miercuri, 30 decembrie 2009

Xmas TV

Ca-n niciun alt an, Crăciunul 2009 l-am petrecut cu ochii-n ecrane.

În dimineaţa de 25 am dat peste un film de desene animate cu Flintstones, croit în jurul „Colindei de Crăciun” a lui Dickens; a fost o întoarcere în vremea-n care mă uitam intensiv la Cartoon Network acum mulţi ani, iar melancolia mi-a întrecut cinismul care-ar fi ridicat capul să-ntrebe: cum, Crăciun în Epoca de Piatră?!

După masa de prânz cu friptură de curcan am văzut Hitch, cu Will Smith, Eva Mendes şi vechea poveste din comediile romantice- băiatul întâlneşte fata, se îndrăgostesc, fata află întâmplător ceva urât despre băiat, fata pleacă, băiatul se revanşează, ei se-mpacă şi pornesc împreună către asfinţit; nimic spectaculos, dar de Crăciun contează mult ambalajul, iar pretenţiile mai iau o pauză.

Seara am revăzut Madagascar şi mi-am amintit cum cu patru ani în urmă îl priveam tot noaptea, dar deasupra Atlanticului, pe un ecran mic şi cu căşti în urechi, la întoarcerea din State. E şi ăsta un motiv să te uiţi la un filmuleţ slăbuţ, care-ncepe promiţător dar se pierde de pe la jumătate-ncolo.

Iar noaptea, când toţi copiii cuminţi visau Moşi Crăciuni ca cei desenaţi de Norman Rockwell, eu mă uitam cu o plăcere vinovată, al treilea an consecutiv, la Bad Santa, cu Billy Bob Thornton, un film despre „ an eating, drinking, shitting, fucking Santa Claus”. Cu ocazia asta menţionez o remarcă deşteaptă –mă laud şi eu- de-a mea de care mi-a amintit frati-miu: anul trecut povesteau la ştiri cum cineva a fost jefuit, citez, „ de un fals Moş Crăciun”, la care eu am spus: „ într-adevăr, adevăratul Moş Crăciun n-ar face niciodată aşa ceva!”. Ha, ha.

A doua zi de Crăciun a-nceput pe ritmuri de musical. Când eram mic nu-mi plăcea deloc genul ăsta de filme, fiindcă mi se părea ciudat să văd oameni în toată firea cântând pe stradă. Timpul însă a trecut, eu însumi am ajuns om în toată firea şi recunosc că-n zilele bune fredonez câte-o melodie pe bulevard. Aşa că pe 26 a venit vremea să văd şi eu în sfârşit Mary Poppins; am avut astfel avantajul, prin simplul fapt că pentru mine era o premieră, să văd la 27 de ani cu ochi ca de copil un film pe care demult trebuia să-l fi văzut. Au fost câteva ore de încântare absolută şi de-atunci încoace tot cânt melodiile care nu-mi mai ies din cap.

Fiindcă nu-i sănătos să tot mănânci şi să te uiţi la filme, am decis că trebuie să mă dinamizez puţin, aşa că am urmărit în direct pe Eurosport meciuri de fotbal din campionatul Angliei, unde se joacă şi de Crăciun şi de Anul Nou. Numele echipelor nici nu prea contau, când vedeai gazonul perfect, tribunele pline şi voioase, pase, centrări, combinaţii şi deposedări executate cu o măiestrie care te dezarmează când îţi aminteşti de tehnica tristă din campionatul nostru; mai bine că la noi e pauză.

Seara am revăzut, după muuuulţi ani, Pinocchio al lui Walt Disney, care în cei 70 de ani de la apariţie o fi bucurat multe generaţii; uneori filmele de animaţie făcute de mână sunt mult mai reuşite, cum am constatat chiar în aceste zile, decât cele făcute pe calculator. Mi-am adus aminte cu ocazia asta şi că prima noastră pisică, un motan alb cu negru, a primit din partea mea numele Figaro, după pisoiul drăgălaş din film.

În toate aceste zile am organizat pe laptop propriul maraton Dinastia Tudorilor , serialul inspirat din viaţa ca o telenovelă a lui Henric al VIII-lea; un show care-ţi oferă la pachet, ca mai toate filmele, dramă şi sex, de data asta învelite-n poleială istorică.

Ultima seară de Crăciun mi-am petrecut-o urmărind recitalul Holograf din acest an de la Cerbul de Aur, festivalul care cu doar vreo douăzeci de ediţii îşi reclamă o istorie cam de patruzeci de ani. Melodii mai vechi sau mai noi, care m-au însoţit cam toată viaţa, cântate când cu emoţie, când cu haz şi însoţite de pe canapea de modesta mea voce. Urmărind cadrele din Piaţa Sfatului, nu mi-a venit să cred c-au trecut deja vreo şase ani de când îi urmăream din primul rând, de la faţa locului, în recitalul lor de atunci. Timpul face ce ştie mai bine-trece.

luni, 28 decembrie 2009

Fragment

Nu-mi place să ofer indicii unor necunoscuţi. Să vadă alţii pe hainele mele din ce magazine mă-mbrac. Să-şi imagineze când intru-n ianuarie în sala de forţă că mi-am făcut vreo promisiune de Anul Nou. Să-nţeleagă din salata de la McDonald’s că-s la regim. Să ghicească după aşteptatul la colţ de stradă cu un trandafir în mână că mă-ntâlnesc cu o fată. Să ştie uitându-se la numărul maşinii cum mă cheamă sau când m-am născut. Să afle din accesoriile mele cu ce mă ocup. Nu vreau ca cei care nu mă cunosc să ştie sau să-şi închipuie că ştiu din prima ceva intim despre mine. Vreau să-mi păstrez dreptul să mă dezvălui dacă şi cui vreau eu.

Oboseală

Nu ştiu cum se face, dar în ultimii trei ani nu-mi priesc lecturile de la sfârşit de decembrie. În 2007 era „Cartea râsului şi a uitării” de Kundera, anul trecut „Tinereţea lui Martin Birck” a lui Soderberg, iar anul ăsta a fost –fiindcă nu ştiu dacă va mai fi timp pentru altceva- „Pacientul englez” de Ondaatje. Să fie de vină oboseala, ori poate nerăbdarea sfârşitului de an care, cine ştie, mă fac să găsesc nesatisfăcătoare nişte lecturi altminteri foarte apreciate de alţii? Ar fi foarte ciudat ca nişte simple date şi zile din calendar să fie responsabile de tortura resimţită la fiecare pagină apărută-n faţa ochilor, dar pe de altă parte asta-i povestea omului modern-se-ntristează sau se veseleşte la aniversări ori de Anul Nou, arde de nerăbdare vinerea, e abătut lunea; trăim în lumea artificială pe care ne-am creat-o.

De multe ori am intenţionat să-ncep „Pacientul englez”, dar niciodată n-am găsit dispoziţia, şi aşa au trecut mai bine de trei ani de când mă tot aştepta în bibliotecă; dar dorinţa a tot rămas acolo, pornită din amintirea filmului care îmi alimentase imaginaţia de adolescent. Numai că atunci când i-a venit rândul, nu m-a prins deloc; mi s-a părut încâlcită şi preocupată cam mult de stil, iar traducerea care copiază sintaxa engleză, lăsând jumătate din fraze fără verbe, este obositoare. Rareori îmi ia zece zile să termin o carte relativ subţire ca aceasta.

Am rămas cu câteva imagini frumoase, ca cea a harpoanelor din deşert sau a bibliotecii dintr-o vilă toscană şi cu ceva citate:

„ecoul e sufletul vocii înălţându-se în spaţii goale”
„un roman este o oglindă plimbându-se de-a lungul unei străzi”
„necazul cu vârsta mijlocie e că toţi cred că te-ai format în întregime”
„abia când e deja bătrân îşi vrea Narcis chipul gravat”
„moartea înseamnă că treci la persoana a treia”

„mai era teama de soţul ei, credinţa în propria ei loialitate, vechea mea dorinţă de a fi independent, dispariţiile mele, suspiciunile ei faţă de mine, neîncrederea mea în iubirea ei. Paranoia şi claustrofobia iubirii tăinuite.

Şi cam atât.

luni, 7 decembrie 2009

Electorale

În anii preelectorali şi electorali –deci foarte des în ultima vreme- îi auzi vorbind pe toţi, fără excepţie, despre voturi. „Vrem să câştigăm x voturi”/” Data viitoare trebuie să obţinem mai multe voturi”/”Contăm pe y voturi”. Şi eu, unul, am impresia că în ochii lor, noi nu mai suntem oameni- ci voturi şi atât. Bucăţi de hârtie şi urme de ştampilă după care aleargă înnebuniţi câteva luni, pe care apoi le uită şi le aruncă la gunoi, până data viitoare când dau cu toţii buzna la reciclare. Suntem voturi, nu oameni; un om= un vot; sau în unele cazuri, un om=2 sau 3 sau 4 voturi. Voturile n-au nevoi, dorinţe, sentimente, voturile sunt o marfă care se tranzacţionează şi se cumpără- un vot= un litru de ulei, un kilogram de făină, 3 mititei şi o linguriţă de muştar. România-i o secţie de votare cu 22 de milioane de voturi. Vreo 5 milioane le-au scăpat, au plecat să vadă cum e şi prin alte secţii de votare. Şi se aude că cică prin 2050 vor mai rămâne doar vreo 15 milioane de voturi. „Mai bine, zic ăia. Mai puţine sarmale de-mpărţit”.

miercuri, 2 decembrie 2009

Realitatea din teren

Izbucnirea a ceea ce avea să devină Primul Război Mondial a fost primită cu mult entuziasm în marile state europene. Însufleţiţi de poveştile despre mari cuceritori şi campanii glorioase, dornici de aventură şi revanşă, tineri din toate ţările se înrolau în grabă şi porneau spre front în uralele mulţimilor fericite. Se aştepta un război rapid, aseptic şi eficient, cu toţii se vedeau de Crăciun înapoi la casele lor. Însă nu manevrele fulgerătoare, cuceririle rapide şi campaniile în mare viteză urmau să caracterizeze acest conflict ce avea să dureze mai bine de patru ani. Definitorie pentru acest război avea să fie încleştarea dintre marile puteri de pe frontul de vest, concretizată printr-un război neglorios de tranşee şi artilerie în care în termeni de teritoriu puţin s-a câştigat şi puţin s-a pierdut; privit de la distanţă, acest front a fost o mare plictiseală.

Lucrurile nu mai arată însă la fel când le priveşti prin ochii naratorului-soldat din Pe frontul de vest nimic nou de Erich Maria Remarque. Afli că-n ciuda linei frontului aproape neschimbate de la o zi la alta, aici se luptă pe viaţă şi pe moarte, afli că-n spatele comunicatelor militare seci – baraj de artilerie, atac, contraatac, lovitură, contralovitură- sute de mii de oameni mor în chinuri de ambele părţi. Tinerii ieşiţi de pe băncile şcolii, îmbătaţi cu discursuri patriotice şi treziţi cu puşca-n mână descoperă absurditatea războiului hotărât de atât de puţini şi luptat de atât de mulţi. Moartea ameninţă la tot pasul, e adusă de puşti, mitraliere, grenade, schije, obuze sau de noile invenţii- tancurile şi gazele toxice; te găseşte oriunde-ai fi şi orice-ai face- în tranşee, în pădure, în buncăr, în bucătărie, în latrină, până şi morţii de-abia îngropaţi sunt răscoliţi de obuze.

Singura şansă de supravieţuire în acest coşmar este regresia la condiţia de animal, preluarea controlului de către instinct în dauna conştiinţei; doar simţurile ascuţite îţi sunt de ajutor în linia întâi, activarea gândirii înseamnă fracţiuni de secundă-n plus care fac diferenţa-ntre viaţă şi moarte. Singurul mod de-a gestiona ororile din jurul tău –şuvoaiele de sânge, oamenii sfârtecaţi, urletele-ngrozite- este să le ignori, să le împingi la fund pentru alte vremuri, dacă le vei mai apuca. Devii doar o viaţă care-şi doreşte să trăiască, iar orice alte considerente nu-şi mai au rostul- cizmele cele bune ale camaradului amputat nu-i mai sunt de folos aşa că-i normal să le râvneşti, coaja de pâine mai poate fi mâncată chiar dacă-i roasă pe la margini de şobolani.

