Explicaţii

Am vrut să scriu despre multe-n ultima vreme. Despre cele două excursii la munte, de Paşti şi de Rusalii. Despre traseul făcut cu Valentina într-o sâmbătă seară de Noaptea Muzeelor, nu ca să privim exponate, ci ca să aniversăm trei ani. Aş fi vrut să scriu despre cele două filme pe care le-am văzut în Retrospectiva Jiri Menzel la dragul meu Cinema Studio. Despre convingerea mea că trebuie să merg la un curs unde să-nvăţ să mă cert brutal şi ilogic, aşa cum se ceartă lumea astăzi. Aş fi vrut să povestesc despre 1 Iunie şi copilărie, aşa puţin cât mi-o mai amintesc şi aşa mult cât mi-o imaginez. Sau despre toate câte le-am simţit vâzându-l şi ascultându-l pe Sting. Dar n-am făcut-o şi m-a acaparat un sentiment de vinovăţie pentru toate lucrurile astea nespuse pe care probabil că-n curând o să le uit. Am încercat să-mi găsesc justificări -vremea urâtă, lipsa de timp, concentrarea de la muncă, pana de idei; dar s-a făcut şi frumos, programul s-a mai şi eliberat, la ziar au fost şi zile uşoare, ideile mi s-au tot înghesuit în minte, iar eu tot n-am scris mare lucru.

O scuză-mi mai rămăsese de câteva săptămâni- că monitorul calculatorului din camera mea s-a stricat: cum să scriu de plăcere la calculatorul de la redacţie (din care, ca un făcut, de câteva zile doar ecranul mai funcţionează), cum să mă concentrez la al lui taică-miu din sufragerie, printre mieunaturi de pisică, puricări de câine şi conversaţii de om, cum să mă repliez la cel al Valentinei din Dristor, când de-abia ajung acolo că mă şi ia somnul? Numai că zilele trecute s-a rezolvat şi problema asta. Ecranul stricat şi subţire ca o carte aşteaptă acum în curte ploile din week-end, în timp ce biroul meu se-ndoaie sub unul gros cât o valiză dar funcţional, adus de tata de la cabinet.

Acum am monitor. Şi-am cam rămas fără scuze.

2 în 1

Nouă şi zece

Cam puţin timp şi cam puţine de spus despre ultimele două săptămâni. Am intrat în ritmul de care uitasem de când nu mai lucram: mă trezesc în acelaşi timp cu Valentina în loc să mai moţăi încă mult timp după ce ea pleacă; din Dristor merg cu metroul iar de la mine, pe jos, către redacţia plasată-n buza Cişmigiului; acolo abia îmi beau cafeau de dimineaţă, după care încep ştirile de redactat şi textele de corectat. În funcţie de încărcare, plec la două jumate sau trei- după-amiaza o am pentru mine. Iar seara, Valentina îmi face, nu fără un sentiment de mândrie maternă, sandvişurile pentru a doua zi.

Am fost la două conferinţe de presă- într-un cadru elegant şi simplu, Rompetrol a anunţat o donaţie Spitalului Grigore Alexandrescu, iar a doua zi GSK a lansat cu pompă exagerată o pastă care pretinde că repară dinţii.

Lunea trecută, la Documentary Mondays de la Centrul Ceh, a rulat Alda, un film despre o pacientă bolnavă de Alzheimer, în mare parte filmat chiar de ea, cu camera furnizată de regizoare. Mulţi din sală au râs copios de aparenţa amuzantă a unei realităţi tragice- erau probabil prea tineri ca să-şi facă griji.

Joia trecută am fost la Spitalul Obregia, la dezintoxicare, ca să iau un interviu şefului de secţie. În faţa secţiei împrejmuite cu garduri înalte şi cu porţi bine ferecate, familiile aşteptau ciorchine să-şi viziteze sau interneze suferinzii. Înăuntru, cum avea să-mi spună doctorul Vasilescu, toţi sunt acum dependenţi de etnobotanice. Pentru curioşi, articolul de o pagină despre subiectul ăsta apare în numărul de vineri.

Week-endul trecut, întâiul de primăvară veritabilă, l-am făcut la Sinaia, unde-a fost aproape la fel de cald ca la Bucureşti. Plimbări, relaxare, entuziasm, beatitudine, aer limpede. Multă odihnă, mult soare, multe săruturi.

Opt

Cam târziu m-am urnit să pun în album a opta săptămână a anului- încă puţin şi se termina şi a noua.

Luni am revenit pentru prima oară-n 2011 la Documentary Mondays, la Centrul Ceh , pentru Afonka does not want to herd reindeer anymore, un film despre păstorii de reni din Siberia. Oameni prinşi între modernitatea sărăcăcioasă şi tradiţiile care nu ţin de foame. Am văzut cum se coace pâine într-o vatră improvizată-n mijlocul câmpului, cum se construieşte o sanie în pădure, un câine pedepsit c-o botniţă improvizată dintr-o sticlă de ketchup, un ritual de scăpare de deochi.

Uşor, uşor, mi-am intrat în pâine la Viaţa Medicală. Am birou lângă fereastră, cu vedere spre Cişmigiu. Mi-au intrat două articolaşe, cu „dr.” în semnătură, ceea ce i-a umplut de mândrie pe ai mei. În rest, corectură de texte, cap-limpede şi un seminar la Novotel.

Am citit Groapa bunei speranţe, primul roman al lui Romain Gary, despre un grup de partizani polonezi ascunşi prin păduri în timpul Celui de-al Doilea Război. O colecţie de poveşti despre revoltă şi colaboraţionism, resemnare şi încăpăţânare, despre graniţele arbitrare pe care războiul le trasează între oameni uniţi de principii, dar despărţiţi de naţionalitate. Un roman de debut, mai stângaci decât cele care aveau mai târziu să-l facă celebru pe Gary, cu o concluzie greu de combătut raţional- viaţa e o luptă fără sens.

