joi, 26 august 2010

Cine suntem

Miercurea la noi pe stradă e zi de ridicat gunoiul. Ca să nu mai fie deranjaţi în mijlocul siestei de lucrătorii de la salubritate, oamenii s-au obişnuit de vreun an să-şi scoată din timp pe trotuar gunoiul pus în saci -inestetic, dar comod. O vecină recent mutată prin zonă s-a adaptat şi ea la obiceiurile cartierului. Dar ieri, la câteva minute după ce-şi aşezase sacul pe trotuar, sprijinit de zidul casei, ea s-a trezit că sacul dispăruse iar gunoiul zăcea împrăştiat pe câţiva metri. Evident, greşeala îi aparţinea- alesese să-şi scoată resturile menajere nu ca toată lumea, într-un sac de plastic, ci într-unul de rafie. Care bineînţeles c-a fost furat, fiindcă la noi se fură totul- chiar şi jucăriile depuse-n faţă la Giuleşti.

Tot ieri, la Ateneu, un domn apare pe scenă ca să ceară scuze pentru întârzierea cu care începe concertul- 30 de minute- , ca să anunţe că spectacolul va fi înregistrat de TVR şi ca să ceară, cu atât mai mult, ca toată lumea să-şi oprească soneriile la mobile. Cu toate astea, câteva minute mai târziu, în mijlocul sonatei pentru pian şi vioară de Dvorak, un telefon polifonic răsună din public. Spre sfârşitul serii, privirea îmi aluneca prin sala frumoasă, de la tavanul frumos decorat la fresca circulară care ne ilustrează istoria -de la cucerirea romană până la 1918- şi de la scenă la loje, până când, deodată, în mijlocul Sonatei Kreutzer, ochii îmi rămân pironiţi în spatele unui scaun de pe rândul din faţa mea. Acolo, pe pluşul roşu şi curat, stătea lipit un guguloi din gumă de mestecat. Nesimţirea e oriunde-n elementul ei: pe maidan şi pe bulevard, la piaţă şi în bibliotecă, la discotecă şi la Ateneu. Iar bunul-simţ nu mai are niciun refugiu.

duminică, 22 august 2010

Şmecheri şi fraieri

Cred că băiatul din Citroen, cel care a tăiat faţa Loganului ucigaş de pe Magheru, se întreabă zilele astea: „De ce eu?!” Când trecerea de pe o bandă pe alta fără să te asiguri ori să semnalizezi este un fapt atât de obişnuit, soldat în mod normal cel mult cu claxoane şi înjurături, trebuie că te simţi tare nedreptăţit de soartă dacă dintr-o dată gestul tău banal declanşează o tragedie.

Televiziunile noastre au lansat de câţiva ani expresia „şmecherii şoselelor”, desemnându-i astfel pe cei care taie faţa altor şoferi, care depăşesc în curbă, circulă kilometri întregi pe contrasens sau calcă-n picioare limitele de viteză fără să păţească ceva. Eu unul, nu-s de acord această terminologie- cei de mai sus, care nesocotesc bunul-simţ, regulile şi legile, nu-s altceva decât infractori; iar adevăraţii şmecheri suntem noi, cei care, puşi zi de zi faţă-n faţă cu ei, avem judecata, experienţa şi reflexele pentru a ne feri, pe noi şi pe ei, de accidente.

Povestea de joi seară de pe Magheru e de fapt povestea a doi infractori fraieri şi ghinionişti, care în loc să fie protejaţi de şmecherii cuminţi şi cu reflexe, s-au întâlnit unul pe celălalt. Pe vitezistul din Logan nu-l mai ia nimeni la întrebări- el a sfârşit strivit la marginea bulevardului. Rămâne doar celălalt să plătească în puşcărie oalele sparte; fiindcă, din păcate pentru bătrâna care se odihnea pe o bancă pe trotuar, ulciorul nu merge de multe ori la apă.

miercuri, 18 august 2010

City couture

Cum dă căldura, îmi pun în picioare tenişii maro luaţi de la Les Halles şi trag pe mine tricoul polo oliv cumpărat de pe Drottninggatan. Când alerg, o fac în pantalonii scurţi aduşi de Valentina de la Madrid şi cu tricoul larg şi verde luat acum cinci ani din magazinul colegiului Dartmouth din New Hampshire; de transpiraţie mă şterg cu prosopul bleumarin şterpelit din camera de la Roma. Când se instalează toamna pun pe mine tunica luată din Montparnasse, de ploaie mă apăr cu impermeabila portocalie din State, iar când bate iarna la uşă îmi pun scurta adusă de la Stockholm. Pe zăpadă umblu cu bocancii „size 10 ½”, cât înseamnă 43-44 peste ocean, iar gerul îl înfrunt cu pufoaica luată la plecarea din Vermont către New York. Chiar dacă le ţin pentru mine, am şi eu snobismele mele când vine vorba de ţinute, doar că nu se referă la designeri şi shop-uri; mărcile mele preferate sunt ţările, oraşele, cartierele.

miercuri, 11 august 2010

Nuiaua ruptă

În Satu Mare, un un şofer spulberă un bărbat şi pe băieţelul său pe trotuar. Unul din Bucureşti ia Autostrada Soarelui drept pistă de decolare şi rulează cu 248 km/oră, pe când un altul la Caransebeş confundă aeroportul cu o popicărie. Iar în Bistriţa, un automobilist loveşte pe trecere o fetiţă dusă în cărucior de mama ei. S-ar zice că lunga caniculă a trezit instincte criminale în şoferii din toată ţara. Dar ce se petrece-n aceste zile este doar apogeul firesc al unui comportament rutier uzual, care începe cu parcarea-n locuri nepermise, blocarea intersecţiei sau nerespectarea priorităţii şi continuă cu depăşirea-n curbă, mersul pe interzis şi trecutul pe roşu- şoferii români par din constituţie programaţi să încalce orice regulă în trafic.