Pe frontul de vest nimic nou nu-i doar o carte despre ororile războiului, este şi romanul unei generaţii distruse de această conflagraţie. Tineri care abia păşiseră-n viaţă ajung să cunoască totul despre moarte, băieţi care se-nălţaseră-n şcoală pe culmile celor mai frumoase descoperiri, cugetări şi scrieri ale omenirii, plonjează-n abisurile deznădejdii şi-ale luptei pentru supravieţuire. Pentru ei, cei încă fără rădăcini, războiul avea să-nsemne ruperea de trecutul scurt din urmă şi trecerea-ntr-un viitor de la care nu mai au ce să spere. Poate că tocmai lipsa speranţei născută dintr-un război avea să conducă la cel ce avea, nu după mult timp, să urmeze.

vineri, 27 noiembrie 2009

Aria calomniei


Cum s-ar cuveni să reacţionezi când devii ţinta calomniilor unui ziar de scandal? Să-ncerci să explici, să dezminţi? – dar ziarul respectiv răstălmăceşte orice vorbă, iar gazetele serioase n-au cititori. Să faci acţiune-n justiţie? – poţi încerca, dar ziarul are proptele la poliţie, în mediul politic şi economic. Să păstrezi liniştea, încrezându-te în cugetarea lui Twain „puţine sunt calomniile care rezistă la presiunea tăcerii”? – o atitudine superioară, fireşte, dacă poţi să-nduri noroiul cu care eşti împroşcat zi de zi.

Nu putem şti sigur dacă variantele astea le-o fi avut în vedere şi Katharina Blum, eroina povestirii lui Heinrich Boll, fiindcă naratorul priveşte din exterior, construindu-şi povestea pe baza unor procese verbale şi a mărturiilor terţilor. Cert este că dacă s-a gândit la aceste posibilităţi, ea le-a găsit nesatisfăcătoare, aşa cum cred că le consideră toţi cei care-i citesc- cu indignare- povestea.

Katharina este o tânără menajeră atrăgătoare, serioasă şi hotărâtă, provenită dintr-o familie săracă şi chinuită, în care a aflat din copilărie ce-nseamnă munca. Ea reuşeşte să depăşească limitele impuse de lumea mică şi plină de prejudecăţi în care a crescut, părăsindu-şi pe rând familia şi soţul şi stabilindu-se-n final într-un mare oraş; aici, prin forţe proprii dar şi cu ajutorul unor familii pentru care lucrează şi care-o îndrăgesc, reuşeşte să-şi ia un apartament şi chiar şi o maşină la mâna a doua. Prea mult timp pentru plăceri nu are, luându-şi cât de multe angajamente poate şi ocupându-se în rest de propria casă, simbolul reuşitei sale. Katharina are o viaţă mică şi liniştită.

Cu siguranţă deci că e foarte surprinsă când, de-ndată ce-şi găseşte dragostea mult aşteptată, se trezeşte săltată de poliţie şi dusă la interogatoriu pentru favorizarea infractorului-iubitul ei este un urmărit general. Mai mult, devine subiectul de prima pagină al unei publicaţii de scandal, care pornind de la informaţii scurse din poliţie construieşte un întreg foileton senzaţionalist, ale cărui ingrediente „jurnalistice” sunt minciuna, trunchierea, deformarea şi născocirea. Viaţa mică şi obişnuită a Katharinei este aruncată sub reflector, întoarsă pe toate feţele şi transformată-n povestea unei adevărate infractoare ale cărei mijloace curente sunt seducţia, frauda şi cinismul. Personaje infame din trecutul ei trist ies la iveală ca să pună umărul la murdărirea celei care îşi depăşise condiţia; în acelaşi timp, oricine are curajul să-i ia apărarea este fie ignorat, fie răstălmăcit, fie transformat în subiect suplimentar.

Aşa că această tânără, discretă şi cuviincioasă în viaţa privată, harnică, chibzuită şi riguroasă în cea profesională, vede cum onoarea pe care şi-o păzise şi care îi ghidase alegerile în viaţă îi este călcată-n picioare, fără motiv şi fără putinţă de apărare. În lipsa vreunei alte alternative acceptabile, Katharina îl omoară pe reporterul care intrase cu bocancii în viaţa ei.

Mai mult decât vorba rostită, cuvântul scris, care poate fi citit şi recitit, păstrat şi răscolit, are în faţa omului obişnuit greutatea şi autoritatea care impun respect şi încredere. Însă cuvântul care răspândeşte idei, principii, adevăruri şi cugetări, poate transforma cu aceeaşi autoritate invenţia în fapt şi minciuna în adevăr, distrugând vieţi şi îngenunchind idealuri. Iar mizeria pornită din mâna scriitorului se lipeşte în egală măsură de calomniat şi de cititori. Te simţi murdar citind Onoarea pierdută a Katharinei Blum şi deşi dincolo de finalul cărţii, pe eroina principală o aşteaptă ani buni de închisoare, cititorul-judecător este cel care în final o achită, pe motiv de legitimă apărare.

marți, 24 noiembrie 2009

And the winner is...

De joi încoace chiar mă miram de cât de calm sunt-n-aveam nicio emoţie. Numai că asta a-nsemnat că toate emoţiile pe care-ar fi trebuit să le am în câteva zile s-au înghesuit în câteva ore. De ieri de pe la ora 17 nu mai puteam să mă concentrez la nimic; mai aveam o fraza de scris la o recenzie pentru bookblog şi mi-a luat vreo oră jumate ca s-o termin.

Primul premiu al galei era chiar cel la care eram şi eu finalist şi cu fiecare vorbă a amfitrionului serii şi a celui care urma să înmâneze premiul, emoţia mi se dubla. Eram în aşa un hal, încât cu 5 secunde înainte de anunţarea câştigătorului, îi ziceam Valentinei că sper să nu fiu eu. Şi pe urmă... este foarte ciudat să-ţi auzi numele când vine vorba de aşa ceva, aproape că nici nu realizezi ce se-ntâmplă, funcţionezi pe sistemul de avarie, pe pilot automat-ieşi în faţă, primeşti placheta de bronz, strângi nişte mâini, încerci să încropeşti un mic discurs...Mă bucur că ediţia asta a fost mai puţin glamorous, că altfel cred că mă blocam cu totul.

Când m-am întors lângă Valentina, care-mi zâmbea, mă strângea, mă săruta, mâinile-mi tremurau. Am câştigat.

vineri, 20 noiembrie 2009

Regăsirea

Am aflat ieri că textul pe care l-am trimis la „Premiile Ioan Chirilă” de anul ăsta m-a adus printre finaliştii categoriei „Talentul anului”. Aşa că luni seară merg la gala premiilor să aflu pe ce loc de la 1 la 5 voi termina. Eu unul nu-mi doream iniţial altceva decât să ajung în faza asta; acum parcă mi-aş dori măcar să nu fiu ultimul. In orice caz, ţineţi-mi pumnii. Vă las acum cu textul pe care l-am trimis acum vreo 2 săptămâni-culmea e că n-a plăcut niciunuia dintre cunoscuţi până acum şi inţeleg de ce, nici mie nu mi se pare chiar grozav; norocul meu că a plăcut juriului.

“N-aduce anul ce-aduce ceasul”, aşa spune o vorbă de pe la noi. Intâmplarea a făcut însă ca de justeţea ei, cel puţin într-o anume privinţă, să mă conving nu la noi acasă, ci printre oameni cărora româna trebuie că le-ar suna la fel de straniu pe cum ne pare nouă limba pe care-o vorbesc ei acolo, înspre Cercul Polar.

Era ultima seară a sejurului meu la Stockholm şi mă îndreptam pe bicicletă, sub îndrumarea hărţii, către Stadionul Olimpic, gazdă a Jocurilor din 1912. Nefiind, cum mi-a sugerat absenţa sa din ghidurile de călătorie, o destinaţie turistică importantă, am fost uimit de agitaţia din jurul arenei, până când m-au lămurit, rând pe rând, poliţiştii blonzi care patrulau la pas în şaua unor cai parcă desprinşi din filme, gălăgia ce rezona ca dintr-un cazan uriaş şi, peste toate astea, nocturna aprinsă- se juca un meci de fotbal! Ceasul arăta ora 22.15, aşa că dintr-un calcul rapid am înţeles că meciul e pe sfârşite; dar eu tare-mi doream să apuc să văd stadionul, iar a doua zi nu mai aveam când. M-am apropiat de o poartă din gardul ce-nconjura arena şi-am intrat în vorbă cu un steward: „Excuse me, sir, do you think you could let me take a quick look at the Stadium in the last five minutes?”. L-am văzut ezitând puţin şi-am mai adăugat, un pic descurajat, în chip de scuză/argument : „I’m a tourist and it’s my last night here..” Nu ştiu dacă asta a fost sau nu decisiv, dar s-a uitat scurt în stânga şi-n dreapta, mi-a zâmbit complice şi mi-a deschis poarta, conducându-mă apoi câţiva metri până la cea mai apropiată gură de acces în tribune.

Binefăcătorului meu, un domn respectabil, grizonat şi roşu la faţă, i-a făcut plăcere să-mi dea lămuririle necesare: juca echipa locală, Djurgården, cu Göteborg. Simţindu-mă dator faţă de el şi faţă de oraşul care mă încântase în acea săptămână, l-am întrebat care-s „ai noştri”, iar el mi i-a arătat pe jucătorii în tricouri albastru cu negru care atacau de la dreapta la stânga, porecliţi „dungile albastre”. Mi-am împrumutat aşadar vocea în sprijinul Djurgårdenului, încurajându-i atacurile şi aplaudându-i reuşitele tehnice, lăsând să-mi pătrundă-n suflet întreaga bucurie a nopţii boreale curate şi răcoroase, a frumuseţii micuţului stadion - cea mai veche arenă olimpică modernă rămasă în starea sa iniţială- şi a companiei unui public pasionat, dar civilizat, care înţelegea să-şi sprijine favoriţii, nu să-i înjure pe adversari.

A fost un final de partidă petrecut alături de oamenii veseli şi prietenoşi care umpluseră tribunele pentru a-şi susţine micuţa echipă deşi aceasta, aveam mai târziu să aflu, pierduse ultimele şase partide din campionat; în care am admirat farmecul desuet al bătrânului stadion, cu pista sa de alergări din jurul terenului, cu potcoava încununată de două turnuri din cărămidă roşie unite printr-o arcadă romană. In care mi-am adus aminte, încurajând o echipă de care nici nu auzisem până atunci, de ce e frumos fotbalul, de ce atrage atâta lume: fiindcă înseamnă tradiţie, fair-play, prietenie, încredere.

La ultimul fluier al arbitrului, publicul a aplaudat în picioare-Djurgården terminase la egalitate cu Göteborg, încheind seria neagră a înfrângerilor- cine ştie, poate că bucureşteanul venit din întâmplare o fi înclinat balanţa. Cu toţii am ieşit pe porţi zâmbind, îndreptându-ne spre casele sau hotelurile noastre. În ultima seară petrecută acolo, Suedia mi-a adus un cadou neaşteptat, pe care mi-l răpiseră anii întregi de dezamăgiri din campionatul intern- în doar zece minute, mi-a reaprins dragostea de fotbal.

marți, 17 noiembrie 2009

Shopping si romane

Sambata trecuta vremea frumoasa din Bucuresti m-a chemat afara. Am luat-o la picior pe stradutele din centru, intr-o ploaie luminoasa de frunze galbene, am traversat Parcul Ioanid si Parcul Icoanei, in care m-am stimtit ca-n niste gradini private, asa erau de goale si de linistite. M-am ferit de febrilul Magheru si m-am strecurat pe strazile paralele, uitate de trafic si de zgomot, marginite de case mari si vechi, cu fatade boieresti si lemnarie la geamuri si-am scos capul in contemporan abia cand nu mai aveam unde sa ma refugiez in trecut. Ajuns la Inter, am grabit pasul ca o fantoma surprinsa, luand-o prin pasaj, inspre curtea Palatului Sutu, unde mi-am frecat mainile de nerabdare apropiindu-ma de toneta anticarului. Linistit si neinghesuit la acea ora, la care ceilalti curiosi nu se trezisera, am stat vreo jumatate de ceas trecand in revista toate cartile, amintindu-mi de unele, afland pentru prima data de altele, inspectand, rasfoind si cumpanind. In final am ales de acolo o carte de povestiri a lui Anatole France, din simplul motiv ca editiile acelea din „Biblioteca pentru toti copiii” din anii ΄70-΄80 de la Editura Ion Creanga sunt conectate direct la sufletul meu, „Onoarea pierduta a Katarinei Blum”, editia din ΄78 pe care tocmai o terminsem de citit si pe care m-am gandit sa i-o dau lui taica-miu, „Tartarin din Tarascon” de Daudet si „Comoara de pe insula” a lui Stevenson-se vede ca eram in contact cu copilul din mine. Toate astea pentru doar 8 lei.

