vineri, 30 iulie 2010

Operaţiunea "Portbagajul"

Personajul principal al cărţii pe care o citesc zilele astea* e un scriitor de ghiduri turistice. El are tot felul de sfaturi practice pentru cititorii săi: să aibă cu ei pe drum o carte pe care s-o deschidă când simt că vecinii de călătorie se pregătesc să-i bată la cap, să poarte un costum de culoare gri, ca să nu se observe eventualele pete căpătate pe parcurs, să-şi ia ca bagaj doar o sacoşă. Sigur, ghidurile sale se adresează oamenilor de afaceri, cei care pleacă azi şi se-ntorc mâine, dar chiar şi-aşa, personajul mi-a devenit simpatic mai ales datorită acestui ultim sfat.

Repulsia mea pentru bagaje datează de la prima mea ieşire din ţară, acum cinci ani, când am mers, cu prietena mea de atunci, în State. Atunci ne-am interesat care e limita la bagajele de cală, ca să ştim să ne încadrăm. Fiind o călătorie transatlantică, această limită era ceva de genul „două bagaje de câte 20 de kilograme”. Aşa că, lăsând la o parte orice logică, am luat această prevedere ca pe o recomandare şi ne-am luat fiecare câte două valize care stăteau să pleznească. Nu cred că trebuie să dau detalii despre cum ne-am descurcat prin aglomeratul metrou new-yorkez sau cum, ajunşi în gara vestitului oraş White River Junction, Vermont, am luat-o frumuşel la deal, vreo 2 kilometri, către locul unde urma să stăm-tot ce rămâne de spus e că eu mi-am învăţat lecţia.

De atunci, oriunde merg încerc ca, înafara ghiozdanului pe care-l port mereu în spate, să nu iau mai mult de un bagaj. Faptul că nu am câte-o geantă pe fiecare umăr şi n-am ambele mâini ocupate de câte un troller îmi păstrează buna dispoziţie şi aspectul degajat. Singura problemă e că rareori călătoresc singur, ceea ce înseamnă că întotdeauna moderaţia mea este mai mult decât compensată de excesele partenerului de voiaj. Aşa că astăzi, când plec pentru 10 zile la munte, lângă băgăjelul meu se înghesuie cele două genţi de voiaj ale Valentinei, două sacoşe cu mâncare şi una cu schimburi de pat, un laptop, geanta şi sacoşa bunicii care s-a gândit să-şi trimită propriile catrafuse prin mine, chit că ea pleacă abia duminica viitoare şi un cuptor cu convecţie care să utileze de-acum încolo bucătărioara de la Sinaia. Maşina va ajunge cocoşată pe Valea Prahovei, iar eu mă voi cocoşa cărându-le pe toate în casă.

Când eram mic şi ascultam discul cu "Ocolul Pământului în 80 de zile", eram vrăjit de Phileas Fogg, interpretat de Ion Lucian, care, plecând pe grabă în vestita călătorie, îi spune lui Passepartout: „ia doar două schimburi de haine, restul cumpărăm pe drum”. Din păcate, noi suntem prea săraci ca să călătorim lejer.

* „Turist de ocazie”, Anne Tyler.

miercuri, 28 iulie 2010

Magazinul de vise

Magazinul preferat al mamei este hyper-marketul Kaufland- de cinci ani, de când s-a deschis, nu cred că s-au scurs trei-patru zile fără să fi trecut pe acolo, profitând de mai toate ofertele. Tata preferă raioanele de electronice şi este oricând gata să-ţi povestească despre un nou mp3player, un lap-top de ultimă generaţie sau ultimul trend în materie de stocare a datelor. Iar Valentina nu scapă nicio ocazie să cerceteze reducerile la costume sau bluziţe de la magazinul Dika din Romană- dar la o adică, se mulţumeşte şi cu cel de pe Lipscani.

Suntem cu toţii, indiferent de vârstă, nişte copii care au înlocuit fascinaţia pentru standurile de dulciuri şi jucării cu pasiuni poate mai mature în formă, dar la fel de tinereşti în intensitate.

