marți, 29 mai 2012

De la suferinţă la referinţă


Navetele spaţiale şi operaţiile pe creier. În vorbirea curentă, cu ele comparăm activităţile umane mai mult sau mai puţin complexe, când vrem să ne convingem interlocutorii –sau pe noi înşine–  că aproape nimic nu este imposibil. Fie că-i vorba de legatul la şireturi şi mersul pe bicicletă din copilărie, de admiterea la facultate şi parcarea laterală din tinereţe sau de jobul într-o multinaţională şi creşterea unui copil de la maturitate, toate pălesc, suntem asiguraţi, în faţa sarcinii pe care o au inginerii aerospaţiali sau neurochirurgii. Este un lucru logic, de la sine înţeles, chiar dacă puţini dintre noi i-am urmărit vreodată la lucru.

Primele contacte

Într-una din sălile de operaţie ale clinicii de neurochirurgie din Cluj, primirea unui observator nu diferă prea mult de cea rezervată musafirului din biroul comun al unei companii oarecare– se schimbă saluturi, se fac prezentări... Doar că aici te străduieşti să-i asociezi fiecăruia numele cu privirea, unul din puţinele lucruri care diferenţiază între ei oamenii acoperiţi din cap până-n picioare de bonete, măşti, halate şi mănuşi. Iar în mijlocul încăperii, întins pe o masă şi ascuns sub câmpuri sterile, un pacient aşteaptă să fie operat: mai precis, să i se extirpe o tumoră cerebrală. Nu-i aşadar nevoie de tăieturi regizorale sau coloane sonore pentru dramatizare: realitatea este mai impresionantă decât orice film.
Când reapare în sală, profesorul Ştefan Florian, şeful clinicii, se interesează când m-am născut; la răspunsul meu, pe care probabil că-l anticipase –„În 1982.” –, fixează cu privirea un punct situat deasupra mesei: „Ei bine, lampa asta are cu vreo zece ani mai mulţi decât tine.” În timp ce colaboratorii aranjează microscopul operator la capul pacientului, focalizându-l pe porţiunea de creier deja expusă, îmi vorbeşte despre scaunul special din care urmează să opereze: „De câteva săptămâni l-am cumpărat. În loc să-mi iau maşină, mi-am luat scaun pentru la clinică”. Iar înainte de-a purcede, mai are timp să-mi descrie în câteva cuvinte situaţia şi procedura: tumora care se află sub lobii frontali trebuie dezinserată de pe bază, devascularizată, iar apoi redusă. După aceea, nu se mai spun prea multe pentru o vreme: operaţia propriu-zisă începe, iar profesorul întrerupe liniştea doar ca să dea o indicaţie ori să ceară vreun instrument. În timpul ăsta – să fi fost 10 minute, să fi fost 30? – urmăresc din spate tot ce se-ntâmplă, privind fie direct, printre cei doi chirurgi, fie pe monitor, fără să-ndrăznesc să pun vreo întrebare.

