciorul prunului din curte..

Se spune despre pisici ca au noua vieti; mi-as fi dorit sa fie adevarat si pentru Zoica...pentru ca ea s-a ingrijit mai mereu foarte bine si n-a fost vreodata cu adevarat bolnava; asa ca a murit cand nu ne asteptam sau pregateam, cand eram siguri ca va mai fi cu noi inca zece ani..cand inca mai aveam nevoie de ea.

Se mai spune despre pisici ca pleaca atunci cand simt ca le vine vremea, ca nu vor sa moara acasa.. Zoe cred insa ca ne-a iubit mult si ca a si simtit cat de mult o iubeam la randul nostru, asa ca a vrut sa moara cu noi prin preajma.. chiar si-asa, a facut-o la fel de demn si de discret cum a trait, iar vestea trista a fost anuntata de catelusele noastre, care o boceau cand au iesit ai mei sa vada ce se petrece..Zoica zacea linistita pe pamant, langa copac; isi incheiase menirea si murise usor, in somn..e singura consolare pe care mi-o gasesc..

duminică, 19 octombrie 2008

Zambete de toamna

Acum vreo 8-9 ani, cand traiam inceputul a ceea ce avea sa se dovedeasca un lung sir de depresii, sora mea m-a invatat cat de valoroase sunt micile bucurii ale vietii, cand marile bucurii sunt practic prin definitie rare si greu de obtinut. Iata cateva din bucuriile mici pe care le-am trait in ultima vreme:

-mi se intampla din cand in cand sa fiu urmarit de cate o melodie, sa-mi intre-n cap si sa nu-mi mai dea drumul, s-o ascult de zeci de ori, s-o fredonez pana-i exasperez pe cei din jur; imi da fiori adevarati, imi ridica parul de pe ceafa, imi umple golul din inima cu speranta si ochii cu lacrimi; zilele astea melodia care m-a urmarit a fost „One love” a lui Bob Marley; nu-s credincios, dar melodia asta m-a patruns si mi-a adus lacrimi si zambete in acelasi timp;

-am o pasiune pentru casele frumoase din Bucuresti; imi place sa le descopar, sa trec pe langa ele, sa le pozez din cinspe unghiuri, mi-ar placea sa locuiesc intr-una; vineri, in drum spre lucru, am descoperit una pe care n-o stiam; era pe un colt al unei strazi care parea din fuga masinii un loc uitat de lume, cu case care au ramas pe loc sa duca mai departe povestea unor vremuri mai aproape de normalitate, un pic cam ridate, dar inca in picioare; am scris repede pe prima hartie care mi-a picat in mana numele strazii- Parintele Staniloae- si mi-am promis sa revin cat de curand;

-eram un pic amarat si nehotarat intr-o privinta; din cele 6 carti de Bukowski aparute la noi in tara, citisem deja 5; mai aveam deci de citit doar una, pe care nu ma puteam hotari insa s-o incep, pentru ca nu ar mai fi urmat nimic dupa ea; dar vineri, din momentul in care-am pasit in Carturesti, mi-a sarit in ochi „Cea mai frumoasa femeie din oras si alte povestiri”, cea mai recenta aparitie a lui Bukowski si parca am primit dintr-o data o mare gura de oxigen; o sa ziceti ca-s nebun sa ma entuziasmez din asa ceva, dar eu am si dat telefoane la cunoscuti ca sa-mi anunt bucuria; pretul, bineinteles, nici n-a contat, iar cartea poate sa se si dovedeasca o porcarie- nu conteaza, deja a meritat;

-sambata dimineata am zarit din nou un castan inflorit; m-am dat jos din masina si m-am dus la el sa-l admir si sa-l salut, un castan intre doua varste, aproape desfrunzit, dar care s-a decis ca la sfarsit de octombrie sa arate –pentru cine are ochi sa vada- tot ce are el mai frumos; ce inceput frumos de zi!

- drumul la Ikea de duminica dimineata mi-a adus doua bucurii dintr-o lovitura; mi-am luat o biblioteca frumoasa unde vor sta cartile care nu prea mai aveau loc in rafturile mele ca si cartile, editate deja sau inca nu, care vor urma;

-in misiunea de mai sus am fost ajutat de mama si bunica mea; iar bunica a fost foarte bucuroasa sa mergem impreuna intr-o iesire intr-un loc frumos si care-i place; am stat langa ea la tot pasul; si ma emotioneaza si acum cand ma gandesc cum femeia asta, ajunsa la aproape 80 de ani si cu parul alb, cu doi stranepoti, care ma dadea in leagan, ma spala pe spate, ma ducea la scoala si ma invata ce e rau si ce e bine, se uita acum in sus la mine, privindu-ma cu mandrie, de parca as fi un om adevarat, un om mare si bun; eu stiu ca nu-i merit nici mandria, nici increderea in mine, stiu ca n-o sa ajung niciodata sa fiu atat de bun si de iubit ca ea, dar ma bucur tare mult de bucuria ei; si asta-i cea mai mare bucurie.

marți, 7 octombrie 2008

Somnoroase pasarele

Dadea intr-o vreme ProTv-ul seara un serial comic despre un tip care in copilarie fusese crescut cu televizorul si care, ajuns adult, asocia instataneu unei intamplari prin care trecea cate o scena din multele filme pe care le vazuse.

Chiar daca am fost inconjurat de o familie infinit mai atenta si eu m-am uitat mult la televizor cand eram mic, mai ales dupa ΄89 (era sa zic dupa revolutie), cand am inceput sa avem la ce sa ne uitam. Asa se face ca o buna parte din „cultura” mea provine din desene animate si seriale.

Mi-am mai dat seama o data de asta acum cateva dimineti, undeva pe la ora 10.30, cand am remarcat ca iluminatul public era tot pornit. In loc sa ma intreb cine o plati orele astea de risipa –pentru ca era clar ca noi suntem aia- mi-am adus aminte de o scena din M.A.S.H: era noapte, Hawkeye si maiorul Winchester se certau iar B.J, disperat ca nu poate dormi din cauza lor, se rasteste la ei: „Vedeti luna aia de pe cer? Vedeti intunericul de afara? Astea-s semnele de necontestat ale noptii!”. Ei bine, noi se pare ca ne luam dupa alte criterii- poate derutat de felinarele aprinse la tot pasul, un nene dormea intins pe o banca. E ora 11 a.m, noapte buna!

sâmbătă, 4 octombrie 2008

Jurnalul unui vantura-lume


M-am sculat pe la vreo 8, cum nu prea fac eu sambetele.

Pe la 9.40 eram la noua facultate, care-i teribil de aproape de fosta facultate-se pare ca-mi plac experientele noi, dar in locuri vechi. Poate se-ntreaba deja cineva ce naiba caut eu la facultate intr-o zi de sambata- ei bine, trebuia sa dau un test de engleza. La vreo cinci minute dupa ce-am intrat i-am trimis Valentinei- plecata la o nunta- un mesaj de genul ”Toti sunt teribil de tineri!Ce naiba caut eu aici?!”. Cred ca toti se uitau la mine ca la vreun potential prof, or something. M-am hotarat sa-mi iau o cafea de la dozator- nu c-as fi avut nevoie, dar voiam sa fac ceva cu mainile, mi se parea aiurea sa le tin in buzunar. O fata statea la coada in spatele meu; am vazut ca n-am primit si agitator si ca sa intru-n vorba, am zis „Cred ca amestecam cu degetul”, la care mi-a raspuns „Stiti...cred ca agitatoarele se iau de aici...”. God, I’m old...Agitatoare pan' la urma tot nu erau, asa ca am amestecat cu un pix pe care apoi l-am aruncat la gunoi; mai am inca vreo 300, oricum.

Profa de engleza era tanara si incerca sa-si dea aere- cred ca de fapt era foarte emotionata. Testul a batut moneda pe timpuri-la care eu n-am fost nicodata prea bun, asa ca s-ar putea sa ma bage la intermediari, nu la avansati. Nu prea-mi pasa. Am tradus repede, am iesit printre primii, m-am dus la toaleta. Toaleta era, bineinteles, imputita. Nu stiu ce asteptari putem avea de la o tara in care toaletele dintr-o facultate din buricul capitalei sunt manjite de rahat. Deci am spus „pas” si m-am dus la toaleta fostei facultati, care nu e foarte curata, dar pe care macar o cunosc mai bine.

La intoarcere spre masina am trecut pe langa un mic teren de joaca dintre blocuri; totul nou- teren de baschet ingradit, tobogan si altele; si pe locul de joaca erau parcate vreo 5-6 masini si o basculanta sau camion sau nush cum sa-i zic care deservea un santier recent deschis; iti sta mintea-n loc.

Ca sa ma inveselesc, am hotarat sa ma duc la Carturesti, la Verona. Cred ca intr-adevar aruncatul banilor te binedispune, macar pe moment. Am gasit o carte despre zona din jurul Parcului Ioanid, una cu case vechi si superbe..Iubesc zona aia, fiecare plimbare a mea trece pe acolo, iar cartea asta mi-a zambit larg de sub o scara din Carturesti; nici macar dragoste la prima vedere- ne iubeam dinainte sa ne fi vazut.. Si mi-am mai luat din impuls „The ultimate guide to wood working”, o carte de vreo 430 de pagini despre tipurile de lemn, unelte si diferite chestii pe care le poti face din lemn; as vrea sa incep sa fac ceva cu mainile, tot ce fac este sa vorbesc, sa citesc si sa gandesc, dar nu fac nimic.

Am ajuns acasa, am mancat fara entuziasm, am rasfoit cartea Ioanidului cu infrigurare. M-am bagat in pat, am baut un Red Bull in timp ce citeam o nuvela de Hemingway, apoi m-am culcat- nu exista suficiente enegizante sa clinteasca un puturos ca mine.

vineri, 3 octombrie 2008

26 going on 36 sau rasu'-plansu'

In romanul lui Gary, “Ai toata viata inainte”, un copil creste intr-o zi cu cinci ani- mai precis, afla ca e de fapt mai mare decat crezuse pana atunci.