Eu unul, de vreo patru ani sunt cucerit de magazinele de cărţi. Librăria mea preferată ar fi Cărtureşti Verona – şi asta nu datorită ceainăriei, care mie întotdeauna mi-a părut mai degrabă expresia unui oarecare snobism cu spoială de rafinament. Ci datorită faptului că se află, prin apropierea de Parcul Ioanid, Grădina Icoanei şi Facultatea de Limbi Străine, într-o zonă încă frumoasă a oraşului; şi pentru că, funcţionând nu într-un parter de bloc, ci într-o casă veche, frumoasă şi frumos restaurată, îmi dă mai degrabă senzaţia unei biblioteci cu vânzare, decât a unei simple librării. Îmi mai place de vreo 2 ani Librăria Engleză, un locşor îngrămădit lângă Humanitas Kretzulescu, unde trec din când în când să-i mai salut pe limba lor pe Hemingway, Steinbeck şi Bukowski.

Dar în privinţa anticariatelor, nimic nu-mi stârneşte entuziasmul precum ExLibris de pe Strada Doamnei. Sigur, nu este cel mai frumos sau mai prietenos dintre spaţii. Dar când trec de uşa de la intrare, cum s-a întâmplat şi acum două zile, parcă las în urmă o lume prăfuită, agresivă şi limitată şi pătrund într-una colorată şi veselă, care-şi deschide instantaneu către mine sute de sertăraşe de cunoaştere. Găseşti acolo opera integrală a lui Shakespeare, cărticele ilustrate cu scheme de dans şi albume cu poze de căsuţe englezeşti ca cele din „Crimele din Midsomer”; atlase de anatomie pentru care aş fi ucis în primul an de facultate, zeci de cărţi de gătit sau albume de arhitectură; ghiduri de călătorie, manuale de bricolaj şi grădinărit şi de fapt cam tot ce-ţi poate trece prin cap, majoritatea în engleză şi la preţuri excelente.

Dar cum de vreun an criza mă loveşte fără milă, a trebuit să plec cu doar cinci cărţi din colecţia Cotidianul, de 2 lei fiecare şi cu inima frântă de toate minunăţiile de milioane pe care nu mi le mai permit. După vreo 20 de ani, m-am simţit din nou ca un copil căruia i se scurg ochii după jucării de neobţinut.

joi, 22 iulie 2010

TV-ul te vrea prost

Vorbind despre nu-ştiu-ce planuri ale BNR de a vinde aşa-numiţii „cocoşei” de aur din rezerve, un reporter a povestit un pic despre aceste monede, cam aşa: au fost bătute în 1914, pentru a celebra reîntregirea ţării şi purtau chipurile lui Mihai Viteazul, al Regelui Ferdinand şi Regelui Mihai. Cu alte cuvinte, în 1914 se bătea o monedă în onoarea unei uniri care n-avusese încă loc, cu chipurile lui Ferdinand care probabil nici nu era încă rege şi al lui Mihai care nici măcar nu se născuse. Nu m-ar mira ca acelaşi reporter să fi făcut tradiţionalul haz anual de perlele de la bac.

luni, 5 iulie 2010

What's the story..

Un pisoiaş alb din urechi până-n picioare şi din bot până-n coadă, cam murdărel, care vine glonţ la mine, mi se freacă de picior, mă miaună şi-şi ridică interesat înspre mine două priviri drăgăstoase-una verde, alta albastră.

Un hol lung de bloc, plin de igrasie, în care, deasupra unei uşi stau înghesuiţi într-un cuib patru puiuţi de rândunică, patru căpşoare care privesc şi ciripesc la lumea întunecoasă din jur; şi doi părinţi agăţaţi de tocurile uşilor sau de firele de la cablu, urmărindu-mi cu scepticism neliniştit toate mişcările.

Alături de o ipotetică iubire regăsită, un drum cu trenul de plăcere, devenit dramă stupidă ce ne desparte arbitrar pentru cine ştie cât alt timp- o poveste dintr-un vis fantastic, al cărui ecou în realitate, la trezire, e cea mai concretă dintre disperări.

Denumirea englezească pentru zorele- morning glories.