Performanţe ignorate

Deodată –probabil la încheierea unei etape delicate, de desfăşurarea căreia numai eu nu fusesem conştient– profesorul pare să se destindă, iar detaliile încep să curgă cu generozitate, pe măsură ce fragmentele de tumoră se adună tot mai multe şi mai mari pe măsuţa asistentei. Tumora era un meningiom de planum sphenoidale, care comprima nervul optic, provocând pacientului tulburări de vedere. Căile de abord pentru o astfel de localizare, în linii generale, sunt două: frontală şi laterală. Majoritatea neurochirurgilor ar alege prima variantă, în care se deschid şi sinusurile frontale bilateral, cu risc de infecţie, manevrarea lobilor frontali produce tulburări de memorie, gândire, concentrare, personalitate, şi în plus, ultimul element care apare în câmpul operator este tocmai nervul optic. În schimb, prin abordul lateral, nervul optic, care trebuie menajat, este localizat chiar de la început. Genul acesta de abord pentru tumori cu astfel de localizare a fost prezentat anul trecut, la un congres al Mării Negre, de trei chirurgi: renumiţii profesori Samii şi Fahlbusch din Germania, ambii trecuţi de 70 de ani, cu câte 71-72 de cazuri, şi profesorul Florian- mai puţin cu trei-patru cazuri, dar şi cu 20 de ani.
Amintindu-şi de o întrebarea de-a mea din cursul dimineţii –senzaţionalism de reporter– dacă urmează să efectueze vreo operaţie mai deosebită, dsa îmi spune acum, aproape de final: „Uite, presupun că aceasta a fost o intervenţie destul de dificilă.”, după care notează amuzat, mai mult pentru sine: „Alţii apar pe sticlă pentru mult mai puţin”. În ziua în care cranioplastia realizată de un coleg din ţară era menţionată pe mai multe posturi de televiziune, profesorul Florian operase o tumoră de trunchi cerebral, două anevrisme şi o altă malformaţie arterio-venoasă –despre care nu s-a auzit nimic, nici măcar la ştirile locale...
Când îşi încheie misiunea, le mulţumeşte colaboratorilor, îi lasă să închidă şi se mută, cu mine pe urme, în sala învecinată. Alte saluturi, alte prezentări. Aici, pacientul a fost deschis de un rezident de an mare. Tot un meningiom, dar mai friabil –aşa că poate fi aspirat– şi mai superficial –deci îl operează în picioare, sub lupe. Apropo, lupele sunt cumpărate tot din fonduri proprii. Şi că veni vorba, asistenta îmi arată tot instrumentarul din faţa ei care a fost cumpărat de profesor: pense, foarfece, decolatoare... „Am primit două granturi, mi-am făcut cercetarea, am publicat rezultatele, iar din bani, am achiziţionat instrumentar pentru clinică.”, povesteşte, ca pe ceva firesc, profesorul Florian. „Dacă vrei să progresezi, ai nevoie şi de scule.”

În pielea altuia

Ca să pot asista la cele două intervenţii, profesorul îmi împrumutase un rând de-al său de echipament: bandană, bluză, halat, pantalon, saboţi. Un echivalent în engleză al expresiei „a te pune în pielea altuia” este „to put yourself in someone else’s shoes”. Ei bine, asta nu-i suficient ca să te pui în situaţia celuilalt, este, cel mult, un biet început: după trei-patru ore în sala de operaţie, sunt obosit, un pic asudat, mă dor picioarele şi spatele –şi eu n-am făcut, de fapt, nimic. Urmează o pauză binemeritată –pentru profesorul Florian, care mă conduce prin pavilionul, vechi din 1903, ce găzduieşte clinica. Îmi arată întâi noul bloc operator, recent amenajat în locul fostei terapii intensive: două săli concepute după ultimele cerinţe, cu dotări noi –da, inclusiv lămpile, considerabil mai puternice. În curând, celelalte trei săli urmează să intre şi ele în renovare, activitatea mutându-se în întregime, până la toamnă, în acestea două. Trecem din nou, pe urmele vizitei cu întreg alaiul de la începutul zilei, prin saloanele de la primul etaj şi de la mansarda cu aspect rustic, acolo unde, înainte de 2001, erau doar porumbei. Atunci, mansardarea a însemnat creşterea capacităţii secţiei de la 50 la 75 de paturi.  „Şi tot nu ne ajung, la ce volum de muncă avem”, reia profesorul Florian, când ajungem în biroul său. „Cu cele trei săli de acum, facem cam 2.200-2.300 de operaţii pe an, iar la cinci, câte vor fi în curând, am avea nevoie de cel puţin alte 20 de paturi...” Ar fi fost loc de mai multe, dacă s-ar fi pus o baie pe hol, nu câte una la un salon sau două, dar aşa este mult mai civilizat.