Dac-ar fi sa cred ce vad in buletin, atunci ar trebui sa ma ingrijoreze simptomele cam timpurii pe care le acuz in ultima vreme: faptul ca simt ca n-am banii si jobul pe care mi-as fi dorit sa le am in etapa asta de viata; ca inghit zilnic un pumn de pastile si ca scartai asa de devreme din toate incheieturile; ca toata lumea-mi spune ca fratele meu mai mare pare de fapt mai mic decat mine; ca-s ursuz tot timpul; ca nu mai am chef de viata; faptul ca parca trec deja prin criza varstei mijlocii.

Ei bine, azi de dimineata, la ora 9.42, am primit explicatia pentru toate astea si ea a venit din sursa pe care de la infiintare si pana acum recunosc cu rusine ca am desconsiderat-o, Antena 3. Pentru ca reportajul de la acea ora anunta ca Germania aniverseaza 28 de ani de la Reunificarea din 1990. Am imbatranit si eu cu zece ani intr-o secunda.

marți, 23 septembrie 2008

Best of- prima parte


Azi se face deja o luna de cand m-am intors de la Paris si m-am gandit, profitand de timpul care-a sedimentat intamplarile, sa insir cele mai frumoase si memorabile momente pe care le-am trait acolo.

In primul rand imi aduc aminte de intrarea propriu-zisa in oras; aterizaseram pe un micut aeroport la vest de Paris iar drumul de acolo, cam de o ora, l-am facut intr-un autobuz; cand am intrat prin cartierul La Defense am vazut deodata in departare, pe cerul diminetii, mai inalt decat orice altceva, Turnul Eiffel, care ne-a smuls un oftat admirativ noua, suedezilor si italienilor cu care imparteam drumul; atunci am stiut cu adevarat ca am ajuns.

In prima seara ne plimbam pe malul stang al Senei si ne-am decis sa trecem pe cel opus, traversand pe Pont des Arts, un pod pietonal; pe bancutele de pe mijlocul lui sau direct pe jos tinerii radeau, cantau, dansau ori tineau mici picnicuri cu baghete, branza si vin rosu; si in momentul ala nimic nu-mi parea mai frumos pe lumea asta decat sa vezi, auzi si sa mirosi Sena curgand pe sub tine, cat tu esti langa prieteni si sorbi infofolit un pahar de vin.

Ca tot ziceam de baghete, mentionez ca le port o amintire deosebita si nu cred ca sunt snob daca afirm ca sunt cele mai bune pe care le-am mancat vreodata-luate din supermarket sau servite la restaurant, aveau un gust grozav si un aspect apetisant; deci imaginea-cliseu a francezului cu basca pe cap si o bagheta lunga sub brat mi se pare cel putin pe jumatate justificata.

Povesteam intr-unul din primele posturi despre o carte care mi-a placut foarte mult, „Sarbatoarea de neuitat” a lui Hemingway, in care el isi povesteste amintirile din anii petrecuti in tinerete la Paris; n-am reusit sa ajung nici la Closerie des Lilas, carciuma pe care o frecventa, ieftina atunci dar foarte scumpa, din cate-am inteles, acum; cu regret spun ca n-am ajuns nici la faimoasa librarie Shakespeare&Co; dar in a doua zi la Paris, iesind din Jardin de Luxembourg, am intrat din intampare pe Rue Fleurus, unde locuia –dupa cum o certifica si o placa de marmura- Gertrude Stein, prietena artistilor dornici de afirmare din anii de dupa Primul Razboi Mondial, vizitata frecvent de tanarul Hemingway care avea la sfarsitul vietii s-o evoce in cartea de care va spuneam mai sus; ti se strange putintel inima sa stii ca pasesti pe acelasi trotuar pe care trecea acum vreo optzeci si ceva de ani un titan al literaturii.

In Musee d’Orsay m-am purtat ca un copil; am topait de entuziasm printre picturile impresionistilor pe care le stiam din albume si documentare; am vazut capitele de fan, campul de maci si Gara St Lazare a lui Monet, balerinele pictate si sculptate de Degas, autoportretul lui Van Gogh; dar parca cel mai mult m-a izbit momentul in care, fara sa ma astept, intrand intr-o sala nu-stiu-cum trecuta cu vederea de vizitatori, m-am pomenit singur fata-n fata cu Olympia lui Manet; cred ca tremuram de emotie cand o vedeam privindu-ma, asteptandu-ma goala, intinsa pe divan, de parca chiar eu eram urmatorul care sa se bucure de favorurile ei.

In drum spre Musee d’Orsay, intr-o duminica, am vazut un puhoi de rolleri care aluneca pe unul din bulevardele orasului; am inceput sa-i vedem de la distanta, pe cand mergeam pe o straduta ce dadea in bulevardul cu pricina; masinile erau oprite in intersectie de politisti pe role, cu veste galbene, genunchiere si casti de protectie si cred ca au trecut vreo cinci minute pana sa treaca tot alaiul; din cate-am inteles asa-ceva s-ar petrece in fiecare duminica de vara- nu-i asa ca Parisul e-un oras tare de treaba?

vineri, 19 septembrie 2008

Calin-Chinaski

Un autor pe care l-am descoperit anul asta se cheama Charles Bukowski. Eram plictisit, n-aveam chef de niciuna din cele 20-30 de carti care asteptau deja de ceva vreme sa fie citite asa ca am luat una de la Carturesti, ca parca imi zisese mie o colega ceva despre nenea asta. Cartea se numea “Femei” si mi-a placut foare mult, desi la prima vedere s-ar spune ca este o simpla enumerare de f..aiuri ale unui poet alcoolic, care descopera succesul –rezonabil- financiar si pe cel –urias- la femei. E o carte care te face sa te gandesti, care te face sa razi, care te excita. Am citit imediat apoi „Posta” si o Antologie de poezie erotica, obscena insa in primul rand prin pretul excesiv.

„Factotum”, ultima carte pe care tocmai am citit-o, a fost foarte greu de gasit; aparuse acum vreo 4 sau 5 ani si pana de curand fusese la reducere, motiv pentru care s-a epuizat. Am cautat-o in toate librariile din Bucuresti, Brasov si Ploiesti, am comandat-o pe toate site-urile care pretindeau ca o au dar care ulterior reveneau cu precizarea ca de fapt, stiti.. nu se mai gaseste.. Salvarea a venit in cele din urma de nu-stiu-unde din Satu Mare, iar cartea ajungea prin posta la mine pe birou cand eu ma aflam la Paris-inca un motiv sa zambesc la intoarcere.

Daca in primul roman de care ziceam, personajul principal sare din... femeie-n femeie, in „Factotum” sunt urmarite salturile aceluiasi personaj, Henry Chinaski, din slujba-n slujba-fara ca asta sa insemne ca acum are o viata amoroasa prea stabila. Se tot perinda prin orase – L.A, N.Y, Philadelphia, Miami, New Orleans- si are tot soiul de munci: lipeste afise-n vagoane de metrou, lucreaza-ntr-un magazin de biciclete, impacheteaza corpuri de iluminat, e om de serviciu (desi el viza un post de reporter) la Times, munceste intr-o fabrica de biscuiti pentru caini.. Nu sta nicaieri mai mult de cateva zile si toti banii si-i arunca pe bautura si pariuri la curse.

Si totusi e ceva in cartea asta care te face sa-l invidiezi pe omul asta. Are un mod de a privi lucrurile care-i ofera libertatea de care multi dintre noi ducem lipsa. Conteaza si sistemul american, ce-i drept.

Am fost in State acum trei ani cu Work and Travel si mi-a placut foarte mult ca la nivelul asta, la care nu-ti trebuia vreo calificare, aveai multe altenative si era usor sa te angajezi-pur si simplu intrai, completai un formular si discutai cu managerul. Singurele motive pentru care eu n-am fost angajat era faptul ca puteam ramane in State doar pe o perioada limitata. Asa se face ca n-am fost angajat la Dunkin Donuts, Wall-Mart, o patiserie si un restaurant cu specific marinaresc; mi-ar fi placut sa lucrez la Posta, unde aveau salarii mari, dar trebuia sa fii cetatean american sau sa ai nu stiu ce tip de viza pentru asta; am aplicat on-line pentru un job la o farmacie, gandindu-ma ca studiile mele mi-ar fi de folos, dar n-am obtinut scorul de care aveam nevoie.

Primul job pe care-as fi putut sa-l am era ca pizza delivery boy la un restaurant numit EBA- puteai scoate multi bani din bacsisuri, dar mie nu mi-ar fi placut sa vin atat de mult in contact cu oamenii si in plus, desi conduceam bine, nu stiam zona; asa ca am renuntat, dar alti romani au luat jobul ala si s-au descurcat bine. Am lucrat cam vreo luna la o firma care infrumuseta proprietatile oamenilor cu stare din acea parte a statului New Hampshire care se invecina cu Vermontul: taiau sau plantau copaci, carau bolovani, etc..Eu taiam iarba, folosindu-ma de genul de aparate folosite acum si la noi prin parcuri; era o munca bine platita, dar foarte solicitanta fizic si murdara -te umpleai de iarba tocata din cap pana-n picioare.

Am mai lucrat vreo doua saptamani intr-un depozit de incaltaminte si articole sportive; treaba mea era sa caut diversele obiecte de pe o comanda si sa le adun pe toate laolalta-trebuia un anumit produs, o anumita culoare, o anumita marime.. era o treaba monotona, dar te puteai obisnui; din momentul insa in care mi-a expirat viza, n-au mai putut sa ma tina, pentru ca mai avusesera probleme cu niste imigranti inaintea mea.