Inviorat de achizitiile facute, m-am lasat ghidat de al saselea simt catre Anticariatul Ex Libris din apropiere, pe Doamnei, unde am privit vrajit, ca de obicei, oferta lor de albume, enciclopedii si ghiduri de tot felul-arta, istorie, bricolaj, medicina si dupa vreo 30-40 de minute m-am hotarat sa-mi iau un dictionar medical de buzunar (desi la cele 700 de pagini pe care le numara, ai avea nevoie de un buzunar cam cat o gentuta) in engleza ca sa-i potoleasca Valentinei episoadele ipohondrice si un ghid tot in engleza despre navigatul pe apa-da, stiu, am rau de mare..In rucsac nu mai aveam loc, asa ca le-am atarnat intr-o punga si-am iesit si de acolo.

Aici am comis o greseala-in loc sa fac alegerea sigura si sa merg la dreapta catre BNR, am luat-o la stanga inspre Coltea, devenind astfel prada usoara pentru un alt anticariat, la 20 de metri de primul, in care nu mai intrasem niciodata; n-am rezistat misterului si am intrat ca-n gura lupului. Pentru ca acest al treilea anticariat m-a vrajit de-a binelea si m-a tinut ocupat inca o ora. De cum am intrat mana mi s-a si lipit de „Parerile despre viata ale motanului Murr” de E.T.A –nu, nu-i terorist- Hoffman. Am topait de fericire cand am gasit, dupa vreo 12 ani de cautari, editia Univers din „Foamea” lui Knut Hamsun; aveam editia din ΄67 luata de frati-miu, pe vremea cand eram prost si nu voiam s-ating carti de la anticari, o aveam pe cea aparuta acum doi ani la Cotidianul, o aveam si-n franceza si engleza, dar eu am cautat-o tot timpul pe asta; si in fine, am gasit-o-mai aveam un pic si plangeam. Am mai gasit acolo una din cartile care mi-au foarte mai mult in ultima vreme, „Ultimul Viking” de Bojer, pe care i-am luat-o tot lui taica-miu –nu-mi place sa dau carti cu imprumut- si „Cartea de la San-Michele”, pe care mi-au recomandat-o frati-miu si tata. Iar de la BPT am gasit „Cantarea lui Haiawatha” de Longfellow si „Pe frontul de vest nimic nou” de Remarque, care va fi probabil urmatoarea pe lista de lecturi. Toate astea, plus „Mierea bondarilor” de care nu auzisem, dar am luat-o fiindca e scrisa de un suedez –fiecare cu fixatiile lui-, m-au costat doar 15 lei. Dar am lasat in urma o groaza de alte tentatii, ca sa am la ce sa mai revin pe viitor; de fapt, cred c-o sa ma mut acolo.

M-am intors acasa la vreo 3 ore de cand iesisem pe usa, transpirat de soare si efort, cu mainile-ntepenite de la carat. Mamei si bunicii le-am luat din piata flori frumoase de toamna, sa fie toata lumea multumita. Am intrat in casa si m-am trantit pe pat fericit- are dreptate cine zicea ca o raita la cumparaturi ridica moralul..

marți, 10 noiembrie 2009

Aparenţe

De curând am văzut pe HBO un film care mi s-a părut interesant de când am auzit prima dată de el- „Cea mai fericită fată din lume”, despre o fată din provincie, câştigătoare a unui Logan la concursul organizat de o marcă de sucuri, care vine la Bucureşti pentru a-şi ridica premiul şi pentru a filma o reclamă la băutura respectivă. Filmările sunt obositoare, repetitive şi agasante, durează aproape o zi întreagă, cu un milion de duble, în timpul cărora regizorul îi dă tot soiul de indicaţii printre care şi: „să pari chiar fericită” şi „chiar să pară că-ţi place sucul ăla”.

Şi Valentina îmi povestea cum a asistat la şedinţele foto pentru reclamele la produsele băncii şi la care fotograful dădea indicaţii similare- „trebuie să pari surprins/ bucuros/mândru..”.

Vă daţi seama că aşa decurg şedinţele foto pentru mai toate reclamele pe care le vedem prin oraş. Celui care gustă un sandwich/iaurt/suc/salam i se cere să pară că produsul respectiv e gustos, cel care adulmecă un parfum/detergent/săpun să pară că miroase ceva senzaţional, cel care poartă un pantalon/sacou/pulover să pară că se simte foarte bine îmbrăcat aşa, celui care se face reclamă la o bancă/spital privat să pară serios, etc..Cine se preface mai bine îi câştigă mai mulţi clienţi celui pentru care se preface; iar clienţii atraşi de reclamă sunt, la rândul lor, mai mult sau mai puţin mulţumiţi cu alegerea lor.

Însă zilele astea reclamele obişnuite au fost detronate de un tip care revine periodic, o dată la patru-cinci ani-reclama electorală. Feţele candidaţilor la prezidenţiale sunt la tot pasul, pe bannere, afişe sau fluturaşi. Şi, la fel ca la detergent, hamburgeri sau odorizant de toaletă, îmi imaginez cum a decurs şedinţa foto cu politicienii noştri: „Domnu’ Băsescu, haideţi, să pară că vă pasă de-adevăratelea!”, „Domnu’ Geoană, chiar să pară că aveţi soluţii!”, „Domnu’ Antonescu, vă rog, să pară că sunteţi cinstit!”, „Domnu’ Oprescu, haideţi, să pară că sunteţi pus pe treabă!”. Şi de data asta, cine se va preface cel mai bine va câştiga- şi atât; noi, clienţii, sigur vom pierde.

luni, 2 noiembrie 2009

Contra cronometru

Numai nedreptatea sau ghinionul care ne condamnă mereu doar pe noi fac să n-avem încă un campion mondial de Formula 1 sau măcar de raliuri, fiindcă de când a aflat că trăim în secolul vitezei, şoferul bucureştean se grăbeşte. Porneşte la drum în scrâşnet de roţi şi vrea neapărat s-atingă suta la oră în timpul specificat de producătorul maşinii. Îl revoltă aglomeraţia şi faptul că-i ia un sfert de oră s-ajungă la magazinul din colţ. Ştie că fiecare secundă este preţioasă aşa că nu-şi pierde timpul punându-şi centura, asigurându-se când se-nscrie-n trafic ori semnalizând când schimbă banda. Când ambuteiajele-l blochează, intră pe contrasens, pe linia de tramvai, pe trotuar- totul e să nu se oprească. Linia continuă, sensul interzis sau drumul fără prioritate sunt semne şi reguli special concepute ca să-l încetinească şi pe care simte deci că-i de datoria lui să le-ncalce. Trece-njurând printre zecile de pietoni care traversează pe zebră şi-l încurcă mai ceva decât turmele de oi de pe şosele. Orice şofer se simte înconjurat în trafic de idioţi, iar idiotul cel mai mare e întotdeauna cel din faţa lui, care se moşcăie, nu se orientează, nu se înfige şi pe care trebuie mereu să-l mâne de la spate cu flashuri, claxoane şi sudălmi; dar nicicând nu e mai enervant cel din faţă decât la semafor- dacă nu porneşte de pe loc cu promptitudinea lui Fernando Alonso, dacă piciorul său nu acţionează pedala mai repede decât poate apăsa cel din spate pe claxon, atunci nenorocitul chiar că-şi merită timpanele sparte şi ochii orbiţi de flashuri. Şoferul bucureştean se grăbeşte şi chiar dacă nu pare a avea cultul productivităţii, al seriozităţii sau al punctualităţii, probabil că are totuşi motivele lui întemeiate.

Cam cu un an în urmă am avut însă ocazia să fiu martorul unui moment ireal în trafic. Eram în coloană la stop la Universitate, probabil una din cele mai aglomerate şi zorite intersecţii din lume, unde motoarele-s mereu turate iar claxoanele acompaniază-n continuu cursurile studenţilor. Privirile erau agăţate de semafor, muşchii aşteptau încordaţi, gata să înşface schimbătorul de viteze, să apuce volanul, să se-nfigă-n pedale, tensiunea creştea cu fiecare secundă..când deodată, ce să vezi? Nişte băieţi cu dozatoare termoizolante în spate apar printre coloanele de maşini, împărţind gratuit cafele aburinde-n stânga şi-n dreapta. Deodată tot stresul aşteptării s-a transferat înspre dorinţa de a pune mâna pe un pahar de cafea, toate motivele grabei s-au evaporat. Se pusese verde deja de câteva secunde şi bolizii torceau cuminţi la ralanti iar conducătorii, în loc să-i mai grăbească pe cei din faţa lor, strigau cu nerăbdare după tipii cu promoţie. Şirurile de automobile stăteau ori se mişcau lent printre dozatoarele ambulante, care s-au golit într-un minut. Când semaforul se făcuse roşu, coada avansase cu doar câteva maşini iar şoferii, în loc să blesteme disperaţi şi cu ochii scoşi din orbite, zâmbeau încântaţi cu nasu-n cafeaua fierbinte. Pentru un minut, cursa din Bucureşti fusese-ntreruptă. Şi nu din motive tehnice.

miercuri, 28 octombrie 2009

Sport extrem

Un necunoscător ori un răuvoitor ar putea să-mi spună că pasiunea mea pentru citit e una liniştită, plicticoasă, lipsită de pericole. Insă degeaba ar căuta să mă complexeze skaterul cu vânătăile multicolore, joggerul cu glezna sa luxată ori călăreţul cu piciorul rupt. Adică ce, eu nu mă expun, eu nu-mi risc sănătatea zi de zi? Numai cine n-a citit ore-n şir nu ştie cum asta îţi slăbeşte vederea atât de preţioasă; numai cine n-a răscolit bibliotecile vechi nu cunoaşte cum e să tragi tone de praf în plămânii sensibili; numai cine n-a răsfoit nerăbdător o carte nouă nu şi-a tăiat degetele în paginile nemilos de ascuţite. Deci să nu-mi spună mie careva că să citeşti e safe- eu unul, trăiesc periculos zi şi noapte.

Primejdiile se ivesc la tot pasul, te atacă uneori de unde nici tu, cititorul versat, nu te aştepţi. Zilele astea, bunăoară, am descoperit un nou duşman care vrea să mi se pună-n cale: torticolisul. De câteva ori pe săptămână cutreier librăriile; petrec uneori şi zeci de minute studiind rafturile în căutarea unui titlu anume ori încercând să descopăr vreo bijuterie adânc ascunsă. Iar la sfârşitul unei astfel de aventuri cutezătoare îmi simt tot mai des gâtul înţepenit spre stânga.

Atât îi trebuia medicului în adormire, însetatului de ştiinţă, obsedatului de enigme- o provocare, pe care-am acceptat-o; m-am pus pe investigat. Am bătut neobosit toate librăriile, bibliotecile şi anticariatele; mă sculam la cântecul cocoşului, dormeam printre rafturi cu şoarecii. Eram simultan conducător de experiment şi cobai, supunându-mă aproape non-stop sarcinii de a mă holba la milioane de volume şi de a mă autoobserva în acelasi timp, pe măsură ce gâtul mi se încleşta tot mai tare; însă n-am ajuns să descopăr ceva ce m-ar fi putut ajuta să rezolv misterul. Singura certitudine- junghiul din gâtul aplecat spre stânga; aveam diagnosticul, aveam mecanismul fiziopatologic, dar care era etiologia, de ce anume-mi aparea această blocare dureroasă a gâtului, asta nu-mi puteam da seama. M-am întors acasă învins, m-am închis la mine-n cameră, unde-am început dintr-un reflex narcisist să-mi admir propria bibliotecă, singura care mă-nţelege, ea, cea cosmopolită, cu cărţi româneşti, franţuzeşti, americane...când deodată mi-a picat fisa! Evrika!

Să explic: aparţinând marii familii a civilizaţiei occidentale, noi suntem obişnuiţi să citim de la stânga la dreapta şi de sus în jos. Iar cărţile în raft stau fie cu cotorul în exterior şi coperta întâi spre dreapta, fie întinse, cu coperta întâi în sus- aşa e natural, aşa pui mâna pe ele ca să le citeşti. Numai că la cum sunt inscriptionate autorul şi titlul pe cotorul cărţilor româneşti, respectiv de jos în sus, trebuie fie să-ti apleci capul, pentru a putea citi de la stânga la dreapta, -manevră care, repetată prea des, provoacă groaznicele spasme- fie să-ntorci cartea-n raft cu susu-n jos, ceea ce-ţi face munca mai uşoară, dar e ilogic. N-aş vrea să se creadă că suntem singurii ilogici pe lume- şi editorii francezi de pildă îşi supun conaţionalii aceloraşi chinuri- la alte naţii nu ştiu, nu mă bag. Dar cărţile americane, fără excepţie, au cotorul inscripţionat de sus în jos, făcând ca cel ce se holbează-n biblioteci să stea cu capul drept şi cu gâtul neforţat, indiferent dacă volumul stă întins sau în picioare- a se vedea pentru lămuriri imaginea alăturată, cu aceleaşi cărţi de Hemingway, în română şi engleză.