Răsturnare de situaţie

Pentru un necunoscător, lucrurile stau bine la clinica de neurochirurgie din Cluj, şi s-ar zice că aşa au stat tot timpul. Dar nu-i chiar aşa. De fapt, pe la începutul deceniului trecut, lucrurile erau chiar tulburi. Din cauza lucrărilor de renovare ce trenau de la mijlocul anilor ’90, activitatea se mutase în cadrul secţiei de chirurgie toracică, iar cu clădirea evacuată începuseră şi alţii să-şi facă planuri. Estimate iniţial la şase luni, lucrările aveau să se încheie după şase ani: „Ne-am mutat înapoi prin 2001-2002, după ce-am ajuns directorul DSP şi am putut urgenta lucrurile.” Tot acum vreo zece ani, clinica de la Cluj era propusă spre desfiinţare, urmând să i se ia dreptul de a forma specialişti– între timp, a devenit secţie de referinţă pe plan naţional. Ce înseamnă asta? „Am lărgit foarte mult spectrul de intervenţii neurochirurgicale. Patologia vasculară (anevrisme, malformaţii arterio-venoase) nu se aborda aproape deloc, decât urgenţele – acum se operează 100-110 anevrisme pe an. Se operau cam două-patru tumori cerebrale pe lună; eu numai astăzi operez patru, iar anual, vreo 350, şi nu sunt singurul chirurg, în total avem în clinică 500 pe an. Patologia pediatrică nu era deloc abordată, acum o facem pe toată. Cel mai mic copil pe care l-am operat vreodată, de meningomielocel, avea trei ore: se născuse prin cezariană la ora 9, a fost transferat la noi cu incubatorul, la 12 era pe masa de operaţie, iar două ore mai târziu era înapoi la neonatologie. Cel mai mic pacient operat de tumoră cerebrală avea 17 zile.” Profesorul se mândreşte însă şi cu realizările colegilor – printre ei, dr. Tiberiu Maior, specializat pe patologia spinală, unde face toate tipurile de abord, şi probabil singurul din ţară care operează tumorile de sacru, dr. Ioan Szabo, cu una din cele mai mari cazuistici pe tumori de orbită din Europa, sau dr. Horaţiu Stan, cu cea mai mare experienţă în chirurgia endoscopică din ţară... Şi ei, şi ceilalţi, dirijaţi şi încurajaţi să se dezvolte pe ariile care-i pasionează, trimişi în străinătate, la specializări. Acum, experienţa acumulată face ca străinii să vină să înveţe la cursurile de la Cluj...

Viitorul este asigurat

Aveam să întâlnesc, în zilele petrecute la Cluj cu ocazia unei veritabile Săptămâni de Neuroştiinţe de la sfârşitul lui aprilie, rezidenţi care se mândreau de faptul că activează la clinica de neurochirurgie de acolo, care nu ar fi dat acel loc pe niciun altul din ţară. Poate că unul din motive rezidă şi-n filozofia didactică a profesorului Florian: „Îi responsabilizez de la început, îi repartizez pe lângă toţi cei zece chirurgi seniori şi îi rotăm astfel încât să lucreze cu fiecare dintre noi.” Şi ei îmi confirmă că sunt lăsaţi, în funcţie de anul în care sunt, să facă incizii, să încidă şi să deschidă, să facă plastii de dură... „Un rezident de anul patru-cinci poate să intre ca mâna a doua alături de mine, ceea ce pentru ei este extraordinar”, punctează şeful clinicii. În alte vremuri, prin alte părţi, aşa ceva era de neconceput...
Un alt motiv de mândrie al profesorului îl reprezintă tinerii din Cercul Studenţesc de Neurochirurgie şi Neurologie, despre care, în timpul Congresului Euroacademia Multidisciplinaria Neurotraumatologica desfăşurat în acele zile, l-am auzit vorbindu-le multora din invitaţi. De ani de zile, tinerii ţin joia prezentări în biblioteca din mansarda clinicii, vin la gărzi, asistă la operaţii şi ajută atât cât pot: probabil că şi schimbările petrecute în clinică în ultimii ani i-au motivat. „Pe studenţi, trebuie în primul rând să nu-i opreşti, să nu-i frânezi.”, spune dsa. „Sunt atât de entuziaşti şi creatori, sunt o permanentă sursă de idei foarte bune, iar eu îi încurajez, îi coordonez, iar dacă unele proiecte presupun şi costuri suportabile, le acopăr eu. În fiecare an, câţiva dintre ei ajung rezidenţi pe neurochirurgie sau neurologie.” Uitându-ne deci la specialiştii, rezidenţii şi studenţii crescuţi în aceşti ani la Cluj, putem spune că viitorul sună bine. „Aşa este, dar nu numai pentru România, completează profesorul Florian, ci şi pentru Europa: au plecat medici primari în Germania, medici specialişti în Germania, Franţa, Anglia, Elveţia, formaţi de la cap la coadă aici. 25 de ani de şcoală investiţi de stat şi care sunt pierduţi. Am şi foşti studenţi care şi-au început rezidenţiatul direct în Germania, în Franţa...”