Cel mai mult insa am lucrat intr-un fast-food, unul din restaurantele lantului Wendy’s, unde lucram in tura de noapte si faceam de toate: prajeam cartofii, faceam sand-wichuri, lucram la grill, iar la inchiderea programului pregateam restaurantul pentru a doua zi-duceam gunoiul, spalam vasele, curatam fiecare aparat..Terminam noaptea pe la 1 sau 2, dar imi faceam treaba bine si eram apreciat-daca n-as fi fost limitat de viza, as fi ajuns sef de tura; era o munca mica, neimportanta si fara pretentii, dar nu m-a deranjat niciodata, nici atunci, nici acum, retrospectiv. Castigam in fiecare saptamana 330 de dolari, ceea ce atunci insemna in lei vreo 10 milioane, deci cam 40 de milioane pe luna, in conditiile in care viata era mai ieftina decat la noi.

Acum sunt in Romania, intr-un oras inghesuit si urat, sunt mare absolvent de facultate insa castig de doua ori mai putin si-mi urasc slujba, dar n-am ce sa fac. Atunci imi petreceam cea mai mare parte a timpului visand, plimbandu-ma prin campusul colegiului Dartmouth si facandu-mi toate placerile, absorbind atmosfera vie, vesela si curata din jurul meu, cu zambetul pe buze. Niciodata n-am fost mai fericit.

marți, 16 septembrie 2008

un domn

Nu stiu cat de serios ar trebui privita moartea. Alternez tot timpul intre doua stari; una mai cinica- moartea cuiva, a oricui, este un eveniment minor, de trecut cu vederea, intr-o lume atat de mare, cu miliarde de oameni, cu uragane, foamete, cutremure si razboaie..ce inseamna un om? si o a doua –moartea oricui trebuie strigata, urlata, plansa in hohote, trebuie sa te sui pe cel mai inalt varf si sa zbieri din fundul trairii pe care tu o mai ai inca in tine: S-a stins un om!....”Moartea fiecarui om ma imputineaza si pe mine, caci eu sunt parte a Umanitatii...”

Ma intorceam adineauri acasa si vedeam la o trecere de pietoni pe cei care-nvata acum in fostul meu liceu.. Fiecare generatie are parca datoria sa fie dezamagita de cea care-i urmeaza, dar eu chiar cred ca in ΄89 s-a produs o ruptura si ca eu seman mai mult cu parintii si bunicii mei decat seman cu liceenii de acum.. Ma intorceam acasa cu un nod mare in gat, la radio la Realitatea auzeam aplauzele de adio de la TNB si ma intrebam: copiii astia dupa moartea cui se vor simti sfasiati? a lui Papadopol? a lui Bordeianu? a Andreei Marin? a lui Guta?

Cateva luni am tot amanat sa merg sa-l vad pe Iordache la „Alex si Morris”- n-am gasit timp; o sa-l vad in stagiunea urmatoare, imi ziceam..dar Iordache nu mai prinde nicio stagiune.. Mitica Popescu, partenerul sau din spectacol, il veghea inlacrimat azi in foaier la TNB- asta le-a fost ultima reprezentatie impreuna.. Credem ca stim sa vorbim teribil de bine cand moare cineva: „nu pot vorbi despre el la trecut”, „el continua sa traiasca in noi”, „lumea e mai saraca”, clisee pe care le rostim fara sa mai gandim. Eu pot sa spun ca de mult n-am mai fost atat de daramat si n-am mai plans atat; si ca-mi pare tare, tare rau, ca n-o sa-l mai stiu pe Stefan Iordache pe undeva, oriunde-ar fi vrut el, dar printre noi.

luni, 15 septembrie 2008

Mai tineti minte?

Primul meu 15 septembrie s-a petrecut acum douazeci de ani; abia azi mi-am dat seama si realitatea asta m-a cutremurat un pic. A fost o zi mai importanta decat pentru alti copii, pentru ca eu nu fusesem la gradinita. Eram la Ploiesti si tin minte ca-n dimineata aia am plecat impreuna cu fratele meu care trecea in clasa a doua spre Scoala Generala numarul opt; fiecare aveam in mana un buchet de gladiole pentru doamnele invatatoare. Nu tin minte foarte multe din ziua aia; nu mai stiu daca am mers pe jos sau cu masina pana acolo, dar stiu sigur ca mama a fost cu mine pana cand am intrat in cladire. In ultimul moment si-a adus aminte sa-mi spuna sa nu uit ca numele meu de familie e Calin (era prima oara cand auzeam asta) si sa nu cumva sa zic ca ma cheama Mihaita (cum mi se spunea in casa) , ci Mihail. Au fost mult prea multe informatii pentru mine, asa ca partea cu Mihail am uitat-o, reusind astfel sa ma fac de ras din prima zi. Mai tin minte ca doamna Vaduva, invatatoarea, ne-a spus ce carti si caiete ar trebui sa ne pregatim pentru fiecare materie iar eu, ingrijorat de faptul ca nu putusem sa le retin pe toate, am mers la catedra la sfarsit si am rugat-o sa mi le mai spuna o data, ca sa-mi fac o lista. La iesirea din clasa ma astepta sora mea, care era intr-a opta in aceeasi scoala si era un soi de vedeta pe-acolo.

Si au trecut unsprezece ani. Primii doi la Ploiesti, dupa care ne-am mutat in ΄90 in Bucuresti. Premii am luat doar pana-ntr-a opta; intr-a cincea am avut nota scazuta la purtare, motiv si acum de regrete din partea fostei mele diriginte- pronuntasem cuvantul „lesbiana”. A venit si liceul si atunci au inceput experimentele cu sistemul de invatamant: s-a schimbat modalitatea de admitere la liceu (din fericire eu am dat-o pe stil vechi), in ultimii doi ani trimestrele s-au transformat in semestre, tezele au devenit mai putin importante. Tot vreo doi ani inceputul scolii a fost amanat din cauza epidemiilor inchipuite de meningita. Si cred ca am apucat si inceputul scolii la 1 septembrie, cum era in Republica Moldova, dar aia a fost o treaba variabila, pe care nu mai stiu nici cand, nici de cate ori am prins-o.

Asa ca nu mai stiu sigur in ce zi am auzit pentru ultima oara primul clopotel, pe 1 sau pe 15 septembrie, acum noua ani. Nu mai tin minte mare lucru din ziua aia si de fapt nu mai retin mare lucru din toata clasa a 12-a, cand in fine mi-am dat si eu in petec si am inceput sa chiulesc pe rupte si sa nu-mi mai pese de teme.

Dar tin minte ca-n ziua de deschidere a ultimului meu an scolar, m-am trezit mai devreme, am mers la floraria din piata si am luat cate o frezie alba pentru prietenele mele de atunci (cu baietii intotdeauna m-am inteles mai prost)- Irina, Andreea si Laura. Eram la sfarsit de mileniu, gladiolele se demodasera, aveam 18 ani iar diriginta nu ma mai impresiona.

miercuri, 10 septembrie 2008

Tu unde erai?

Fusesem la Turnul Chindiei cand m-au facut pionier; si vazusem la televizor Turnul Eiffel, Turnul din Pisa, Turnul Londrei, ba chiar si Turnurile Petronas din Kuala Lumpur; deci nu cred ca s-ar putea spune ca eram un ignorant. Dar prima data cand am auzit de Turnurile Gemene din New York a fost in ultima zi de existenta, a lor si a mii de oameni care se aflau in ele, acum sapte ani, pe 11 septembrie 2001.

Eram pe traseu la scoala de soferi, in Tico-ul in care incercam deja de vreo luna sa ma descurc cu garatul, intoarcerea, pornirea din rampa, parcarea laterala si mai ales cu pornirea de pe loc. Cand pe instructorul meu, domnul Taujan, fost cadru militar, au inceput sa-l sune o groaza de oameni-rude, cunoscuti, militari. Atunci a incercat sa-mi explice ce-s alea Turnurile Gemene din New York. Acuma, tocmai pentru ca stim ca ele nu mai sunt, le remarcam si mai tare cand apar in vreo scena de film care se petrece in Mahattan. Vedem cat de impunatoare erau; si intre timp am aflat cat de importante erau, ce simbol reprezentau. Dar atunci, cand domnul Taujan incerca sa-mi explice, refuzam sa pricep. In primul rand, era o chestie poate de orgoliu- cum se poate sa fie niste cladiri atat de importante pe cat imi spune el si eu sa nu fi auzit de ele? Iar in al doilea rand – si mult mai serios- daca sunt atat de importante cum de au putut fi atacate?

Tin minte destul de multe lectii cu domnul Taujan, cel mai bun instructor pe care l-am fi putut avea, eu si sora mea inainte de mine; imi aduc aminte traseele pe care o luam, cum s-a luat la cearta cu un smecher care m-a sicanat la un moment dat, tin minte cum m-a dus inafara orasului, in comuna in care traiau parintii lui, si aceia niste oameni foarte buni. Dar din lectia de pe 11 septembrie 2001 nu-mi mai amintesc decat telefoanele care sunau in continuu, neincrederea mea si nerabdarea de a ajunge acasa in fata televizorului.

Cand am ajuns acasa in dupa-amiaza aceea, Turnurile erau inca in picioare. Totul parea un simplu incendiu, cu o cauza ce-i drept, neobisnuita. Dupa care, incredibilul a devenit realitate, ca-n cartea lui Hrabal. Incepand de atunci, am incetat sa mai fiu sigur de ceea ce stiu.

luni, 8 septembrie 2008

Aleaga-se

Am fost foarte uimit acum ceva vreme cand am aflat dintr-un documentar ca cea mai mare parte a prafului de la noi din casa este reprezentata de propria piele descuamata. De atunci, pentru o vreme, am inceput sa privesc praful din camera mea –de cel din restul casei nu eram unic raspunzator- cu si mai mare ingaduinta, lasandu-l sa se astearna mai ceva ca pana atunci –doar era carne din carnea mea.