In fine, am şi diagnosticul corect, şi mecanismul fiziopatologic, şi etiologia; ar urma tratamentul care înseamnă fie ca editorii noştri să-nceapă să inscripţioneze şi ei cotoarele aşa cum trebuie, ceea ce nu cred să se-ntâmple prea curând, fie să încetăm să mai mergem în librării, ca să ne cruţăm sănătatea, oricum greu încercată şi până acum. Iar pentru cei care continuă să se supună aceluiaşi chin ştiind la ce se expun, am încă un diagnostic: sunt nişte obsedaţi sado-maso.

marți, 20 octombrie 2009

Memorie comună

Timpul poate fi un lucru tare pervers- este suficient să treacă douăzeci de ani pentru a începe să priveşti cu nostalgie realităţi şi întâmplări care altminteri se-nscriu într-una din cele mai negre perioade ale istoriei. La asta m-au făcut să mă gândesc stările pe care mi le dădea romanul „Coada” pe măsură ce-l citeam.

După cum sugerează titlul, autorul se inspiră dintr-o experienţă ajunsă sinonim cu Epoca de Aur, imaginând o coadă la „tacâmuri”, aproape nesfârşită-n timp şi spaţiu, prilej pentru un drum printre amintiri ce trece prin mai toate jaloanele care marchează acea perioadă în mentalul colectiv: programul redus la TV, practica agricolă, viaţa de pionier (cu cravata şi inelul, cu şnururile comandanţilor de grupă, detaşament şi unitate, cu banca de onoare şi cântecele patriotice), jucăriile artizanale ( crăcanele, ţevile cu gornete şi pocnitorile), oracole, lipsa luminii, a buteliilor şi-a apei calde (şi soluţiile improvizate pentru combaterea acestor lipsuri), trocurile cu tot ce se putea sustrage de pe la locul de muncă, sifoanele, obsesia pentru gumă de mestecat şi banane, speranţa la o Dacie...Cartea de altfel nu prea întrece profunzimea unei enumerări şi eu unul nu găsesc că excelează prin imaginaţie; şi cu toate astea, nu cred că mi-a mai luat vreodată atât de mult timp să citesc o carte atât de scurtă. Asta poate pentru că, în simplitatea sa, romanul îţi dă ocazia să umpli spaţiile goale cu propria experienţă a acelor ani; şi aşa te trezeşti stând vreo două seri la rând în braţe cu o carte pe care-n mod normal ai expedia-o în câteva ore, amintindu-ţi la rândul tău de cum te jucai, cum mergeai la şcoală, cum stăteai la coadă, cum găseai câte o bucurie în cel mai mărunt lucru pe care ţi-l putea oferi realitatea aia sinistră-„Coada” e mai degrabă un vehicul decât o călătorie.

E o carte care, cu toate defectele sale – perspectiva unui narator adult dar cu exprimare de copil; disocierea repetată între perspectiva naratorului şi cea a autorului; introducerea cam fără rost în naraţiune a unor tentative literare, câteva chiar reuşite, ale unuia dintre personaje; greşeli de ortografie (cum ar fi confuzia „într-una”/ „întruna”) care nu ştii dacă aparţin scriitorului sau corecturii- are destule scene memorabile şi dialoguri bine scrise, dar care-ţi place şi vrei să-ţi placă în primul rând fiindcă te priveşte.

Altminteri este ciudat să constaţi –nu pentru prima oară, ce-i drept- că amintirile tale sunt cam aceleaşi cu ale altora de-o vârstă cu tineşi că ele încep tot mai mult să se reducă la dimensiunea unui clişeu- la nici 30 de ani, aproape că şi recunosc în mine viitorul pensionar de Cişmigiu care-şi va bate la cap nepoţii plictisiţi cu poveşti despre Ceauşescu şi raţii şi respectul faţă de părinţi. Fiecare generaţie cu memoria sa; poate peste 20 de ani, copilul de azi va scrie romanul „Ambuteiajul”.

joi, 15 octombrie 2009

O iubire


Mulţi dintre noi ne petrecem tinereţea sau chiar întreaga viaţă căutând Marea Dragoste descrisă în atâtea cântece, filme şi cărţi, dragostea aceea pură şi înălţătoare, care să ne îndemne la fapte deosebite, să ne facă mai buni şi să ne împlinească existenţa, fără să ne dăm seama decât mai târziu că ceea ce căutam era de cele mai multe ori lângă noi de la bun început, de când am venit pe lume.

Cartea lui Romain Gary, „Prima dragoste, ultima dragoste”, este romanul unei astfel de iubiri. Este în aceeaşi măsură o autobiografie a autorului şi o biografie a mamei sale- femeia care, părăsită de soţ şi gonită din Rusia natală din cauza originii evreieşti, se dedică în întregime fiului său, care va rămâne de aici încolo, singurul bărbat din viaţa ei. Ea-şi adună resturile vieţii distruse şi ale visurilor sfărâmate, şi-şi clădeşte noi ambiţii, noi idealuri, dar nu pentru sine, ci pentru copilul său. Zi de zi se luptă cu sărăcia şi nedreptăţile existenţei, trăgându-şi energia din privirea fiului său, pe care-l fereşte de griji şi nevoi şi în jurul căruia făureşte un univers plin de veselie şi afecţiune, poveşti frumoase şi visuri măreţe. Femeia ale cărei proprii aspiraţii artistice au fost năruite caută fără încetare semne ale geniului băiatului, ghicind în el, rând pe rând, un dansator la fel de mare ca Nijinski, un violonist de talia lui Menuhin, un cântăreţ de operă precum Şaliapin; el învaţă astfel, încă din copilărie, să nu se mulţumească cu puţin, ci să ţintească spre stele.

Timpul trece peste amândoi, iar drumul comun, început în Rusia şi continuat anevoios prin Lituania şi Polonia ajunge în fine în Franţa, tărâmul faptelor eroice şi al oamenilor iluştri, ţinta viselor naive ţesute de mamă şi însuşite de copil. Uneori jenat, alteori înciudat, odată ce se maturizează, de dragostea ei copleşitoare, el ştie totuşi să o aprecieze cum se cuvine, pe măsură ce ajunge să cunoască oameni ce trec prin viaţă cu sufletul ciuntit de lipsa iubirii materne. Şi inţelege, când anii încep să se adune peste chipul şi sănătatea ei, că-i este dator să devină omul pe care ea l-a crescut să fie, justificând astfel anii de sacrificii şi viaţa ei ratată. Constatând cu umor dar şi regret lipsa oricărui talent ca balerin, cântăreţ, actor sau sportiv, el se hotărăşte să caute gloria literară şi aspiră, totodată, la cariera diplomatică şi cea militară la care visează mama lui, admiratoare naivă a lui D’Annunzio şi-a lui Vronski din „Anna Karenina”.

Dând el însuşi piept cu viaţa, copilul de altădată, devenit adolescent şi apoi adult, constată că lumea e înrobită de prostie, ură, prejudecăţi şi meschinărie, dar nu primeşte această descoperire cu descurajare, ci dimpotrivă, cu hotărârea de a o schimba, de a o transforma într-o realitate demnă de sacrificiile mamei sale. Acesta devine crezul său, pe care-l urmează şi cu stiloul, dar şi cu arma-n mână. Oamenii mari se remarcă în împrejurări deosebite, iar Gary luptă pentru Franţa sub comanda lui de Gaulle cu patriotismul pe care numai un naturalizat îl poate avea şi cu încrederea pe care i-o dă, pe calea gândului, bătrâna lui mamă- scrisorile ei îl îmbărbătează şi îi insuflă curajul, hotărârea şi inspiraţia cu care ea însăşi trecuse prin viaţă. Sfârşitul războiului îi aduce onoarea militară, gloria literară şi debutul în diplomaţie, dar mai apoi şi sfârşitul credinţei absolute în „onorabilitatea lumii”, în „existenţa unei intenţii cinstite şi tainice în sânul lucrurilor”.

Titlul românesc al cărţii (în original, „La promesse de l’aube”) poate fi înşelător; deşi Gary rememorează mai toate iubirile din cei 20 de ani de viaţă cuprinşi aici - de la micuţa Valentina de dragul căreia, la 9 ani, mănâncă un pantof la prima experienţă erotică cu menajera de la Nisa, de la suedeza Brigitte care-l minte frumos la unguroaica Ilona de care războiul îl desparte şi de la poloneza refugiată-ntr-un bar din Maroc la Louison, frumuseţea angelică dar atinsă de lepră din Africa Ecuatorială Franceză- acestea sunt doar schematic descrise, trecute pur şi simplu în revistă; adevăratul subiect este acea dragoste din care ne naştem, dragostea miraculoasă dar şi împovărătoare, fiindcă nicio alta nu se mai compară cu ea: „Cu dragostea de mamă, viaţa îţi face în zori o făgăduială pe care nu şi-o ţine niciodată.”

duminică, 11 octombrie 2009

De sezon


„Aici în Suedia, pentru două lucruri îi invidiem pe norvegieni: pentru petrol şi pentru faptul că ei desemnează Premiul Nobel pentru Pace.” La replica ghidului nostru de la Muzeul Nobel din Stockholm mă gândeam vineri, când la Oslo era anunţat drept câştigător Barack Obama; norvegienii ăştia, fac ei ce fac şi atrag toată atenţia spre ei, iar suedezii rămân să dea premiile plicticoase, pentru fizică şi chimie, la care 99% din noi nici nu ne pricepem.

Muzeul Nobel se află la parterul unei clădiri de secol XVIII ce mărgineşte pe o latură Piaţa Mare din Oraşul Vechi; etajul clădirii care găzduia odinioară Bursa este ocupat de Academia Suedeză, cea care desemnează câştigătorul premiului pentru literatură. Noi am ajuns acolo în dimineaţa celei de-a cincea zile, în preajma orei la care ştiam că se organizează un tur ghidat. Până ca turul să înceapă însă, am dat o scurtă raită prin muzeu: imediat în spatele recepţiei se află un spaţiu circular dedicat celor mai recenţi laureaţi ai premiilor; pe un cablu suspendat de tavan circulă panouri cu biografia fiecăruia din cei peste 800 de recipienţi, iar de o parte şi de alta a intrării se află două săliţe de cinema unde se proiectează filmuleţe, într-una despre câştigători iar în cealaltă, despre mediile universitare în care au creat şi experimentat. Pe pereţi erau expuse citate din Socrate, Einstein sau Mandela, dar mie cel mai simpatic mi s-a părut cel al lui Louis Agassiz: „Fiecare adevăr ştiinţific parcurge trei faze: mai întâi, oamenii spun că ar contrazice Biblia; apoi, că a fost descoperit mai demult; iar în final, susţin că l-au crezut dintotdeauna.”

Ghidul nostru, o blondă simpatică şi un pic peltică a sunat adunarea la ora stabilită şi, după ce ne-a sfătuit să ne luăm cu noi nişte scăunele, ca să stăm cât mai comod, a început turul. Prima oprire a fost într-o săliţă dedicată lui Alfred Nobel, cu povestea vieţii sale, poze, obiecte personale, masca mortuară şi faimosul său testament. Vasta sa avere şi faptul că nu prea avea moştenitori au suscitat o mare curiozitate în privinţa testamentului, iar ideea înfiinţării celor cinci premii a fost surprinzătoare şi a produs vii discuţii. Suedezii s-au simtit jigniţi de faptul că premiile nu erau exclusiv pentru conaţionali sau cel mult pentru scandinavi. Nici faptul că unul din premii, cel pentru pace, urma să fie decernat de norvegieni, nu le-a picat bine; Norvegia era, la acea dată, într-o uniune tensionată cu Suedia, iar înainte de asta fusese a Danemarcei; se pare deci că tocmai faptul că vreme de sute de ani n-a purtat războaie, spre deosebire de suratele scandinave, l-a făcut pe Nobel să considere că ei ar fi cei mai potriviţi să decidă în acest domeniu. Iar după proclamarea independenţei, din 1905, lucrurile au rămas la fel.

Fiecare dintre câştigători este rugat să doneze muzeului un obiect reprezentativ pentru viaţa şi munca sa, iar o parte din ele sunt expuse într-o vitrină. Ne-au atras atenţia o pereche de botine ale Selmei Lagerlof, laureată acum exact un secol, pe care se vede că avea un picior mai lung şi unul mai scurt, seminţele unui copac rar din Mauritius donate de Le Clezio sau scrisorile trimise din închisoare de sud-coreeanul Kim Dae-jung soţiei sale, alături de botoşeii pe care aceasta i i-a împletit apoi, ca să-i ţină de cald-exact în acele zile pe care le petreceam noi la Stockholm, în ţara sa, Kim Dae-jung era onorat şi condus pe ultimul drum.