Tehnologia nu-i totul

De pe marginea prăpastiei, clinica a ajuns, în zece ani, aproape de vârf. Desigur, mai sunt lucruri de făcut, lipsuri care îi grevează activitatea: nu există CT sau RMN, astfel că pacienţii sunt transportaţi în alte părţi pentru investigaţii; deşi prin alte părţi există, dar sunt subutilizate, în tot Ardealul n-a fost adus un neuroangiograf, care să permită practicarea chirurgiei endovasculare (aşa se face că, dacă-n Occident, 90% din anevrisme sunt embolizate, în Estul continentului, acelaşi procent este operat clasic); cât despre neuronavigaţie, costul tehnicii te împiedică şi doar să visezi în viitorul apropiat. Unele probleme se vor rezolva în curând, odată cu deschiderea, într-o clădire alăturată, a unui centru de excelenţă multidisciplinar. Iar altele vor fi, aşa cum am văzut şi-n sală, acoperite chiar de către medici.
Ar fi greşit totuşi să insistăm la nesfârşit, cum există uneori tendinţa, pe dotările tehnice. Una din expresiile preferate ale profesorului Florian, învăţată de la un coleg american, este „A fool with instruments is still a fool with instruments”. Resursa umană este cea care contează, iar în clinica de aici, după cum am văzut, acest lucru a fost pe deplin înţeles.
 ***
Am părăsit puţin îngândurat clinica de neurochirurgie din Cluj şi pe oamenii săi. Nu mă îndoiam de performanţele obţinute acolo şi nu mai era preocupat nici de viitorul acesteia: după spusele profesorului Florian, s-a intrat pe un drum fără întoarcere, lucrurile s-au pus pe şine, colectivul este tânăr –„la 51 de ani, zâmbea dsa, sunt unul din cei mai bătrâni de aici”- şi pus pe fapte mari. Mă gândeam însă la cât de puţine rezultate îmi returnase motorul de căutare când căutasem ştiri despre locul acesta. Mă gândeam la răspunsul ferm al profesorului, din timpul primei operaţii, când, după ce-mi povestise despre selectivitatea ciudată a presei noastre, l-am întrebat de ce nu se promovează totuşi mai mult: „Nu am timp să stau pe sticlă, locul meu e aici, în clinică”; dar şi la medicii care-mi spuneau că şi-ar dori ca activitatea lor să fie mai bine cunoscută, în vremuri în care medicoritatea, chiar şi cea medicală, este promovată la rang de excelenţă...
De câteva săptămâni, sălile de operaţie proaspăt amenajate au început să funcţioneze- la fel şi lămpile chirurgcale noi şi puternice. Poate că, odată cu ele, se va aprinde şi interesul pentru o clinică renăscută din cenuşă.

* publicat în "Viaţa medicală", numărul 21 (1167) din 25 mai 2012