Dar idila n-a durat mult. Dupa o vreme mi-am dat seama ca documentarul era probabil facut pe undeva prin U.S, U.K sau U.E; acolo unde parcurile si gradinile iti rasar in drum la tot pasul, acolo unde, cum vedeam in reportajele PRO-ului din campania de la locale, santierele sunt foarte bine izolate, astfel ca nici pulberile si nici decibelii in plus sa nu deranjeze locuitorii marelor orase.

Asa ca am devenit dintr-o data mai constient de santurile sapate la tot pasul in asfalt, de frumoasele case vechi daramate peste tot prin jur si de santierele care le iau locul; am inceput sa remarc uluit cum maturatorii strang cu farasul mormane de praf, cum masina abia spalata este a doua zi de dimineata deja murdara si cum frunzele copacilor tot mai rari zac triste sub un deget de colb.

Inainte ma intorceam nerabdator la casa mea cu gradina ca intr-un refugiu in fata fumului, claxoanelor si aglomeratiei din Bucuresti. Acum, ma asez la calculator, arunc o privire pe pervazul din fata mea si vad ca praful orasului m-a urmarit pana aici. No escape.

duminică, 7 septembrie 2008

Caci pentru tine bat

Mi-am cumparat “Pentru cine bat clopotele”, in romana si engleza, in opt a opta 2008, ziua inceperii Jocurilor Olimpice; in romana mi-am luat-o de la anticariatul de la sediul PNL de pe Magheru, iar in engleza de la Libraria Engleza de langa Humanitas-Kretzulescu. Desi stilul lui Hemingway nu este foarte inzorzonat, nu mi s-ar fi parut deloc usor sa citesc cartea direct din engleza. Citita in paralel insa, m-a ajutat sa inteleg niste fraze poate nefericit traduse si sa identific unul-doua pasaje care au fost in mod convenabil trecute cu vederea in traducerea din 1965 pe care o citeam eu.

Nu stiu daca este sau nu o intamplare ca, impreuna cu cartea, de la Libraria Engleza mi-am luat si un semn de carte magnetic cu un citat din Leonardo da Vinci- „Viata bine traita este lunga”. Pentru ca desi este o carte de aproape 600 de pagini, „Pentru cine bat clopotele” descrie doar trei zile din viata catorva oameni. Trei zile in care un tanar american, venit sa lupte de partea republicanilor in Razboiul Civil din Spania, cunoaste oameni care-l invata cate ceva despre viata, intalneste dragostea vietii sale si moare, dupa ce-si face datoria. Nu se lamenteaza, nu se considera ghinionist, ci se decide sa inghesuie pe cat posibil saptezeci de ani in saptezeci de ore, stiind ca in astea trei zile, el se va bucura de ceea ce altii nu pot cunoaste intr-o viata intreaga. Iar sfarsitul si-l intampina, ca si altii care mor pe parcursul romanului, nu cu teama fata de o moarte pe care n-o cunoaste ci cu regretul ca paraseste o viata atat de frumoasa si „o lume minunata, pentru care merita sa lupti”.

Iar lucrul care ma urmareste si acum, dupa ce am terminat cartea asta in care destinele oamenilor de pe ambele parti ale baricadei se intersecteaza si se influenteaza reciproc, este un citat celebru care sta drept motto la inceputul cartii si pe care eu vi-l redau in engleza, pentru ca e si mai impresionant: „No man is an island, intire of it selfe; [..] any mans death diminishes me, because I am involved in Mankind; and therefore never send to know for whom the bell tolls; It tolls for thee”. Cutremurator.

miercuri, 3 septembrie 2008

Ultima zi

Cititi cu rabdare:)

Ultima zi la Paris ne-am decis s-o petrecem cat mai relaxat; sa lasam in urma umblatul cu limba de-un cot de la un muzeu la altul, care ne caracterizase primele zile, sa admiram linistiti locurile in care inca nu ajunseseram si sa revenim cu calm in cele care ne placusera pana atunci.

Ne-am trezit mai devreme , am luat metroul trei statii pana la Centrul Georges Pompidou iar de-acolo am luat-o la pas pe Strada Rambuteau catre Place des Vosges. Am trecut pe langa un mic sector italienesc, cu mici restaurante si bacanii care tocmai ridicau storurile, lasand sa se reverse in strada mirosurile intepatoare ale branzeturilor de tot felul. Dupa ziua precedenta, in care plouase aproape fara intrerupere, am luat soarele vesel si bland care ne batea din fata drept un semn bun si un cadou de despartire; ne-am jucat cu el, trecand ba pe trotuarul luminat, ba pe cel umbros, dupa cum ne era, prea cald, sau prea frig. Pe langa noi, pe straduta ingusta, a trecut o veche masinuta Mini originala, vioaie si stralucitoare, una din multele pe care le-am vazut si admirat visator aici in cele zece zile.

Trecand dintr-o straduta in alta am dat intamplator peste Muzeul Carnavalet, care ne-a atras atentia in primul rand prin cocheta gradina interioara, racoritoare si linistita; dar am ramas fideli principiului de a nu mai intra in muzee, asa ca l-am lasat pe data viitoare. Am trecut pe langa magazine de haine, teribil de scumpe desi erau la reducere si in ciuda, as fi zis, a zonei in care se aflau. Am ajuns in fine in Place des Vosges, delimitata pe toate laturile de cladiri de caramida rosie care aveau la parter arcade, sub care se desfasurau magazine de suveniruri si cafenele. Am traversat gradina pe care-am admirat-o ca pe celelalte prin care am fost la Paris, cu peluze ireprosabile pe care adultii citeau iar copiii se harjoneau, cu alei pe care-si faceau tururile joggeri cu castile-n urechi.

Am iesit in Rue St Antoine, iar de-acolo am ajuns la Place de la Bastille, cu o coloana dedicata revolutionarilor, nu celor de la 1789, ci celor din 1830 si 1848; se zice ca limitele Bastilliei ar fi si acum adancite-n pavaj, dar probabil ca asta se vede de undeva de sus-de la nivelul strazii n-am remarcat nimic, oricat as fi incercat.

Am vrut sa mai vedem o data Notre Dame, asa ca de la Bastille am urcat in metrou doua statii pana la Hotel de Ville si de-acolo am luat-o pe jos catre Ile de la Cite; ne-am oprit in fata catedralei si-am admirat-o din nou de la distanta, de data asta fara entuziasmul nebun din ziua in care ajunseseram si fara nerabdarea de a o vedea si pe dinauntru dintr-una din zilele ulterioare, ci cu melancolie, incercand sa retinem cat mai mult din sentimentele care ne strabat si din atmosfera care ne inconjoara.. Cate miliarde de ochi or mai fi privit-o pana acum si oare cate altele o vor mai face cum faceam noi atunci...

Am trecut pe malul stang al Senei, spre Cartierul Latin, trecand pe langa buchinistii destul de tristi de putina atentia care li se acorda, cu toate ca era o zi de sambata. Am intrat intr-un magazin de suveniruri unde am gasit ceva chiar original, niste placute de genul „Atentie!Caine rau”, dar cu multe variante originale, ca de pilda: „Caine prost si rau”, „Atentie!Caine rau, stapan feroce!”, „Pisica foarte rea si prost hranita”, „Caine rau si perspicace”, „Atentie!Pisica ciudata!”, „Caine dragut, stapan nebun”. Lupoaicei Vera, singura posesoare de cusca –pe care oricum a abandonat-o in favoarea fotoliului din sufragerie- i-am adus singura placuta care i se potrivea:”Chien gentil”.

Ne-am odihnit putin pe o banca din parculetul bisericii cu numele St Julien-Le Pauvre si am luat-o din nou la picior. Am intrat apoi fara sa stim in cea mai veche biserica de pe malul stang al Senei, St Severin; nu sunt credincios, dar biserica asta, superba fara a fi opulenta, mi-a creat o stare de liniste pe care n-am avut-o in niciuna din catedralele celebre –si deci, mult mai pline de turisti- din Paris; am aflat ca era intr-o vreme biserica studentilor de la Sorbona si poate asa se explica unul din cele mai induiosatoare lucruri pe care le-am vazut in astea zece zile: in diferitele capele, erau fixate mici placute cu multumiri adresate diferitilor sfinti sau Fecioarei pentru raspunsul la rugaciunile inaltate de credinciosi in momente dificile sau importante ale vietii lor-una din cele mai vechi astfel de placute de marmura datau din 1888 si aduceau multumiri pentru sucesul la examene.. Oamenii aia, de care nici n-am auzit vreodata, sunt morti de mult timp, dar au lasat la vedere un mic semn al trecerii lor pe Pamant; multi dintre noi nu vom reusi nici macar atat.

Am iesit din biserica linistita pe care n-o s-o uit niciodata si am fost instantaneu asaltati din toate partile de aromele innebunitoare ridicate din restaurantele care impanzeau stradutele din jur, aflate in apropierea Fantanii St Michel. Era ora 13 si daca cumva nu ne fusese foame pana atunci, minunile de care ne-am trezit inconjurati ne-au facut sa incepem sa comparam in graba specificurile, meniurile si preturile zecilor de restaurante printre care treceam. Inafara de shaorma pe care o gasim bine-mersi si la noi, totul arata si mirosea exceptional; langa un restaurant erau expuse, la gheata, cateva platouri foarte imbietoare de fructe de mare, gata sa fie gatite.