Intr-o altă secţiune a muzeului erau expuse câteva diplome şi medalii care se înmânează câştigătorilor; cu ocazia asta, ghidesa ne-a explicat că al şaselea premiu, cel pentru economie, nu e tocmai un Nobel propriu-zis, el fiind înfiinţat şi susţinut financiar de către Banca Naţională a Suediei. Ni s-a povestit apoi puţin despre formalităţile premierii: decernarea are loc pe 10 decembrie, ziua morţii lui Nobel, într-o mare sală de concerte, iar banchetul se desfăşoară în splendida Sală Albastră a Primăriei Stockholmului, pe care şi noi o vizitaserăm în ziua precedentă. Ni s-au arătat tacâmurile şi vesela din care se serveşte la banchet, ghidul nostru făcîndu-ne apoi cu ochiul când ne-a menţionat, în treacăt, că întotdeauna dispar ca prin minune multe dintre obiectele mai micuţe: şervete, ceşcuţe şi farfurioare- fiecare cu trofeul lui. In săptămâna în care ajung la Stockholm pentru ceremonii, laureaţii vin pe la Muzeu/Academie, unde sunt instruiţi cu privire la etichetă, unde îşi fac mica donaţie de obiecte şi sunt invitaţi să se semneze...pe fundul scaunelor cafenelei din incinta muzeului, poetic denumită Kafe Satir; aşa că după ce se ridică de la măsuţe, clienţii localului sunt invitaţi să-şi întoarcă scaunul pe care-au stat, ca să vadă în compania virtuală a căror notabilităţi şi-au băut cafeaua.

Turul acesta instructiv dar foarte relaxant a făcut ca o oră să zboare pe nesmiţite şi să facă din timpul petrecut în Muzeul Nobel una din cele mai simpatice amintiri din Stockholm. De aceea cred că, ori de câte ori voi mai auzi ştiri sau voi vedea imagini pe marginea subiectului ăstuia, care fascinează lumea de 108 ani, îmi voi aduce aminte de dimineaţa cea însorită în care-am păşit şi eu în locul pe unde-au trecut, de-a lungul timpului, unii dintre cei mai mari oameni ai lumii.

joi, 8 octombrie 2009

Vedere-n trecut


In ultima zi de la Stockholm am avut un ritm mai molcom decât în celelalte zile. Am luat micul dejun, ne-am lăsat bagajele făcute de cu seară într-o încăpere specială a hotelului şi-am predat cheia; urma să ne întoarcem pe la 5 după-amiază, ca să ne luăm bagajele şi să mergem la aeroport.

Am fost într-o mare piaţă acoperită, cu măcelării, pescării, mezelării, cofetării şi restaurante. Era un festival de culoare şi varietate culinară, pe care însă, datorită micului dejun abia luat, l-am privit cu o mai mare detaşare decât am fi făcut-o, probabil, pe la ora 2. Mi-am luat totuşi, din lipsă de inspiraţie, o bezea uriaşă, ca să nu se creadă că m-a lăsat rece o asemenea demonstraţie de splendoare, pe care n-o vezi pe la noi prin Obor.

De-acolo am plecat pe jos spre Nationalmuseum, muzeul lor de artă, vizită pe care-o tot amânaserăm, nu din lipsă de chef, ci din lipsă de timp; ne-am rătăcit un pic pe chei, deşi mai trecuserăm pe lângă clădire de multe ori, dar ce plăcut e să te pierzi între insulele oraşului, cu un cer însorit deasupra şi o mare care-i răspunde de jos cu sclipiri vesele! Nu este un muzeu atât de mare cum sunt altele de felul său din Europa şi în plus n-am căutat să vedem decât strict ce ne interesa: am văzut nişte Rubens, câteva lucrări de Rembrandt din care una chiar celebră deşi necaracteristică şi, bineînteles, câţiva impresionişti; dintre artiştii locali l-am descoperit şi admirat pe Zorn, mai ales pentru o pânză care înfăţişa o serbare câmpenească; iar într-un colţişor se afla şi tablouaşul unui oarecare August Strindberg, o lucrare dominată de un cer ameninţător şi-o mare ostilă, la capătul cărora, undeva departe, se iţea un oraş colorat şi luminos.

Am luat-o din nou la picior, ţopăind de pe-o insulă pe alta şi traversând oraşul către Riddarholmskyrkan –dacă-l repeţi de suficient de multe ori, nu ţi se mai împleticeşte limba-, impunătoarea biserică în care sunt înmormântaţi mai toţi regii Suediei. Nu poţi rămâne insensibil când vezi mormintele unor oameni care acum trei-patru sute de ani făceau din Suedia una din cele mai mari puteri ale vremii, oameni care impresionau cu vitejia sau ideile lor, oameni care clădeau şi se plimbau prin edificii pe care şi noi le vizitaserăm în săptămâna ce se scursese. Gustav II, Carol XII, Gustav III, care-au făcut istorie şi-au devenit legendă, niciunul mort de bătrâneţe, îşi petrec veşnicia într-o stranie depersonalizare, întovărăşiţi de alte zeci de nobili, prinţese şi prinţi, regine şi regi, oameni cu toţii.

Am ieşit din vechea biserică şi-am pornit spre cheiul insulei pe care ne aflam, Riddarholmen, să ne bucurăm din nou de soare, de norişorii bucălaţi, de valuri şi de viaţă. Ne-a cuprins o stare din aia în care nu-ţi mai încapi în piele de bucurie, pe care Valentina a vrut s-o documenteze, încercând, cu aparatul foto ţinut la distanţa maximă permisă de lungimea braţului, să ne facă la amândoi o poză, una din alea care n-au niciodată cum să iasă bine. Asistând de la depărtare la chinul nostru vesel, şoferul unui autobuz cu turişti care tocmai se pregătea să plece spre următoarea destinaţie, s-a oferit zâmbind să ne ajute şi ne-a făcut una din cele doar două fotografii pe care le avem împreună din Stockholm. Iţi ia atât de puţin ca să faci cuiva o bucurie de care-şi va aminti toată viaţa..

Ne-am întors apoi, pentru a suta oară probabil, în Oraşul Vechi-Gamla Stan, unde am mers să ne bucurăm de liniştea grădinii şi interiorului Bisericii Germane, o clădire veche şi mândră, personaj de romane suedeze, cu o turlă înaltă şi ascuţită care domină, de la depărtare, orizontul.

Timpul se tot scurgea exact când noi am fi vrut mai tare să stea în loc. Am luat prânzul într-un restaurant grecesc din sudul Gamla Stanului, cu mâncare bună, dar şi cu o servire a cărei insolenţă nu mi-o explic decât prin originea balcanică a personalului-una peste alta, singurul norişor gri al zilei. Am pornit într-o ultimă plimbare prin centrul vechi, cu străzi pietonale pietruite, căsuţe vechi şi îngrămădite, care acum multă vreme găzduiau probabil cizmării, fierării, croitorii şi alte chestii desuete; poate de-asta m-am bucurat când am găsit, rătăcită printre restaurante şi magazine de suveniruri, o prăvălie de biciclete, unde am văzut pentru prima oară cu ochii mei şi modelul acela antic, cu o roată uriaşă în faţă.

Ne-am luat la revedere de la fiecare străduţă, fiecare dugheană şi fiecare piatră de pavaj; iar când, în atmosfera asta descurajant de melancolică, am dat peste un sediu de poştă, o idee ne-a luminat ochii- ce-ar fi să ne trimitem unul altuia câte o vedere? Zis şi făcut! Am cumpărat timbre, am luat cu asalt, cu o energie redescoperită, suvenirăriile în căutarea vederii perfecte, după care, unul lângă altul, ferindu-ne cu cotul unul de celălalt, ca în şcoală la vreo lucrare de control, ne-am adreat câteva gânduri care să ne găsească la Bucureşti, peste câteva zile.

O oră şi ceva mai târziu, eram în drum spre aeroport.

Dar deşi vederea pe care i-am trimis-o Valentinei a ajuns la ea după doar câteva zile, a mea n-a mai apărut; şi cum eu mă bucuram că a ajuns cea destinată ei, aşa ea era tristă că cea pentru mine s-a rătăcit. Am abandonat orice speranţă şi am uitat, ca să nu-mi adaug încă un motiv de frustrare pe o listă deja prea lungă, la vârsta mea.

Si totuşi aseară, când ieşeam pe poartă, am zărit întâmplător cu coada ochiului, într-un cotlon, ceva ce putea aduce cu o ilustrată; am ridicat-o plictisit, fără nicio speranţă sau emoţie, şi când colo...era chiar „scrisoarea pierdută”! Gândurile din ultima zi la Stockholm ale Valentinei, pe care le credeam sortite uitării, au ajuns în fine la mine; au rătăcit –ajutate de adresa un pic greşită- mai bine de o lună, dar m-au găsit până la urmă. Si mi-au readus în faţa ochilor şi-n vârfurile degetelor ultimele ore ale acelei săptămâni unice.

miercuri, 7 octombrie 2009

Ieşirea din scenă



Pentru vechii vikingi, corabia era în acelaşi timp un vehicul pe mare, o armă în război, o unealtă la pescuit, o agoră la ţărm, o casă în port şi-un cavou la moarte-viaţa lor era închinată oceanelor şi bărcilor. La această veche legătură face trimitere Johan Bojer în „Ultimul viking”, un roman al vieţii pescarilor norvegieni din zorii epocii industriale. Începută şi sfârşită pe uscat, cu pregătirea plecării şi respectiv întoarcerea acasă, cartea descrie lunile petrecute pe timp de iarnă dincolo de cercul polar, în largul Insulelor Lofoten, în căutarea bancurilor de cod şi hering, la bordul vaselor cu vele.

Nu poţi, citind „Ultimul viking”, să nu te duci cu gândul la „Rodul pământului”, romanul de Nobel al lui Knut Hamsun, un elogiu adus muncii câmpului şi contactului nemijlocit cu natura. Ritmul lui Bojer e însă mai alert iar întâmplarile-mai intense şi dramatice, căci ogorul e-nlocuit de marea agitată şi plugul -de năvoade, iar muncii solitare a câmpului i se opune truda grupurilor de pescari sosiţi din toate fiordurile Norvegiei în Lofoten. Toate astea dau operei lui Bojer mai multe valenţe, mai multe chei de descifrare.

Poţi s-o vezi ca un roman de aventuri. Căpitani iscusiţi şi echipaje curajoase îşi strunesc vasele, la fel ca mulţi alţii de-a lungul secolelor, prin ape reci şi neliniştite. Aceştia sunt urmaşii vechilor vikingi, oameni înăspriţi de traiul greu, care cunosc şi respectă marea, cea care-i poate răsplăti sau le poate aduce moartea. Oameni aventuroşi care preferă norocul schimbător al scormonirii oceanelor, câştigului mai sigur din munca pământului; libertatea lor începe când părăsesc uscatul şi ies în larg, pe ţărm sunt suspicioşi şi puşi pe harţă, dar pe mare se-ntovărăşesc şi se ajută la nevoie.

Poţi s-o vezi ca un bildungsroman. Tânărul Lars, prins între setea de învăţătură şi visele romantice, îşi însoţeşte pentru prima oară tatăl în călătoria lungă şi periculoasă, un veritabil drum spre Mecca al oricărui pescar norvegian; însă munca grea în condiţii dure ce şubrezesc sănătatea, ghinioanele, moartea care stă la pândă-n furtună, frig sau viscol şi, peste toate astea, perspectiva unei vieţi de sărăcie nedreaptă, îl fac să aleagă mai departe drumul şcolii.

Poate fi o nostalgică frescă socială şi istorică, cu accente socialiste specifice timpului şi spaţiului scandinav. Pentru a-şi urma chemarea străveche, oamenii trebuie acum să se-mprumute şi să ofere garanţii, băncile şi comercianţii prosperând în timp ce pescarii sărăcesc. Micile corăbii tradiţionale se trezesc aruncate într-o luptă inegală cu vapoarele noi şi moderne, care pescuiesc mult şi repede fără să se sinchisească de furtuni sau îngheţ. Un mod de viaţă vechi de secole îşi dă ultimele suflări, tradiţia, curajul şi dăruirea fiind înlocuite de tehnologie, comoditate şi eficienţă rece. Vechea legătură modelatoare cu natura este ruptă, tinerii iau drumul fabricilor sau al exilului în America, în timp ce bătrânii se sting, încet-încet.

În orice notă l-ai citi, „Ultimul viking” este, după cum se anunţă din titlu, romanul sfârşitului unei ere. Întors după mulţi ani în vizită pe meleagurile natale, Lars, ajuns director de şcoală, înregistrează cu melancolie schimbările satului în care a copilărit. Şi îl întâlneşte, după mulţi ani, pe cel ce i-a salvat viaţa în unica sa călătorie în Lofoten- cel mai priceput dintre căpitanii de corabie a ajuns un bătrân care trăieşte din mila publică. Ultimul viking nu moare pe marea învolburată, ci are un sfârşit lung, trist şi umil; însă e singurul care, în epoca pescuitului motorizat, deşi nu mai poate ieşi în larg, nu şi-a dat vechiul vas cu vele la fiare vechi : ”Nu, nu l-am vândut. Noi doi suntem sortiţi să putrezim odată”.

vineri, 2 octombrie 2009

Fă-ţi loc în bibliotecă!