Totuşi, cei care ajung să conducă prin oraşele din Occident par a suferi o transformare dramatică. În seara sosirii mele la New York, un conaţional stabilit acolo de câţiva ani căuta în zadar un loc de parcare pe lângă casă. De la un colţ la altul, trotuarele erau străjuite de şiruri neîntrerupte de maşini. Deodată, amicul meu zăreşte un loc excelent între două vehicule şi se apropie fericit, dar ajuns acolo oftează dezolat: „E în dreptul unui hidrant! Aici nu-i voie, c-o păţeşti rău!” şi porneşte mai departe.

Conduita conaţionalilor noştri la volan nu este aşadar dicatată genetic, ci dobândită pe parcurs. Şoferii români sunt ca nişte copii scăpaţi de sub control de părinţii care n-au ştiut să-şi impună regulile logice şi bune prin vechiul tandem recompensă-pedeapsă, morcovul şi nuiaua. Astfel de copii întind coarda puţin câte puţin în fiecare zi, ca să vadă unde se rupe. Aşa este şi-n trafic: tânărul prins azi cu 250 la oră probabil că ieri mersese cu 230, alaltăieri cu 200 şi răsalaltăieri cu 160 – n-avea cine să-l oprească, părintele-stat şi-a scăpat demult din mână copiii-şoferi.

Să revenim la cazul de la Bistriţa. Când vezi din depărtare trecerea de pietoni, trebuie să încetineşti preventiv. Iar când un pieton trece pe zebră, eşti obligat să opreşti; nu să încetineşti, nu să ocoleşti, ci să opreşti. Reguli logice şi bune avem. Dar cât timp nuiaua e ruptă, maşinile vor rămâne arme de ucidere-n masă.

duminică, 8 august 2010

Jurnal sinăian



Se zice că prima înghiţitură de bere e cea mai gustoasă, dar mie mi se pare că şi prima gură de aer de munte e cea mai bună. După 2-3 ore de după-amiază târzie şi de seară timpurie la volan, de cum faci primul pas în afara maşinii simţi cum plămânii ţi se învăluie într-un aer răcoros, înmiresmat de-a valma de brazi, iarbă, tei şi flori de vară.

Bloculeţele de patru etaje din cartierele Izvor şi Mal, casele şi vilele din Cumpătu sau Furnica au cu toate grădini colorate şi sănătoase, pline de panseluţe, crăiţe, hortensii, margarete şi flucşi, îndulcind aerul şi deturnând privirile de la contemplarea muntelui.

Apropo de bere: într-o mică alimentară de cartier, rătăcită printre brandurile obişnuite, am găsit într-un frigideraş aburit cea mai bună bere din lume. E Amstel spaniolă, ajunsă prin cine ştie ce întâmplare şi la noi, gustoasă de la un capăt la altul. Ar fi fost, ce-i drept, mai potrivită caniculei din Bucureşti, dar s-a adaptat ea şi la răcoarea de munte.

La capătul drumului istovitor de la Cheile Râşnoavei, aproape de Trei Brazi, apar semne neliniştitoare: urme necunoscute în noroi, resturi de ciuperci sălbatice risipite peste tot, iar tocmai când în depărtare apare acoperişul cabanei, inimile ne stau în loc- auzim mormăituri din spatele unui deal. Valentina uită de oboseală şi se pune în poziţie de sprint, în timp ce eu, mânat de un curaj nebun, păşesc încet mai departe, lungindu-mi gâtul până desluşesc sursa sunetelor. Nu erau mormăituri, ci grohăituri- trei porci veneau alene pe cărare.

Unii, când erau mici, n-au învăţat să meargă cu bicicleta; eu unul, n-am putut să-nvăţ să mă dau în leagăn. M-am tot dus cu bunica sau părinţii, care-mi făceau vânt de la spate, dar de pe la 7-8 ani nu se mai putea nici asta- devenisem prea mare şi mie oricum mi-era jenă, aşa că datul în leagăn a rămas pentru mine o bucurie interzisă. Douăzeci de ani mai târziu, m-am reîntors la locul lecţiilor eşuate din copilărie- pajiştea în pantă din faţa bătrânului restaurant Furnica. Valentina mi-a demonstrat cu răbdare şi voie-bună cum să fac- şi-am reuşit.. Păcat de anii pierduţi.

Liniştea din cartierul meu de pe dealul de la marginea Sinăii mă minunează de fiecare dată. Maşinile trec încet şi rar pe străzile înguste, iar în rest nu auzi decât chiote de băieţi pe biciclete, râsete de fetiţe şi lătrături de căţei. Toate amortizate de pădurea din spate, dincolo de care se înalţă Bucegii. Doar vineri noaptea s-a agitat cartierul, luminat de fulgere, lovit de trăsnete şi udat de ploaie, dar dimineaţa soarele lumina neînduplecat ca-n fiecare zi, de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic. Singurele mărturii ale potopului erau pietrele depuse pe străzi de pârâiaşele ce curgeau de pe versanţi; şi lipsa apei de la robinete. Aşadar, am plecat la timp.