Cu greu am reusit pana la urma sa ne hotaram asupra unui mic bistro; am urcat la etaj, ne-am asezat la o masa micuta si am comandat, Valentina o supa de ceapa si friptura de curcan cu cartof copt, iar eu-o salata cu bacon si un gratar de vita cu sos de piper verde si cartofi prajiti. Au urmat vreo 45 de minute de incantare gustativa, exclamari fericite si zambete satisfacute, minute in care si noi, si viata, si tot ce era in jurul nostru a parut mai frumos si mai vesel; si cu fiecare inghititura am regretat serile si dupa-amiezele petrecute la Mc, KFC, Flunch si Domino’s, cand toate aceste minunatii asteptau sa fie descoperite acolo, pe Rue St Severin. Cel putin pana data viitoare, Parisul are pentru mine gust de sos de piper verde.

Ne-am ridicat cu regret de la masa si am intrat intr-una din librariile Gibert Jeune din jurul Pietei St Michel; am intrat doar cat sa ne dam seama ca ne-ar lua o zi intreaga sa trecem in revista toate titlurile minunate de acolo, raspandite pe 4 sau 5 etaje..

Am luat-o apoi spre Jardin de Luxembourg, alt loc pe care doream sa-l revedem; ne-am asezat pe o banca, privind copiii care se jucau cu corabiile cu panze pe lac, oamenii care vorbeau si faceau de toate si jandarmii relaxati si politicosi, timp in care eu imi savuram un cappucino urias luat din drum de la Starbucks. Dupa vreo jumatate de ora de reverie, ne-am plimbat prin restul gradinii, trecand pe langa peluze, copaci verzi si batrani, terenuri de tenis si baschet si oprindu-ne putin sa ne uitam la copiii calare pe ponei si magarusi; am fost si eu candva ca ei.

Am iesit in Boulevard St Michel, cu privelistea impunatoare a Pantheonului pe fundal si am coborat la metrou, indreptandu-ne spre micul nostru hotel din Strada Auguste Barbier, unde voiam sa terminam de facut bagajele pentru dimineata urmatoare.

Pe inserat am iesit iarasi din camera si ne-am indreptat spre Sena, aproape de Notre Dame, de unde am luat un vaporas cu care sa facem un mic tur al orasului. Am pornit in amurg si ne-am intors o ora si zece minute mai tarziu, pe intuneric, dupa ce-am trecut pe langa oameni care dansau salsa pe chei si dupa ce-am mai vazut pentru o ultima data Notre Dame, La Conciergerie, Luvrul si Musee d’Orsay, Pont Neuf si Luxosul Pod Alexandru al III-lea, Grand si Petit Palais si Turnul Eiffel imbracat in lumini albastre. Am coborat din vapor cu strangere de inima, uitandu-ne ingirjorati spre ceas-era aproape 10 seara, trezirea era dimineata la 5. Am mai hoinarit putin pe strazile din jurul Centrului Pompidou, incercand sa mai tragem cat de putin de timp, dupa care ne-am intors acasa.

Somnul a fost adanc si linistit. Ne-am trezit, ne-am spalat si am coborat la receptie sa predam cheile, unul cate unul. Eu am ramas ultimul. Mi-am plimbat privirea prin camera in care pana ieri stateau imprastiate haine, valize, harti si sticle de suc, acum goala, parca aseptica, doar cu patul putin deranjat.

Mi-am luat rucsacul in spate, geanta de voiaj pe umar si trollerul in mana dreapta, am iesit, am inchis usa si-am incuiat-o-n urma mea. Partir c’est mourir un peu.

duminică, 31 august 2008

La mare, la soare..

Nu-mi place la mare.Pe fratii mei si pe mine, parintii nostri ne-au dus cand eram mici si la mare si munte, de multe ori in ambele locuri in acelasi an, in concediu.Dar in ce ma priveste, de la inceput am avut o relatie mai putin armonioasa cu marea-desi in genere eram un copil mofturos, am impresia ca cel mai mult imi dadeam in petec acolo si tot acolo m-am ratacit de ai mei de cateva ori, pe plaja intinsa si plina de corpuri goale si depersonalizate de bronzul uniform.

Cei drept, dupa ΄90 am mers cu ei numai la munte, asa ca prima oara dupa foarte mult timp cand am mai calcat pe plaja a fost dupa cel putin zece ani de la ultima descindere, adica in 2000, cand am facut la Eforie Nord balul de absolvire a liceului.Tin si acum minte cum s-au amuzat colegii mei cand m-au vazut teribil de impresionat, daca nu chiar speriat, de intinderea marii ce mi se desfasura in fata ochilor- eu ma asteptam sa vad un lac ceva mai maricel, o chestie mai marginita; si, apropo, nu stiu sa inot.

Am indragit intotdeauna muntele si nu cred ca a fost vorba doar de o modalitate de a-mi afirma personalitatea distincta de a fratilor mei, mari iubitori de plaja si mare.Cand ajung acolo, nu pot zice ca fac trasee multe sau dificile, placerea mea e mai degraba contemplativa. Imi place sa respir adanc aerul proaspat si inmiresmat, sa ma plimb, sa stau pe-o banca ori pajiste si sa citesc.Desele mele reverii citadine ma plaseaza aproape intotdeauna langa munte, iar unul din visele mele este sa am candva o casuta intr-un luminis din padure, in apropierea unui versant.

Ultima oara mai ajunsesem la mare, mai precis la Mamaia, in 2004.Am putut sa-mi amintesc anul pentru ca stiu ca am fost printre primii care s-au suit in telegondola, asa ca am dat search pe Google ca sa-mi amintesc cand a fost inaugurata.Acum cateva zile am revenit, tot la Mamaia, in interes de serviciu, mai precis la o intalnire cu „firma”.Si cred ca toate circumstantele au fost de natura sa faca sa nu ma simt bine; in primul rand, istoria personala cu marea; in al doilea rand, faptul ca abia fusesem zece zile la Paris si, hai sa fim seriosi, e greu sa concurezi cu asa-ceva; si nu in ultimul rand- statiunea si oamenii.Chiar daca a trecut destul timp, Mamaia mi s-a parut neschimbata in rau si cred ca nu trebuie sa intru-n detalii; deci n-am fost deloc tentat sa ma intind pe nisip sau sa intru-n apa, asa ca timpul liber mi l-am petrecut in camera hotelului de trei stele, cu mochete, balcoane si cuverturi murdare; putea fi si mai rau, ce-i drept:intr-una din salile de conferinte atarna cu capu-n jos un liliac -o fi invatat si el cate ceva cu ocazia asta.

Cu siguranta, conteaza si locul.A fost o mare placere sa-l vad anul asta pe fratele meu dand o fuga aproape-n fiecare week-end la mare si intorcandu-se bronzat pana si intre degete, cu nisip in bagaj, privirea vioaie si povesti despre apa buna de baie, terase boeme si fete frumoase.Ce-i drept, el a fost la 2 Mai; mi-as fi dorit de cateva ori sa-l pot insoti si sa vad marea prin ochii lui, dar n-a fost sa fie.Poate la anul.

Pana atunci insa, pentru mine marea ramane o engima.

marți, 26 august 2008

Tristete de august

Trei lucruri ma sperie rau de tot, iar doua dintre ele sunt eternitatea si infinitul; pe al treilea va las sa-l ghiciti.

Legat de eternitate am in minte un citat aproximativ din Truman Capote: „Imagineaza-ti ca o vrabiuta ar trebui sa transporte in cioc intreg desertul Sahara dincolo de Atlantic, cate un fir de nisip la fiecare drum; imagineaza-ti cat timp iar lua-si asta ar fi doar inceputul Vesniciei”.Mi se pare infricosator.

Poate ati auzit de telescopul Hubble.Intai si intai, sa va zic ca el poarta numele tipului care in prima jumatate a secolului 20, a descoperit ca Universul nu se limiteaza la sistemul nostru solar, ba mai mult, a inteles si ca acest Univers este in expansiune; da, el este nenorocitul.Iar telescopul asta care-i poarta numele si se afla pe orbita Pamantului este cel care studiaza acest Univers.Sa va spun cum; sa zicem ca telescopul asta iti ofera o fotografie cu milioane de corpuri ceresti; in fata unei asemenea realitati, iti dai seama ca n-ai putea sa studiezi fiecare corp in parte, asa ca baietii se concentreaza si dau zoom prin telescop asupra unui mic perimetru intunecat de pe aceasta poza, perimetru care deci este, in aparenta, gol; si cand faci acel zoom, ce credeti ca se obtine? o alta poza cu milioane de corpuri ceresti; si asta se repeta la nesfarsit, pe oricare colt intunecat al cerului te-ai concentra, iar de fiecare data cand crezi ca ajungi la capat, dai de fapt peste un nou inceput.Asta-i infinitul-si mi se pare oribil.

Si mi se pare ca, in contextul asta, tot ce facem, toate zbaterile noastre, toate joburile, toate orgoliile si meschinariile noastre, toate bucuriile si tristetile, toate lucrurile pe care le cladim, tot ceea ce ni se pare important si tot ceea ce ne face mandri de noi nu inseamna si nu va insemna absolut nimic, pentru ca noi cu lumea noastra cu tot nu insemnam, de fapt, nimic.

luni, 25 august 2008

Material boy

Preiau si eu ideea din ultimul post al sora-mii si enumar cu ce m-am intors de la Paris, inafara de amintiri si vise, care sunt intr-adevar mai valoroase, dar asupra carora voi reveni mai tarziu.Si cine stie, poate ma va si invidia cineva, desi nu prea cred.Cum am fost acolo relativ mult timp, de unele din lucruri, luate mai pe la inceput, uitasem si le-am regasit cu bucurie la deschisul bagajelor la Bucuresti.