Ceea ce eu aş numi la mine comoditate –iar cunoscuţii puturoşenie- este presărată cu perioade ca furtunile de vară –scurte şi intense- de activitate. Aşa ajung din când în când să-mi fac ordine în cameră, când toate stau să cadă, nu mai am loc nici să-mi pun cotul şi lucrurile încep să se rătăcească prin mormanele eterogene; duc la reciclat grămezi de maculatură –reviste şi broşurele pe care cu luni sau ani în urmă chiar credeam că le voi citi- , fac ordine pe birou şi-n bibliotecă sau, mai recent, fac lumină în şifonierul meu întunecat şi încâlcit ca o junglă.

Dar săptămâna trecută am părăsit cadrul bârlogului meu şi mi-am plimbat brusc revigorata foame ordonatoare în spaţiul comun cunoscut sub numele de sufragerie. Profitând de plecarea părinţilor la munte, perioadă tradiţională de dezmăţ filial, mi-am suflecat mânecile şi am luat cu asalt cele trei corpuri de bibliotecă care străjuiesc camera. Scopul era multiplu: să fac un inventar al cărţilor, multe dintre ele fiind ascunse privirii, să le îndepărtez pe cele neinteresante şi să le fac loc celor care zăceau aiurea.

Lupta a fost lungă şi grea- se ştie că un război pe două fronturi este dificil, aşa că pe trei e şi mai şi. Deşi am fost tentat să scot din rafturi aproape jumătate din titluri, m-am temut de reacţia alor mei de la întoarcere, aşa că am fost un pic mai temperat şi am scos în cutii de carton "doar" vreo sută de cărţi; dintre acestea, jumătate erau din categoria Sandra Brown –expresie a pasiunii care a lovit imediat după ΄89 (era să zic revoluţie) în toate doamnele de seama bunicii mele- iar jumătate, cărţi româneşti, poliţiste, militare, siropoase şi pseudo-istorice, nedeschise de altfel, ale unor iluştri necunoscuţi. Pe primele le-am vândut fără reţinere a doua zi la anticariat, celelalte primind ulterior condamnarea finală din partea părinţilor, nedumeriţi şi ei de ciudăţeniile pe care le găzduiau.

Am făcut şi descoperiri! Am găsit jumătăţile lipsă ale unor cărţi pe care de când eram mic le ştiam rupte şi incomplete –„Intoarcerea lui Tarzan” a lui Burroughs şi „Versuri şi proză” de Topârceanu-colecţia Lyceum; am descoperit undeva foarte ascuns primul volum din „Casa Buddenbrook” -până acum credeam că-l avem doar pe al doilea- şi-am constatat că deţinem de cel puţin două ori mai toate scrierile de Rebreanu şi Sadoveanu. Spre bucuria Valentinei am găsit „Haiavatha-căpetenia pieilor roşii” şi „Minunata călătorie a lui Nils Holgersson prin Suedia”, apărută la noi când rula serialul de desene animate. Am descoperit un al doilea exemplar din „America Ogarului Cenuşiu”, pe care mi l-am însuşit mai mult din motive emoţionale, fiindcă nu m-aştept să fie o mare grozăvie şi două volume de Per Olof Ekstrom- cel care a scris „N-a dansat decât o vară”. Am găsit şi cărţi de bucate, un foarte instructiv ABC al primului ajutor pentru tot soiul de necazuri care se pot ivi şi un volum despre cartof-origine, istorie, reflectare în artă si bineînţeles, reţete.

Intr-un tom sortit pieirii am găsit o poză veche de exact 30 de ani a bunicii mele, când a fost numita „fruntaş în muncă” la fabrica de medicamente; am cumpănit dacă să i-o dau sau nu, ştiu că dacă mie mi-ar da cineva o poză cu mine de acum 20 de ani aş cădea în depresie; i-am arătat-o însă a doua zi şi a primit-o acum, la 80 de ani, cu acelaşi entuziasm pe care l-a avut toată viaţa- nici un pic de întristare, numai zâmbet şi voie-bună; păcat că nu semăn şi eu cu bunica.

Munca nu s-a încheiat încă; va trebui să revin şi să mai scot şi alte cărţi, de data asta la îndemnul alor mei, iar în locul lor le voi pune pe cele mult mai interesante, dar şi mai năpăstuite, care stau de ceva timp în cutii din lipsă de spaţiu. Trebuie doar să mai vină o dată furtuna hărniciei..

joi, 24 septembrie 2009

Cartea de bucate


De mai multă vreme aveam de gând să fac pentru Valentina un album în care să-şi pună reţetele găsite altundeva decât în cărţile de bucate. Ideea a apărut când a început să-şi ia avânt culinar tot mai mare, să caute şi să încerce lucruri noi. Urma deci să fie un cadou drăguţ, dar şi un obiect cu rol de ordonare şi eficientizare a spaţiului, prea încărcat de ziare şi reviste. Cum la amânări mă pricep însă cel mai bine, au trecut mai multe săptămâni până să mă montez şi să mă pun pe treabă. A trebuit să-mi impun un termen-limită, reprezentat de o mică aniversare lunară, ca să intru-n priză.

Aşa că, după achiziţionarea materialelor care-mi mai trebuiau, mi-am pregătit cutterul şi prenadezul, rigla, echerul şi creionul ascuţit, m-am încins cu şorţul-amintire din State de la Wendy’s şi m-am apucat de..făcut prostii.

Această a doua carte făcută cap-coadă de mine, după cartea semnelor de carte, urma să aibă aceeaşi legătură japoneză, potrivită pentru un album. Am vrut totuşi să fac şi ceva special, şi anume, să înfrumuseţez coperta I cu o fotografie în acţiune a bucătăresei căreia îi era dedicat; poza respectivă am „developat-o” –sau cum s-o zice pentru cele digitale- am redus-o la dimensiunile dorite şi am plastifiat-o, după care am aşezat-o între cele două bucăţi de carton –cea de deasupra fiind decupată-n centru pentru a se vedea imaginea- care aveau să alcătuiască, lipite una peste alta, coperta cărţii. Am repetat procesul lipirii a două straturi de carton pentru a doua copertă şi cele două cotoare.

Pân-aici, toate bune. De aici încolo, am început să fac aproape toate greşelile pe care le puteam face. Când să învelesc coperţile, dimpreună cu cotoarele, în hârtia colorată, am constatat că era prea mică pentru a le acoperi cum trebuie-a trebuit aşadar să tai din coperţi, şi chiar şi-aşa nu prea mi-a ajuns. Apoi, după ce am lipit hârtia pe coperta I şi, cu mâini tremurânde, am decupat-o de deasupra ferestrei de carton unde era poza, am constatat că aşezasem cartonul invers decât trebuia; aşa că fie poza Valentinei urma să troneze pe prima copertă cu faţa în jos, fie albumul urma să aibă deschiderea pe stânga şi cotorul pe dreapta, fie fotografia trebuia pur şi simplu să rămână la sfârşit, pe coperta IV; nu mai era nimic de îndreptat, n-aveam nici timp sau răbdare s-o iau de la capăt, aşa c-a rămas cum a picat. Deşi m-am străduit să lucrez cât mai îngrijit, graba de a lipi hârtia de carton înainte ca prenadezul să se usuce m-a făcut să mânjesc coperta finală cu lipici; mai puţin decât dăţile trecute, dar la fel de frustrant. Cartoanele subţiri pe care aveam să le folosesc pe post de file ale albumului le-am tăiat, oricât de mult m-am străduit, la dimensiuni un pic diferite unul de celălalt; iar găurile date la capete, prin care urma să treacă aţa, nu se suprapuneau exact –fiindcă n-am avut inspiraţia şi răbdarea să fac un şablon; rezultatul a fost că filele n-aveau cum să se mai suprapună exact şi estetic.



Şi cu toate astea, la sfârşit, după multe ore de strădanie şi nervi, rezultatul final a fost neaşteptat de drăguţ, iar eu eram chiar fericit; am uitat de toată mizeria pe care am făcut-o în jurul meu, de braţele obosite şi degetele lipicioase de la prenadezul întărit şi-am putut să admir cu un pic de mândrie rezultatul minţii mele un pic prea avântate şi al mâinilor mele un pic prea nepricepute. Mi-am făcut un duş, am plecat la Valentina şi i-am dăruit albumul, pe care l-a primit cu bucurie şi care şi-a găsit repede un loc in bibliotecă, lângă cărţile de bucate de Sanda Marin şi Jamie Oliver. Iar reţetele care-şi aşteaptă rândul la bucătărie au început deja să-şi găsească locul printre filele lui. Uite cum, uneori, din multe greşeli, poate ieşi un lucru frumos.

marți, 22 septembrie 2009

Poveste de toamnă

In primii opt ani de viaţă, petrecuţi în Ploieşti, locul meu preferat era partea de bulevard ce se întinde între Gara de Sud şi Liceul Mihai Viteazul; oficial, se cheamă Independenţei, dar pentru mine are o denumire personală -Bulevardul Castanilor. De când mă ştiu, bulevardul este mărginit de nişte mici parcuri lunguieţe, cu băncuţe, peluze şi mai ales..castani. Imi aduc şi-acum aminte cu câtă veselie culegeam de pe jos castanele din care, împreună cu beţe de chibrituri, încercam fără prea mare succes să fac diverse figurine, aşa cum vedeam într-o cărticică pentru copii. Castana era, rând pe rând, proiectil, monedă, obiect de colecţie, jucărie, iar învelisul ei verde şi ţepos semăna cu un cap de buzdugan.

Probabil că începutul vieţii este cel care mi-a sădit admiraţia pentru copacul ăsta. In sufletul meu mă simt frate cu castanul, dac-aş fi un copac, castan aş fi. In fiecare primăvară mă bucur să-i văd florile aşezate în piramide mari, albe sau roşii; în fiecare vară întorc capul după copacii mari cu frunza deasă din Cişmigiu, din curtea liceului meu sau din grădinile caselor boiereşti; în fiecare septembrie aud frunzele foşnind şi castanele pocnind pe trotuar, printre ţipete amuzate de copii care bagă capul la cutie; în fiecare octombrie văd soarele bătând prin frunza galbenă şi subţire. An de an zâmbesc ca la un miracol descoperind câte un castan reînflorit toamna târziu, când frunzele i-au dispărut deja. Si tot mai des mă întristez văzând câte un vechi prieten dispărând ca să facă loc vreunei noi clădiri.

La fiecare început de toamnă culeg de jos prima castană pe care o văd; nu mai am timp să fac figurine, dar o ţin pe birou şi-o văd, de la o zi la alta, cum se transformă, pierzându-şi mărimea, luciul şi netezimea şi ajungând mică, ştearsă şi încreţită. Si aşa cum tot fac de 20 de ani încoace,o să asist şi de acum încolo la spectacolul nesfârşit al fraţilor mei, până când eu însumi voi ajunge un bătrânel ridat şi chircit ca o castană veche.

luni, 21 septembrie 2009

Capăt de linie


Cu toată goana mea din ultima vreme după autori nordici, mi-a luat ceva timp până să mă hotărăsc să-mi cumpăr şi apoi să citesc „Trăim numai o dată” a lui Vilhelm Moberg. Cauza era tocmai titlul, care s-a dovedit, de-ndată ce am început lectura, concordant cu tonul cărţii.

Un bărbat este prins între Suedia, ţara pe care a lăsat-o cu mult timp în urmă şi America, ţara în care trăieşte de atunci încoace; între zgomotul oraşului vremelnic şi freamătul oceanului etern; între viaţa care s-a scurs şi puţinul pe care-l mai are de trăit. Este un om care, ajuns în amurgul existenţei fără realizări, fără cămin şi fără familie, îşi contemplează cu nelinişte scurtul viitor care i se întinde în faţă şi priveşte spre trecut ca să-şi explice prezentul.

Rememorează copilăria şi adolescenţa marcată de moartea, la 19 ani, a fratelui mai mare care, ca să-şi asculte tatăl, trebuie să-şi incalce propriile principii; care respectând a patra poruncă a unei credinţe care nu mai e a lui, îşi neagă adevăratele convingeri şi plăteşte cu viaţa. Moartea fiinţei celei mai apropiate declanşează ruptura de părinţi, de ţară şi de credinţă, în locul căreia nu pune însă nimic; astfel că, departe de a deveni omul care se visa, el ajunge un dezrădăcinat nemulţumit de viaţa sa, eşuând lamentabil ca părinte, soţ şi antreprenor. Abia târziu ajunge să-şi inţeleagă şi să-şi aprecieze părinţii, cu lumea restrânsă şi visurile mărunte, cu filozofia arhaică şi simplă, care i-a trecut insă neabătuţi prin viaţă. Eşecurile ce i-au marcat viaţa îi alimentează frica de momentul morţii, în faţa căreia ar vrea să stea precum tatăl său, cu care se împacă înainte de a-l petrece pe lumea cealaltă.