Asadar:

-la categoria haine m-am ales cu niste tenisi maro inchis no-name, cu vreo trei tricouri polo cu care cred ca mi-am satisfacut obsesia pentru genul asta de imbracaminte; poate m-apuca una si pentru camasi, ar cam fi cazul; si un soi de jacheta de toamna de la C&A, de care m-am atasat de cum am vazut-o si care indraznesc sa spun ca-mi sta grozav-poate-o las si p-asta-n masina si mi-o fura careva.Am cautat o zi intreaga si un costum care sa-mi convina si ca aspect, si ca marime, si ca pret, dar n-am gasit;

-la categoria culturalizare, ma laud cu o carticica despre genealogia regilor Frantei, cu un mare ghid al Muzeului Orsay (un muzeu foarte frumos si bogat, pe care a trebuit sa-l vizitez de doua ori ca sa vad doar ceea ce stiam ca ma intereseaza din el, lasand inca mult nedescoperit) si o brosurica a Muzeului Picasso (poate asa voi intelege mai mult din ce am vazut acolo), alte doua carticele-parti ale unei colectii mai largi-una despre Rodin si alta despre impresionisti; mai pentru destindere am luat de la Virgin Megastore „Le petit livre des secrets”, o carte cu fapte diverse; iar in ultima zi acolo mi-am luat de la Gilbert Jeune „Foamea” de Knut Hamsun editia frantuzeasca (e o obsesie pe care o voi detalia) si Bohumil Hrabal- „O singuratate prea zgomotoasa”, ca tot sunt eu ofticat ca-n tara nu mai gasesc nimic de el;

-muzicale mi-am luat tot de la Virgin Megastore (daca ajungeti in Paris, trebuie sa treceti pe-acolo) un dublu CD Sinatra-Dean Martin si altul cu cele 30 de hituri de pe primul loc in topuri ale lui Elvis;

-iar la diverse pot sa trec un breloc cu briceag care e mai mult frumos decat util, un carnetel simpatic cu o pictura a lui Picasso pe care chiar am inteles-o si care mi-a placut („Copil jucandu-se cu un camion”) si trei insigne mititele:una rosie cu „Fuck Bush”, alta galbena cu „Work Sucks” si alta neagra cu „god, you’re ugly”; evident ca nu-mi inchipui ca voi purta prea curand vreuna din ele!

I saw so much I broke my mind


Ma gandisem de la inceput ca Parisul nu e probabil cel mai bine de vizitat in august, dar din alt motiv; crezusem ca voi muri de cald in perioada aia.Temerea insa mi-a fost risipita cand personalul avionului ne-a anuntat ca temperatura la aterizare este de 9 grade, lucru care i-a facut pe multi sa regrete ca plecasera de la Bucuresti in pantaloni scurti.Si in toata perioada petrecuta acolo, temperatura n-a trecut cred de 25 de grade, cerul a fost variabil, ba chiar a si plouat din cand in cand, in timp ce la noi inteleg ca a fost canicula.

Nu, nu temperatura e deci motivul, ci turistii.Stiu ca nu tocmai eu, cel venit pentru zece zile din Bucuresti s-ar cadea sa ma plang de turisti, dar totusi o fac.Concediile au facut ca parizienii sa plece iar in locul lor sa se reverse o mare de pasari calatoare, astfel ca locul si-a pierdut din autenticitate, parerea mea.Asa ca eu cred ca cel mai bine e sa mergi acolo ori primavara, ori toamna.Turistii erau de toate felurile-europeni, asiatici sau americani, (cred ca africanii erau in majoritate imigranti, legal sau nu), tineri sau batrani, inalti sau scunzi, destepti sau prosti.

Pe cei prosti sau cel putin lipsiti total de inspiratie ii vedeai cand se trageau in poza- o englezoaica dolofana si cu un party-hat cu sclipici pe cap lingea un stalp din fata de la Notre-Dame, grupuri de italieni, spanioli sau americani stateau cu barbia-n pumn pe soclul Ganditorului lui Rodin iar pe Champ de Mars multi incercau sa lase impresia ca tin de varf Turnul Eiffel.

Ca tot ziceam de Turnul Eiffel, in apropierea lui se afla un restaurant cu specific romanesc, Doina; asa ca daca nu te-ai saturat la tine acasa de mancare romaneasca, poti sa „servesti”-ah, ce-mi place expresia asta!- mici la 3 euro jumate, ciorba de burta sau papanasi la 7-8 euro; eu, unul, as fi spus pas si daca preturile n-ar fi fost nerusinate.

Desi n-am fost si in suburbiile orasului unde poate-i alta poveste, am strabatut destul de mult din Paris si pot sa spun ca n-am vazut picior de caine vagabond, ceea ce a facut ca odata intors in Bucuresti sa uit care-i normalul la noi si sa calc in primul rahat care mi s-a ivit in cale.In Jardin de Luxembourg la intrare era un dispenser de manusi de plastic cu care sa poti strange dupa animalul de companie si numai in urma poneilor si a magarusilor pe care se plimbau copiii ramaneau uneori deseuri.

In toate parcurile in care am fost-Jardin de Luxembourg, Monceau, Place des Vosges, Jardins des Tuileries, Champ de Mars sau altele mai putin cunoscute, erau peluze –nu toate, ce-i drept- pe care puteai sa stai, sa citesti, sa faci un picnic sau sa te harjonesti, iar pe banci puteai sa te intinzi, toate astea linistit, fara sa te temi ca va veni vreun bagator de seama sa te legitimeze. In fata unui tablou de la ultimul etaj din Centrul Pompidou, vedeai un barbat-student, sau poate critic- care statea pe jos cu un lap-top in brate si care scria probabil ceva pe marginea exponatului respectiv si la care nimeni nu se uita surprins; inafara de mine, poate, dar nu scandalizat, ci admirativ.Astea nu inseamna insa o invitatie la distrugere a tot ceea ce atingi;si mi-a placut ca prin parcuri sau muzee ti se atragea atentia cu blandete asupra lucrurilor de bun-simt care erau asteptate de la tine: ”va multumim ca nu rupeti florile”, „multumim ca nu deranjati rugaciunea”, „multumim ca nu atingeti exponatele”.

Apropo de Pompidou, daca amintesc ca ala-i muzeu de arta moderna, e clar ca n-am inteles mare lucru din ce-am vazut acolo.Cladirea in sine, vazuta din exterior, te surprinde destul la prima vedere.Dar imi aduc aminte de un exponat anume, respectiv un tablou urias care era o simpla suprafata uniform bleumarin; imi pare rau ca n-am retinut numele lucrarii, cu siguranta era ceva complex, dar stiu ca imediat dup-aia am vazut pe peretele opus o usa si m-am intrebat daca si aia-i arta sau nu -abia mai tarziu, cand a iesit cineva pe ea, mi-am dat seama ca era pe bune.

Si pe strada, si-n parcuri, si-n metrou am vazut multi barbati tinandu-se de mana sau imbratisandu-se;si ma gandeam ca, in vreme ce la noi ar fi alergati cu pietre, la Paris aceeasi soarta ar avea-o probabil cei care s-ar uita ciudat la ei.

Cat despre metroul parizian, daca vii din Bucuresti te face sa plangi.Noi cred ca avem cu toate vreo patru magistrale, in timp ce la ei se intalnesc uneori vreo 5-6 intr-o singura statie.Si cred ca pe cea mai lunga magistrala a lor ar incapea toate statiile pe care le avem noi. Totul este excelent explicat si poti sa ajungi intr-un sfert de ora aproape oriunde, iar pe peroane este afisat timpul in care vor ajunge primele doua trenuri.Daca va zic ca exista si trenuri fara conductor, o sa-mi spuneti ca am citit mult SF in ultima vreme, dar va asigur ca nu-i deloc asa.

Voi continua.

miercuri, 13 august 2008

Picture this


Stateam si ma uitam zilele astea la pozele facute de sor-mea anul trecut la Paris; sunt niste poze foarte dragute, cu strazi, parcari, case frumoase, ferestre cu flori, joggeri, magazine de muzica, afise haioase, terase, buchinisti si bistrouri..

Imi aduc aminte cum in urma cu doi ani cand am fost la Roma, in prima zi, dupa lungi plimbari prin centru cu camera foto-n mana, am ajuns la Fontana di Trevi; si cand sa m-apuc sa iau in obiectiv obiectivul turistic, am vazut in jurul meu o masa compacta de oameni care faceau acelasi lucru si foarte putini care chiar stateau si priveau.Si abia atunci m-am rusinat putin de cum imi petrecusem ziua pana-n acel moment, trecand prin si pe langa Vittoriano, Columna, Forum si Colloseum si pozandu-le de cum apareau in campul meu vizual; mi-am dat seama de asta abia la la Fontana di Trevi, pentru ca in jurul ei spatiul e mai redus iar oamenii sunt obligati sa stea mai compact, astfel ca in ei m-am putut recunoaste pe mine.

M-am intristat pentru ca ajunsesem pentru prima oara in orasul ala frumos si vestit si m-am napustit asupra lui ca turistul bezmetic, grabindu-ma sa trag in poze niste lucruri pe care oricum cu totii le stim de la TV si de pe net; in loc sa-mi trag sufletul, sa contemplez, sa las experienta sa-mi mangaie ochii si sufletul, sa stau sa ma gandesc si sa dau un pic de timp bucuriei sa incolteasca inauntrul meu.Asa ca in urmatoarele cateva zile mi-am lasat camera foto la hotel si, scapat de presiunea stupida pe care o resimti de a dovedi ca ai fost si tu undeva, m-am putut bucura in tihna de ceea ce vedeam, infiripand tot soiul de vise si idei in jurul frumosului ce se ivea la tot pasul; abia in ultima zi mi-am pus din nou in functiune aparatul, dupa ce am simtit ca-mi traisem experienta romana direct, nefiltrat.

Admir pozele sora-mii tocmai pentru ca numai in foarte putine apare ceva cunoscut- o poza cu Arcul de Triumf, vreo doua in care se zareste undeva departe Tour Eiffel, parca una cu Sacre-Coeur si atat.In rest, ele surprind ceea ce cred ca admiram cu adevarat noi, cei veniti din tara asta deranjata si derutata-curatul, frumosul, veselul, firescul, viata de zi cu zi.