„Intrase în somnul cel fără de sfârsit. Nimic nu trăda că se luptase cu Moartea; se întâlniseră doar- şi se înţeleseseră.
Nu-mi doresc altceva decât să pot muri aşa cum a murit tata: cu aceeaşi seninătate netulburată, aşa cum frunza veştedă se desprinde de pe ramură şi, încetişor şi tăcut, cade pe pământ.”


O carte cutremurător şi minunat scrisă despre ratare, regret şi moarte- cele mai groaznice lucruri despre care se poate scrie.

sâmbătă, 19 septembrie 2009

Brutarul


Poate că e datorită multelor expresii pe care le aud sau, mai rar, le folosesc –„pâinea noastră cea de toate zilele”, „dă-mi şi mie să-mi iau o pâine”, „aduce pâinea-n casă”, „pâine şi circ”, „are pâinea şi cutitul”- şi care şi-or fi croit incet-incet drum in mentalul meu; sau poate o fi imaginea bunicii mele frământând aluatul, a tăviţelor puse la cuptor, mirosul proaspăt şi gustos care mă făcea să tremur de nerăbdare. Cert este că acum câteva săptămâni, când am aflat că la Violeta’s vintage kitchen se ţine un atelier de făcut pâine, m-am şi hotărât să mă inscriu.

Lunea care a trecut, când am intrat la ora 6 seara in micul restaurant de la intersecţia Calderon cu Batişte, pe câteva măsuţe din faţă erau pregătite deja ingredientele pentru cursanţi: făină, apă, lapte, ulei, gălbenuş bătut cu lapte, sare, un pliculeţ de drojdie, un pliculeţ de miere, salvie şi praf de usturoi, seminţe şi fulgi de ovăz; iar pe fiecare scaun ne aştepta câte un şorţ de gătit. După o mică aşteptare, a venit şi Violeta; deşi ar fi trebuit să fim mai mulţi, in afară de mine nu mai venise decât o fetiţă cu mama ei-mai bine aşa, voi avea parte de mai mult ajutor.

Am cernut făina, ocazie cu care am şi suferit prima accidentare- m-am inţepat sub unghie intr-o sârmuliţă; am pus făina-n cerc, iar in interiorul lui am aşezat sarea, mierea –pentru drojdie, ca s-o „activeze”, ce-o fi-nsemnând asta- şi doua linguriţe de drojdie; am turnat un pic de lapte deasupra, am amestecat, după care am inceput incet-incet să inglobăm făina; după ce-am terminat laptele, am continuat cu apa. După cum ţineam minte de la prima şi singura dată când am facut cozonaci, sub supravegherea bunicii, partea asta cu aluatul e cea mai grea; te mozoleşti in ultimul hal, de-aia e recomandat să frămânţi cu podul palmei, nu cu degetele; de multe ori ai impresia că ai mai mult aluat pe mâini decât pe masă şi ţi se pare că n-o să-i dai niciodată de capăt. Aici insă işi intra in rol Violeta, cu sfaturi productive sau direct cu intervenţii prompte, totul cu mare calm şi cu asigurări că totul merge cum trebuie. Când a incetat să se mai lipească, aluatul era gata- l-am tăiat in cruce şi l-am lăsat, bine infofolit, la crescut.

In acest răstimp am luat cina- inclusă in pretul cursului- la o măsuţă aflată in mica şi intima curte interioară a restaurantului. Aerul era curat şi liniştit, mâncarea era bună, iar eu-entuziasmat de cum imi petreceam seara. După vreo jumătate de oră, aluatul era crescut şi gata de lucru-l-am intins, am presărat in el salvia şi praful de usturoi; asta era combinaţia de arome aleasă de Violeta, dar posibilităţile se pare că-s nelimitate: oregano, măsline, cartofi, morcovi- imaginaţie şi timp să ai. L-am luat din nou la frecat şi am ascultat sugestiile legate de forma pe care aş putea să i-o dau: pâine mare şi rotundă, chifle, baghete, pâine impletită şi câte şi mai câte. Pe mine personal, la prima incercare, mă interesa mai mult gustul decat aspectul, insă am ales până la urmă să rulez şi să-ntind aluatul, după care l-am impletit. Precursorul de pâine astfel obţinut l-am aşezat in tava tapetată cu unt şi pudrată cu făină; mi-am inmuiat apoi degetele in gălbenuşul bătut cu lapte şi am uns aluatul, apoi am presărat seminţele şi fulgii de ovăz pe deasupra..şi gata! Pâinea a mai stat o vreme la dospit, după care Violeta a băgat-o in cuptor.

Au mai trecut astfel vreo 30-40 de minute; afară se inserase deja, in curte se aprinseseră lumânărele. Eu am rămas insă inăuntru de data asta, la o măsuţă din spate, citind dintr-o carte, la o ceaşcă de cappucino. Lângă mine cânta Mark Knopfler, lent şi melancolic. Si cum stăteam aşa, având curticica intr-o parte şi restul bistroului in cealaltă, cu feţele de masă in carouri, cu mirosul bun de mâncare şi cu cărţile de pe etajere, mă simţeam ca intr-o casă de om; şi mă simţeam bine.

Intr-un final, pâinea a fost gata. Era fierbinte şi inmiresmată de la aromele din ea, rumenă şi frumoasă. Mai frumoasă a fost a colegelor mele de curs, care au şi câştigat un premiu- un tort făcut de Violeta. N-am insă niciun regret, dimpotrivă- am făcut pâine pentru prima oară in viaţă şi am petrecut o seară excelentă. Si mă intreb deja la care din celelelate cursuri mă voi mai duce.

joi, 17 septembrie 2009

Katarina

Katarina este, cum se zice, un cetăţean al lumii. Este nemţoaică, a studiat în Olanda, a lucrat câţiva ani în Egipt, are un prieten francez cu nume şi origini ruseşti şi de curând a vizitat-o pe buna ei prietenă Valentina, în România. Pe lângă limba maternă ştie şi olandeza, cu mama Valentinei, pe care a reîntâlnit-o la munte după 4 ani, s-a conversat în franceză, iar cu noi doi- într-o engleză excelentă, mai bună decât a noastră.

Eu am cunoscut-o şi am apucat să vorbesc un pic cu ea vineri seara, când am luat-o de la aeroport şi din nou luni după-amiază, în ultima ei zi aici, după ce s-a întors din week-endul de la Buşteni. A ieşit zâmbitoare de la metrou din Romană, scuzâdu-se pentru întârziere- la Dristor nu erau indicatoare care s-o ghideze cum trebuie. O duc în Ioanid, ne aşezăm pe o bancă şi stăm la taclale.

Imi recomandă un autor danez când află că-mi place literatura scandinavă; îmi dă sfaturi despre mastere în străinătate. Observă şi ea că România pare schimbată doar la suprafaţă. Discutăm puţin despre politică- eu îi zic că nu mă mai interesează şi că nu mă mai uit la ştiri, ea-mi spune că votează cu ecologiştii, în parte şi pentru că ştie că nu vor ajunge la guvernare- aşa nu va avea procese de conştiinţă. Ne mutăm la o terasă din Grădina Icoanei şi ne continuăm discuţia. Are un foarte uşor şi melodios accent nemţesc şi e haios s-o auzi pronunţând într-o română perfectă „Dacia”, „Buşteni”, „Dristor”, „pui”. Aflu că ea e din Dresda; îmi trece prin minte să deschid o discuţie despre cum a fost distrus oraşul în război, dar mă gândesc că fie nu va avea ce să-mi spună fiindcă asta era cu vreo 35 de ani înainte de-a se naşte, fie că subiectul poate fi o rană moştenită şi de ea şi c-ar fi mai bine să nu zic nimic. In schimb putem discuta despre trecutul nostru similar în comunism. Si la ei erau cozi şi lipsuri, chiar dacă o duceau un pic mai bine fiindcă vesticii trebuiau să vadă în ei un model de succes socialist; ne amintim de Trabant şi Moskvici şi de viaţa de pionier- ei aveau cravate albastre, pe cele roşii le căpătau prin liceu. După Reunificare, toată lumea plăteşte 1 sau 2% din salariu ca fond de solidaritate pentru Est; numai că vesticii nu prea ştiu că şi esticii plătesc, aşa că au resentimente. Esticii se plâng că salariile lor sunt mai mici cu 20%, dar nu pomenesc, spune ea, că şi costurile sunt mai mici. In orice caz, prejudecăţile îi rod încă pe nemţi, chiar şi după 20 de ani, iar ea de multe ori nu aminteşte că este din est, ca să nu işte discuţii; cam ca românii prin străinătate.
Ne ridicăm şi o luăm pe străzi spre Universitate. Vede şi ea blocurile pătrăţoase răsărite nefiresc dintre case vechi şi-şi aduce aminte că fac poze la ce-a mai rămas din ele. Mă plâng de obsesiile mele- traficul şi parcatul aiurea; să vezi cum e-n Cairo, zice ea- mda, dar noi ar trebui să ne comparăm cu Europa, nu cu Africa, fie ea şi de Nord. O las la staţia de metrou şi ne sărutăm pe obraji la despărţire.

Ne revedem câteva ore mai târziu, la Valentina; când se întorc de la restaurant, eu le aştept în glumă cu sare şi pâinea făcută de mine la un curs cu o oră mai devreme. Ea-mi spune că la ei asta aduc oaspeţii drept cadou de casă nouă. Bem bere –ea şi-o combină cu Prigat de vişine, o să-ncerc şi eu o dată-, ascultăm pe net un post de radio din Cairo –cu o selecţie muzicală neaşteptat de bună- şi ne uităm la televizor. Pe la 11 seara mă ridic şi-mi iau la revedere; ea ne invită s-o vizităm la anul la Dusseldorf, de acolo ajugem uşor in Olanda, iar până la Paris sunt 4 ore cu trenul.

A doua zi, s-a trezit la 4.30 dimineaţa şi a plecat spre Otopeni, lăsând în urma ei boarea lumii frumoase din care a lipsit pentru câteva zile. Katarina e un cetăţean al lumii- din România se duce înapoi la Dusseldorf şi după încă o zi la Stockholm, cu servicul.

marți, 15 septembrie 2009

Un bilet


Dragă şoferule,

Poate te superi că te abordez cu un bilet lăsat în geam..la urma urmei, nu ştiu nimic despre tine decât ce maşină conduci şi numărul ei, B-86-AIV, ceea ce poate fi destul de puţin; iar tu nu ştii nimic despre mine. Aşa, la repezeală, pot doar să-ţi spun că n-am mai nimic deosebit, nu-s diferit de alţii. Tocmai de-aia presupun că, la fel ca mine, când te duci prin alte ţări sau auzi poveşti de la alţii, îţi pare rău că nu e şi la noi la fel ca acolo; şi presupun că, la fel ca pe mine, zi de zi te deranjează câte ceva la Bucureştiul nostru. Eu mă gândesc că asta-i fiindcă regulile care în alte părţi sunt respectate, din frică, jenă, bun-simţ sau obişnuinţă, la noi sunt cu totul ignorate.

Uite, de pildă parcarea; în State erai prompt şi aspru amendat şi doar dacă la parcarea laterală nu aveai maşina în linie cu celalate- şi oamenii ştiau asta. Cu atât mai puţin deci ar fi blocat în întregime trotuarul; aşa cum ai făcut tu, acum. Astăzi, ca să-mi văd de drumul meu pe jos, a trebuit să te ocolesc şi să o iau pe stradă, printre maşini, unde nu mă simt chiar în siguranţă, fiindcă pur şi simplu nu e locul meu acolo. Eu înţeleg de ce tu parchezi aiurea, dar vreau să-nţelegi şi tu de ce pe mine mă deranjează chestia asta.Gândeşte-te numai cât de periculos este pentru un copil neatent, o mamă cu un căruţ sau un bătrân în baston să n-aibă pe unde trece; gândeşte-te măcar cum te-ai simţi să-i vezi pe cei dragi ţie în pericol sau chiar întâmplându-li-se ceva din cauza altora ca tine. Poate-s prea patetic pentru tine; atunci ia-o ca pe o chestiune de drepturi: pietonii au dreptul să meargă pe trotuar, iar tu îl încalci; sau ia-o ca pe o regulă de bun-simţ, care nu trebuie explicată prea mult: şoferii circulă pe carosabil, pietonii merg pe trotuar-atât e de simplu. Eu sunt şi şofer, ca şi tine, iar eu ţin seama de chestiile astea- din bun-simţ, dar şi pentru că n-aş vrea să fiu înjurat nici măcar în absenţa mea, fiindcă nu-mi convine să mă tem că-mi găsesc ştergătorul ridicat, parbrizul murdar de ou şi scuipat sau cauciucul dezumflat.