In sapte ore plec la Paris pentru zece zile; si, cu lectia invatata de data asta, sper ca nu ma voi ascunde dupa un aparat si ca voi lasa batranul oras sa ma invaluie si sa ma imbibe cu tot ce are el mai bun.

Buna dimineata!

2018

Bilanturile sunt un lucru ciudat-ocaziile pentru ele par sa rasara de oriunde.Nu mai ajung cele traditionale de peste an-zi de nastere, zi de nume, Paste, Craciun, mici aniversari convenite in cuplu si mai ales Anul Nou- nici cele care apar la rascruce de drumuri- absolvirea facultatii, despartiri, mutari, schimbari.Nu.Cand nici nu te astepti ti se iveste posibilitatea sa tragi linie, sa definesti termenii si sa-ti faci cu bucurie adunarile si cu regret scaderile.

Mie cea mai recenta ocazie mi-a fost oferita de schimbarea pasaportului.

Cu prilejul asta mi-am adus aminte cum mi-am facut eu pasaport prima oara.In primul rand, actul asta imi parea ca un adevarat nivel la care trebuia sa ajung, ca o etapa a devenirii mele; mi se parea ca, dupa ce-mi luasem bacul, fusesem admis la facultate si-mi luasem carnetul de sofer, urmatoarea fapta glorioasa trebuia sa fie obtinerea pasaportului; faptul ca nu esti supus la teste sau examinari riguroase, ca oricine poate obtine unul, imi scapa atunci din vedere.In al doilea rand, cum eu am fost intotdeauna cu capul in nori si cu gandul departe, ma si imaginam strabatand mari, tari si continente, colectionand pe filele lui stampile de toate culorile, formele si in toate limbile; nu m-a descurajat faptul ca eram un student cu o amarata de bursa si ca mi-a fost greu si sa-mi strang banii pentru taxele de pasaport, no sir-eu urma sa fiu un globetrotter in toata regula.

Deci primul pasaport mi l-am facut in decembrie 2002 in regim normal-din motivul expus mai sus, n-as putea spune ca ma grabeam undeva.Tin minte cum ma uitam in el atunci cand l-am ridicat de la Sectia 8 si cercetam data expirarii-decembrie 2007; o vedeam ca un numar magic, atat prin cat de departe mi se parea –aveam doar 20 de ani-cat si prin cat de departe credeam ca voi fi eu insumi atunci, cat de multe urma sa realizez pana atunci.Eram tanar, aveam putine dezamagiri la activ iar viitorul era tot o promisiune.

Ajuns acum la capatul celalalt al firului care-mi traverseaza trecutul pe parcursul a 32 de file, ma uit inapoi si-mi fac inventarul: am iesit din tara doar cu doua ocazii, 6 luni in State in 2005 si cateva zile la Roma un an mai tarziu; cat despre astia cinci ani per total..sunt o colectie jalnica de vise neimplinite, ocazii ratate, sperante obosite si triste realizari ridicate ca niste casute de chibrituri in care-mi imaginez ca m-as putea ascunde de suflul mortii care-mi va bate la usa si-mi va cere socoteala pentru viata primita..am facut mai mult rau decat bine si pentru mine, si pentru cei care-au avut ghinionul sa-mi fie-n preajma; iar drumul mi-e mai neclar acum decat in urma cu cinci ani.Pozei care-n pasaportul expirat infatiseaza un tanar cu privirea vesela si nerabdatoare in fata viitorului i se opune aceea din actul eliberat acum cateva saptamani-un barbat cu ochii obositi si pierduti, putin mai frumos decat uratul care colcaie pe dinauntru.

Am aflat cu ocazia emiterii acestui pasaport ca, dupa varsta de 25 de ani, acesta este valabil nu pentru cinci, ci pentru zece ani; acesta imi este noul orizont, urmatoarea data magica este iulie 2018, atunci imi voi face un nou bilant de acest gen.Ma declar de pe-acum invins.

marți, 12 august 2008

Vand masina

Masina pe care am condus-o cel mai mult in cei aproape sapte ani de cand mi-am luat permisul am primit-o de la ai mei drept cadou cu putin inainte de a face 20 de ani.Eu am prostul obicei de a ma atasa emotional de anumite lucruri iar Supernova mea rosie face parte din acele lucruri.Am mers cu ea pe acelasi drum aproape zi de zi, timp de patru ani la facultate; am vazut multe locuri frumoase de prin tara-am fost la munte si la mare, am rascolit praful in drum spre Vulcanii Noroiosi, am fost la Sighisoara, Targu Jiu, Alba-Iulia si Targu-Mures; am dormit in ea vreo doua nopti in Piata Huet din Sibiu prima data cand am fost in orasul ala frumos, am dus-o pe Valea Oltului si prin Hunedoara, am chinuit-o, dar nu fara folos, pe Transfagarasan.In ea am dat fuga pana la Sinaia s-o aduc degraba acasa pe bunica pe care-a apucat-o apendicita tocmai la 74 de ani.Cu ea imi duceam colegii de la vreun curs tinut in Plevnei la altul de la Spitalul de Urgenta si in ea s-au infirpat, amplificat, deteriorat si destramat cateva iubiri.

Iar cand am fost plecat in State timp de jumatate de an, printre atatea masini americane uratele, uriase si cu cutii automate, mi s-a facut asa de dor de ea ca i-am cerut lui taica-miu sa-mi trimita o poza cu ea.Si-mi aduc aminte si-acum ca la intoarcere uitasem cu totul s-o conduc..

Am avut si cateva evenimente de-a lungul timpului-o zgarietura ici, o tamponare colo, un far spart, dar nimic serios, una peste alta.

Anul trecut mergeam ca de obicei fara tragere de inima la o expozitie pentru dentisti (how sad is that?) de la Romexpo la care daduse buzna atata lume ca nu erau locuri de parcare in complex, asa ca a trebuit s-o las pe una din strazile sufocate deja de masini parcate.Cand m-am intors, am vazut de la distanta geamul din dreapta spate spart; iar cand m-am apropiat, mi-am dat seama ca mi se furase o geaca luata din State si la care tineam foarte mult pentru ca-mi statea bine, desi era doar dintr-o imitatie de piele si nu ma costase decat vreo treizeci de dolari-geamul si manopera care-a urmat m-au costat mai mult.. Si mi-am adus aminte cum in State (cel putin acolo unde-am fost eu) mai toata lumea isi lasa masinile descuiate, cu haine si cumparaturi inauntru..

Dar poate fiindca tineam destul de mult la masina, poate fiindca a picat intr-un moment personal prost, m-a afectat destul de mult episodul asta.M-am gandit, asa cum ma gandesc si acum, la toate lucrurile care s-au intamplat in, cu si gratie masinii asteia si ma gandeam ca in ea nu intrasera decat oameni care, la un moment sau altul, mi-au fost dragi; asa ca hotul care mi-a scotocit prin masina m-a facut sa ma simt invadat intr-un spatiu al meu; si cand, dupa cateva zile, gaura a fost astupata, cu un geam care nu se potrivea la culoare cu celelalte si cu o reparatie de mantuiala, recunosc ca m-am distantat un pic de ea, ca de victima unui viol.

Din decembrie trecut am o masina de serviciu, iar Supernova mea a ramas in fata casei, primind atentie ocazionala din partea tatalui meu si atragand tot din cand in cand inspre ea gandurile mele nostalgice.Dar adineauri am vazut ca cineva i-a furat peste noapte capacele de la rotile de pe partea dreapta, lasand-o cu un aer trist si abandonat, de fata furata de podoabele ei si-asa saracacioase..Tara de rahat, furturi de rahat..

luni, 11 august 2008

Esecuri

Sunt destui cei pe care i-am auzit ca daca se apuca de o carte, atunci sigur o termina, indiferent daca le place sau nu.In ce ma priveste eu nu gandesc la fel.Nu pot termina ce nu-mi place iar la cate carti am ajuns sa-mi cumpar de ceva vreme incoace, era de asteptat ca, desi nu achizitionez fara disceramant, sa fie destule cele pe care sa nu le pot citi pana la capat sau, dupa caz, sa nici nu pot sa le incep bine.Iata cateva dintre ele si povestea lor, intr-o ordine aleatorie:

Manastirea din Parma-Stendhal-am privit-o ca pe un soi de recomandare din partea lui Kundera, care face referire la ea intr-unul din romanele sale; tin minte chiar ca am alergat prin cateva librarii ca s-o gasesc in seara de iarna in care mi s-a pus pata ca s-o cumpar; insa, cu cateva exceptii, mi s-a parut absolut plictisitoare, opinie pe care acum cateva zile am constatat ca o impartasesc cu Hemingway;cred ca am citit din ea cam o treime inainte de a ceda.

Tot printre recomandarile lui Kundera se numara si Ratacirile elevului Torless-Robert Musil; pe asta am inceput-o de doua ori si de fiecare data plonjonul prea rapid intr-o introspectie greoaie (o fi vina traducerii?) m-a facut sa ma las pagubas; cu toate astea, voi mai incerca si pe viitor s-o imblanzesc; am vazut ca la Polirom se pregateste o selectie in doua volume din Omul fara insusiri, pe care cu siguranta o sa mi-o iau.

Una din putinele carti din ultimii ani pe care le-am cumparat din cauza marketingului galagios a fost Ma numesc Rosu a lui Orhan Pamuk; si pe asta am inceput-o de doua ori si nu cred ca voi mai incerca prea curand s-o reincep; tin minte ca am cumparat-o pentru ca mi-a placut mult inceputul, dar dupa aia am dat peste prea multe arhaisme si cuvinte specifice care imi intrerupeau lectura, asa ca mi-am pierdut rabdarea si am renuntat, desi ideea cartii s-ar putea sa fie interesanta.

Unul din autorii mei preferati este John Steinbeck, asa ca atunci cand am descoperit intr-un coltisor la Carturesti o scriere despre care nici nu stiusem, Scurta domnie a lui Pepin al IV-lea, am cumparat-o fara sa ma gandesc prea mult, asteptandu-ma la un regal, in lumina lecturilor precedente; inedita prezenta a lui Radu Paraschivescu in calitate de traducator nu mi s-a parut de rau augur; insa dorinta as zice incrancenata de a face sa-mi placa aceasta scriere s-a impiedicat de stilul diferit de tot ceea ce citisem de la el in trecut si de ideea, in opinia mea, destul de nefericita a cartii; am abandonat fara regrete lectura pe la jumatate, in schimb urmatoarele carti ale lui-Fructele maniei si Nopti fara luna mi-au placut mult; iar acum ma pregatesc pentru Eu si Charley descoperim America si Joia dulce.

Unul, niciunul si o suta de mii a lui Pirandello am luat-o pentru ca era la reduceri iar intentia mi s-a parut foarte buna; am gasit insa ca repeta prea des aceleasi idei in feluri nu suficient de diferite si, cum era si prea cald ca sa am suficienta rabdare, am pus-o la baza teancului de carti pe care le-am gasit mai interesante; o sa-i mai vina randul,candva.

Tropicul Cancerului nu cred ca mai are nevoie de prezentari; mi-am cumparat-o din Colectia Cotidianul si am inceput-o de doua ori, ultima data recent, in ceea ce se dorea o continuare la Sarbatoarea de neuitat a lui Hemingway in ce priveste descrierea atmosferei pariziene; mi s-a parut incalcit si am renuntat; probabil ca o voi mai lasa ceva pana s-o atac din nou.

Imediat dupa am incercat Amantul doamnei Chatterley a lui D.H.Lawrence, pe care mi-am cumparat-o acum cateva saptamani pur si simplu pentru ca am fost uimit s-o gasesc la Kretzulescu, avand in vedere ca a fost editata in 2001; mi s-a parut prea siropoasa si dupa vreo 50 de pagini am lasat-o balta.

Stiu ca sora-mii i-a placut foarte mult Cum sa fii bun a lui Hornby, stiu ca dintr-o carte a lui a iesit un film care-mi place si mie foarte mult-High Fidelity cu John Cusack-iar ideea, cel putin din ce am citit pe spatele volumului este cea care m-a convins sa-l cumpar, insa faptul ca e scris din perspectiva feminina a facut sa nu ma simt confortabil citind-o, asa ca o las pe alta data, cand voi fi mai putin ingust la minte..

Voi ce carti n-ati putut termina?

luni, 4 august 2008

Hem'

M-am apucat sa citesc „Sarbatoarea de neuitat” a lui Hemingway intr-o noapte tarzie de august in care gandurile care inotau in moartea mea si a celor dragi ma impiedicau sa dorm.

Este cartea in care Hemingway povesteste o parte din intamplarile petrecute-n anii traiti in tinerete la Paris;si pentru mine, care urmeaza sa plec intr-acolo in ceva mai mult de o saptamana, era exact ce trebuia. Eu am avut intotdeauna in minte imaginea lui Hemingway de vanator, de luptator in Razboiul Civil din Spania, de pescar, de indragostit de Cuba;dar faptul ca acest outdoors-man povesteste cu atat drag despre Paris ma face pe mine, un citadin cel putin prin forta imprejurarilor, sa ma simt mai bine cu mine insumi.

Cu totii stim Parisul, chiar si fara sa-l fi vizitat;stim de Gioconda, Luvru, Champs-Elysees si Arcul de Triumf, de Napoleon, Versailles si Turnul Eiffel.Toata lumea le stie si Hemingway probabil mai mult decat majoritatea.De aceea el isi aminteste pentru noi de lucrurile poate mici in aparenta, dar care reprezinta cu adevarat viata intr-un asemenea oras, in orice oras;isi aminteste de turma de capre care urca pe stradute dis-de-dimineata, de mirosul de paine proaspata, de pescarii de pe cheiurile Senei, de atmosfera cafenelelor frecventate si de cursele de cai;isi aduce aminte despre o librarie si despre buchinisti, despre primavara si iarna, despre camarute mici si confortabile, despre vinuri, stridii, biberoane si pisici;si isi aduce aminte de prieteni-unii pierduti, altii decedati, unii celebri, altii nu, dar te face sa-i privesti cu aceeasi simpatie atat pe un Scott Fitzgerald ingrijorat de marimea penisului sau cat si pe un chelner de treaba, decorat in Primul Razboi Mondial si nevoit cu tristete sa-si rada mustata de catre noii patroni americani.Vorbeste despre cum puteai sa fii un cuplu sarac si sa-ti permiti totusi sa traiesti, sa fii fericit si chiar sa calatoresti cu doar cativa dolari pe zi, vorbeste despre bani si bogatasi si cum pustiesc ei totul in calea lor.

Isi aduce aminte despre frig si despre foame si o face fara resentiment sau durere, ci cu nostalgie, ca de niste prieteni de demult, pentru ca toate in viata au o noima;si, cu patruzeci de ani si trei neveste mai tarziu, vorbeste despre prima sotie cu afectiune si tandrete si cu un subinteles regret sincer, barbatesc, care te fac sa intelegi cat de ridicol e orgoliul in dragoste;si cat de norocos trebuie sa te consideri, oricine-ai fi, daca esti iubit.

Nu-mi pare deloc rau ca pentru cartea asta mi-am incalcat regula de a nu cumpara din anticariate;acum o consider stupida si cam rusinoasa.Cartea asta m-a facut sa astept cu nerabdare plecarea la Paris, ba mai mult, sa-mi programez deja reintoarcerea acolo.Si m-a facut sa realizez din nou ca pana si scriitorii celebri, premiati, aclamati, admirati si invidiati au fost candva, mult inainte de a deveni icoane cioplite-n piatra, doar niste tineri visatori si plini de spirit, „tare saraci si tare fericiti”.

Am inceput cartea asta intr-o noapte in care sufletul mi-era chinuit si am terminat-o trei zile mai tarziu, intr-o dupa-amiaza insorita, cu un zambet pe buze si cu o inima usoara;am zvarlit intr-un colt temerile care ma tintuiau si am dat fuga pana la iubita mea si-am strans-o tare-n brate.Life ain’t over yet.

sâmbătă, 26 iulie 2008

Povestea banului

Zilele astea o sa mi se termine ultimii bani castigati in State..Poate ca era si timpul, au trecut deja aproape trei ani, timp in care dolarul s-a prabusit iar eu mi-am tot luat teapa cu valuta tinuta in cont.Cand eram acolo, imi faceam tot soiul de planuri,unul mai fantezist decat altul; intr-o vreme visam sa-l ajut pe taica-miu sa-si cumpere o masina noua (intre timp si-a luat una, dar fara ajutorul meu), sa-mi iau nu stiu ce scule stomatologice care practic sa faca toata treaba in locul meu (acum am renuntat cu totul la ideea de a practica), sa fac mansarda locuibila…-astea, ce-i drept, nu credeam nici atunci ca le voi putea face, dar erau asa, niste ganduri care sa-ti tina de cald cand realitatea iti da fiori.

Ne-am intors de acolo cu vreo 5500$, pe care in modul naiv care ma caracterizeaza mai mult decat las impresia i-am depus intr-un singur cont, pe numele prietenei mele.E ciudat, daca m-as uita la un film (prost, desigur) intotdeauna as sari sa spun „Bai, sa vezi ca gagica o sa ia toti banii!” dar in realitate nici nu mi-a trecut prin cap..Deci ne-am despartit, ea a plecat prin tara cu serviciul vreo cateva luni iar cand s-a intors, a „descoperit” ca i-a cheltuit pe aproape toti. Ma rog, intr-un final, dupa multe luni, cu chiu cu vai, a reusit sa-mi stoarca in transe vreo 1700, dupa care scarbit i-am lasat restul cu titlul de cadou de nunta, pe langa darul pe care ni l-am facut reciproc al unei taceri forever.

Si deci ce-am facut cu banii astia?Cand eram inca in State am imprumutat-o pe sor-mea pentru un concert in Germania pe care si-l dorea drept cadou de ziua ei;am facut-o cu marea bucurie ca pot s-o ajut si cu marea tristete ca nu-mi puteam permite sa i-i ofer si gata.Cand m-am intors in tara mi-am luat un Larousse, editie centenara, la care tin extrem de mult, chiar daca deja unele lucruri din el nu mai sunt valabile.Vara trecuta a trebuit sa intru in ei ca sa am din ce trai, in calitatea mea de proaspat absolvent neangajabil.Iar de la magazinul colegiului Dartmouth langa care am locuit sase luni mi-am mai cumparat on-line cateva lucruri care sa-mi cultive visele si dorul de State si de viata mea de acolo:un hanorac, un tricou pe care chiar azi-dimineata l-am purtat, o minge de fotbal american si o cana din care beau cu snobism asumat cand citesc Steinbeck sau Hemingway.

Restul zac de vreun an intr-un sertar si mi-au hranit frumos in mintea mea cele mai nastrusnice idei, care ma faceau, pe rand, ba mai frumos, ba mai destept, ba putred de bogat;si fie si doar pentru asta, ma fac ca nu observ ca de atunci si pana acum s-au devalorizat cumplit.

Alaltaieri am fost admis la a doua facultate;nu stiu daca e intelept, nu stiu daca o s-o termin, nu stiu de fapt nici daca o sa apuc s-o incep bine.Dar stiu ca taxa de studiu pe primul semestru o s-o platesc cu ultimii bani castigati in vara si toamna de acum trei ani;si ca visele mele, incepute cu mult timp in urma, se infig de-acum, prin ei si pentru cine stie cata vreme, in emotia, teama si fericirea unui nou inceput.

Wish me luck!