Nu sunt absurd, ştiu ce greu e cu locurile de parcare, dar uite, lasă-ţi şi tu maşina doar pe jumătate de trotuar, să putem şi noi să trecem. Imaginează-ţi cum ar fi dacă aş lua exemplu de la tine şi aş merge la pas pe mijlocul benzii de circulaţie- m-ai claxona, nu-i aşa? Ei bine, ăsta e claxonul meu. Te rog, mai gândeşte-te şi la alţii când conduci sau staţionezi; poate-aşa, încet-încet, se mai schimbă lucrurile şi pe la noi.


Ce ziceţi, o să se schimbe ceva?

sâmbătă, 12 septembrie 2009

Pis-pis-pis..


De vreo trei săptămâni încoace, casa noastră are un aer de bază militară: se fac instructaje, se ridică bariere de securitate, se schimbă plantoane, se organizează filtre, se fac inspecţii-surpriză sau anunţate, se dă raportul. Totul se desfăşoară în atmosferă de rigoare şi seriozitate, iar tensiunea poţi s-o tai cu cuţitul. Motivul acestei desfăşurări de forţe?- Pisica Ţipi a adus pe lume doi noi puişori; iar după primăvara nefericită în care mult iubita noastră Vera a dovedit că are totuşi instincte canine, nu sentimente omeneşti, hăcuind toată prima serie de cinci pisoiaşi nevinovaţi, nu mai riscăm nimic.

Într-o carte grozavă despre comportamentul animalelor, Konrad Lorenz rezerva un capitol obiceiului aparent curios al unor vieţuitoare mai mici şi slabe de a-şi face cuibul taman în imediata apropiere a casei animalelor de pradă; acolo însă puii ar fi cel mai în siguranţă din cauza, se pare, dorinţei prădătorului de a-şi asigura “liniştea cetatii”, inclusiv nevânând în apropierea propriei case. De asta mi-am adus aminte când ai mei, aducându-mă noaptea de la aeroport, mă informau că Ţipi a născut chiar sub cuşca Verei.

Ca să fie în siguranţă, culcuşul i-a fost pus la mansardă, unde câinii nu pot ajunge; numai ca Ţipi, zăpăcită, şi-a scăpat unul din pui de pe balcon când îl muta în gură dintr-un loc în altul; a scăpat nevătămat, însă frati-miu a pus punctul pe i: abia s-a născut, că a şi rămas cu doar 8 vieţi. După acest incident, le-am mutat cutia jos în sufragerie, astfel ca miracolul vieţii a-nceput să se desfăşoare sub ochii noştri. Cele două vietăţi, una tărcată, ca tânăra mamă şi una alb cu negru, semănând cu tatăl (sau cu unul din ei), au început să se transforme de pe o zi pe alta, ajungând încet-încet, de la aspectul nediferenţiat şi ambiguu de la început, la cel de pisicuţe in miniatură. Au început să-şi susţină greutatea capului, să meargă, chiar dacă nesigur şi cu lăbuţele răşchirate şi, mai nou, să-şi preia controlul codiţelor. Urechiuşele li s-au dezvoltat, iar ochişorii li s-au deschis, dezvelind nişte priviri albastre, curioase şi integrându-se astfel în spaţiul pe care înainte doar îl bănuiau, întunecat, înfricoşător şi impenetrabil. Au căpătat nişte voci slăbuţe şi caraghioase cu care-şi cheamă mama, care apare prompt hrănindu-i, curăţându-i şi încălzindu-i. După ce în primele vreo două săptămâni au dormitat liniştit mai tot timpul, epuizaţi de efortul propriei veniri pe lume, au inceput acum să se hârjonească, să se muşte-n joacă şi să se ia la trântă. Iar curiozitatea începutului îi cheamă în afara micului lor univers reprezentat de lădiţa de fructe care le e casă şi încearcă, fără prea mare succes dar cu perseverenţă, să escaladeze zidurile care-i despart de lumea largă.


Această poză participă la concursul Junkiethecat organizat de CeMerita.blogspot.com

Nu va mai lua probabil prea mult până îi vom inţărca; şi atunci vor începe să descopere cu uimire mai întâi casa, băgându-se pe sub paturi, intrând în dulapuri şi escaladând cuverturi, apoi curtea , jucându-se cu frunze, tăvălindu-se prin pământ şi căţărându-se în copaci. Şi toate astea le vor face sub privirile noastre încântate şi nu mai puţin curioase ca ale lor. Viaţa nu ţi-e niciodată săracă, atunci când ai animale-n casă.

joi, 10 septembrie 2009

Romania nefardata


Acum cateva luni, intr-un amplu reportaj despre potentialul turistic al Bucurestiului, o ziarista dadea pe langa Casa Poporului de niste turisti finlandezi. Intrebati ce impresii au, acestia au dat un raspuns absolut socant: "E un oras frumos, cu bulevarde mari, nu ca la noi, oamenii sunt asa de amabili, abia asteptam sa revenim aici!". Evident ca noi, cei care stim cat de imputit ne e orasul, ca oricat de mari ar fi bulevardele, tot nu fac fata traficului, ca e plin de nesimtiti si mitocani, ar trebui sa fim uluiti-cum era reporterita- de o astfel de opinie. Dar adevarul e ca parerea unui străin, in orice ţara s-ar afla, este una atunci cand este doar in trecere, ca simplu turist, si alta-cand este rezident in ţara respectiva. Opinia unui expatriat -mai ales din spatiul vestic- mi se pare cu mult mai interesanta, pentru ca este rezultatul comparatiei intre vieti, locuri si sisteme diferite. Iar cand opiniile -si circumstanţele de la care acestea pornesc- se desfasoara intre copertile unei carti, poate iesi ceva interesant.

Anul asta am citit cu placere, intre doua lecturi mai serioase, cartile a doi autori englezi -Peter Mayle si Stephen Clarke- stabiliti in Franţa -in Provence si respectiv, la Paris. Descrierea contactelor neasteptate cu birocratia, neseriozitatea, suspiciunea si fanfaronada bastinasilor este spumoasa, dar dublata si de admiratie pentru frumusetea locurilor si a climei, pentru obiceiurile sportive, culturale si mai ales gastronomice din Hexagon; aceste detalii specifice ţării si naţiei, dimpreuna cu vechea rivalitate anglo-franceza si cu stilul de umor britanic, dau nastere unui cocteil irezistibil, unui izvor de buna dispozitie.

Cam la asta ma asteptam si cand am cumparat "Grand Bazar Romania" a lui Mike Ormsby, un jurnalist britanic care, dupa ce-a locuit si lucrat in mai multe locuri de pe glob, a ajuns sa se stabileasca la noi. Credeam ca străinul va gasi un motiv de a râde sincer si indulgent de toate lucrurile care pe noi ne intristeaza si ne imbolnavesc de nervi; si credeam ca citind o asemenea carte, vom gasi din nou resurse sa ne lansam intr-un haz de necaz nu tocmai terapeutic, dar macar paleativ. Nu-i asa, însa. In locul umorului britanic am dat peste o luciditate occidentala neabatuta, care face un lung inventar al bolilor noastre ca naţie. Descopera rasismul, cultivat si de oamenii simpli, si de intelectuali, mâncătoria de la muncă sau din familie, nesimtirea- endemica si-n spatiul public, si intre patru pereti. Expune snobismul si dependenţa tâmpă de televizor si e socat de gălăgie si de nebunia din trafic. Experimenteaza pe propria piele birocratia si aberatiile vietii la bloc si se holbeaza-n hăul dintre conducatori si popor. Se impiedica de intoleranţa agresiva si de nepasarea fata de mediu si-l revolta mizeria si cruzimea fata de animale. Noteaza evolutia la suprafata a ţării, cu faţade noi si masini moderne, dar simte cum in spate stă tot mizeria si degradarea, poate sub alta forma, dar la fel de toxica. Ormsby zugraveste insa tot acest tablou intr-un stil obiectiv, fara rautate, fara incisivitate, fara sa "intre la rupere", asa cum poate te-ai astepta de la un tip cu trecut de ziarist, ci cu uimirea omului civilizat si chiar cu regret; pentru că in acelasi timp, ca intr-un fel de realitate paralela care a obosit sa o combata pe prima si incearca doar sa reziste, cunoaste si oameni buni si cumsecade -fosti studenti, muzicieni, vecini, taximetristi, barmani, pensionari- si locuri minunate precum Ardealul sau Cismigiul, toate astea fiind condamnate sa ramana insulite de frumos si normalitate in mijlocul nebuniei. Fara a da lectii sau a se pogorî cu solutii, el se alătură celor nemultumiti de prezentul nostru, ia parte la drama si dilema noastra. Si in timp ce tot mai multi dintre noi, dezamagiti si exasperati de tot ce ne-nconjoara, plecam spre zari mai frumoase dar si mai singuratice, poate ca luminiţa de speranta a cartii e constatarea ca acest român prin adopţie nu-si ia lumea-n cap, nu se resemneaza, ci rămâne, sfidand realitatea, pe poziţii. N-ar fi rau s-o facem si noi.

marți, 8 septembrie 2009

Recolta


Vinerea trecuta s-a desfasurat, in micuta curte a familiei Călin din centrul Bucurestiului, primul act din Culesul Viilor-2009. Corpul meu amortit tanjea dupa ceva lucru fizic, iar simturile-mi erau imbiate de vreme –pe atunci, inca frumoasa- si de mireasma ametitoare a strugurilor din ultimele zile, astfel ca am sunat mobilizarea. Ingrijorat de palmaresul nostru nu tocmai stralucit in culegerea fructelor –struguri, prune, visine- care ne cresc in gradină mai sus de lungimea bratului si alarmat de atacurile tot mai frecvente ale pasarelelor asupra boabelor purpurii, am ignorat faptul ca indeobste evenimentul asta ar trebui sa se desfasoare inspre sfarsitul lunii, am evaluat situatia si am facut planul de bataie; viţa noastra, care s-a bucurat de o oarecare ingrijire numai acum vreo 3 ani - cand a fost plantata si orientata ca directie de crestere- , dupa care-am cam lasat-o-n plata Domnului, se prezenta sub forma unei bolte umbroase aflate deasupra intrarii principale a casei, cu ramificatii de-o parte si de alta, mai sus de ferestre, la vreo 4-5 metri inaltime. Impreuna cu componenta feminina a familiei- bunica, mama, catelusele Vera si Cara si pisica Ţipi- am hotarat sa ma concentrez mai ales asupra extremitatilor, mai coapte datorita expunerii mai mari la soare, urmand ca bolta propriu-zisa, mai usor accesibila, sa faca obiectul unei sesiuni viitoare.

Inarmat cu o foarfeca de gradina, cu o galetusa si cu mult curaj, m-am suit pe scara si m-am pus pe treaba. Sarcina bunicii era sa pregateasca ladite si galeti in care sa varsam recolta, iar a mamei sa tina bine de scara-asta cand nu facea poze intru documentarea evenimentului. Ca un acrobat ma intindeam si ma invarteam pe scara, incercand sa nu las nimic sa-mi scape; foarfeca ţăcănea intruna, ciorchinii cadeau in galetusa; din cand in cand, in acompaniament de injuraturi frustrate, ratam tinta iar ciorchinele cadea pe ciment in curte, acolo unde Vera isi intra in atributii si hăpăia boabele imprăstiate-nimic nu se iroseste, avem un caine cu dietă echilibrata. Cand galetusa se umplea, i-o pasam mamei, care-o rasturna intr-una mai mare, dupa care mi-o returna. In aer pluteau cantece si voie buna, atmosfera era ca de munca patriotica. Am speriat un pic toti paianjenii care se credeau in siguranta la inaltime si am salutat un cuib de gugustiuc incropit intr-un coltisor. In elanul meu am mai ciupit si cablurile de telefon, internet si TV, spre infrigurarea bunicii care-si astepta telenovela-no harm done, totusi.

La final, dupa vreo ora si jumatate, cu bratele obosite si tricoul lipit de spate, admiram rezultatul: un lighean, o galeata si jumatate de ladita, in total, vreo 5 kilograme de struguri de un soi anonim, dar cu siguranta foarte aromat. Din ele au iesit, doua zile mai tarziu, vreo 4 litri si ceva de must delicios, absolut natural. Stand la masa si sorbind din pahare, cu totii ne-ndreptam gandurile spre anii ce urmeaza si la productia viitoare de vin...Château Călin.