Sâmbătă seara, mult aşteptatul True grit, la Patria. Un film foarte bun, cu o Haillee Steinfeld – în vârstă de 13 ani la turnarea filmului-excepţională în rolul orfanei care vrea să răzbune uciderea tatălui şi un Jeff Bridges admirabil ca Rooster Cogburn, şeriful chior, alcoolic şi falit, angajat să-l caute pe criminal. Un film făcut cu toată ştiinţa fraţilor Coen, pe care l-am revăzut cu acelaşi entuziasm şi-n seara următoare, acasă, cu ai mei. Luni dimineaţă însă, mi-a părut rău să aflu că din cele 10 nominalizări la Oscar nu s-a ales cu nici măcar un premiu.

29- şapte

Săptămâna trecută am tot aşteptat telefonul să sune şi s-aducă veşti-asta mi-a ocupat cam tot timpul. Am fost, ce-i drept, la un interviu la Casa Scânteii, am mers chiar şi la teatru, la o piesă insipidă- ...Escu, la Comedie. Am fost apoi invitat la eronat rebotezata Casă a Presei Libere pentru al doilea interviu, cu sarcina să concep ditamai proiectul de marketing şi PR pentru revista respectivă- cam multe pretenţii pentru salariul ce m-ar fi aşteptat la capătul drumului. Când munceam mai febril la chestia asta, telefonul a sunat –cu trei zile întârziere- şi mi-a adus vestea nesperată: sunt noul redactor de la Viaţa Medicală; am celebrat vestea cum numai eu ştiu- cu o plimbare prin centru şi două cărţi de 2 lei cumpărate din anticariat. Ca un făcut, vineri, când m-am prezentat pentru discuţiile de rigoare, era ziua mea, aşa că tipul cel nou a stârnit ceva rumoare când s-a prezentat cu bomboanele festive. Acest succes mic a fost cel mai frumos cadou al unei aniversări memorabile, a cărei seară am petrecut-o cu Valentina într-un local de pe Lipscani. Sâmbătă seară am sărbătorit în familie -părinţi, bunică, fraţi şi drăguţă- cu râsete, amintiri şi ultimul tort al celei de-a treia decade.

Foto: 4interior.ro

Şase

Proiectul clopoţelului a intrat în pană de idei. Căutăm de zor piesa lipsă.

Trei veri, de Julia Glass, un triptic elegant şi confortabil, un roman de debut care descurajează un biet aspirant ca mine; o descoperire întâmplătoare, cum sunt cam toate iubirile.

Probă de redactare la Viaţa Medicală- lipsă de inspiraţie şi dezvăţ de lucru cu pixul, reţetă pentru aşteptări tensionate şi regrete presimţite.

Fără obligaţii, la Patria, sau uite cum în acelaşi an ajungi să joci într-o comedie fără pretenţii şi-n multi-laureatul Black Swan. Ce-i drept, Natalie Portman n-o va egala probabil pe Sandra Bullock, care-n 2010 reuşea să câştige şi Zmeura, şi Oscarul. Penne alla puttanesca, cu anşoa, capere, măsline, vin, roşii, ceapă, usturoi şi busuioc- nu excepţionale, dar destul de bune; şi până la urmă, plăcerea de-a găti în doi e totul. Copiii sunt bine-mersi, la Studio- poveste interesantă, Julianne Moore adorabilă şi Mark Ruffalo care stârneşte suspinele fetelor şi invidiile băieţilor.

Multe speranţe mocnite pentru săptămâna aniversară.

Montagne russe

Săptămâna cinci

Trenuleţul vieţii mele nu pare învăţat să meargă la câmpie, el ştie să ruleze numai în sinusoide. Din micuţul pisc în care ajunsese spre sfârşitul săptămânii precedente, la începutul următoarei se prăbuşise deja sub nivelul mării. Motivele nu le-nţeleg nici eu. Să fiu eu un mecanic incompetent, ori să-mi fi fost tocmai mie trasată dinainte şina asta indecisă? Cert e că săptămâna trecută tare-mi mai doream să fiu ocolit de speranţe, uitat de deznădejdi şi să pot să merg măcar oleacă pe drumul lin al resemnării. Să nu mai colind nici drumul înalt al setei de a trăi, să nu mai bat nici ruta adâncă a preferinţei pentru moarte, ci să păşesc uşurel, un timp, pe calea cuminte a renunţării la viaţă- să văd doar pentru viitor dacă terasamentul mă ţine. Trei zile am reuşit să ţin calea asta. Locomotiva a tremurat un pic, vagoanele-au protestat pe-alocuri, dar trenul a trecut testul şi ştiu că, atunci când va fi vremea, mă va duce unde trebuie.

Săptămâna 4

Unul din angajamentele pe anul ăsta a fost să nu-mi mai cumpăr atâtea cărţi. În primul rând, pentru că –eufemistic vorbind- nu stau atât de bine cu banii încât să mai dau milioane pe lună pe romane. Şi-n al doilea rând fiindcă, dus un pic de val, ajunsesem să cumpăr anual de două-trei ori mai mult decât citeam, oricât de mult m-am dedicat lecturii. La ritmul meu obişnuit de 30 de volume pe an, am aşadar în bibliotecă material să-mi ajungă până prin 2015. Graţie acestei noi cumpătări, am ajuns săptămâna trecută să citesc Tu-al meu de Erri de Luca, cumpărată de la reduceri în vara lui 2007 şi lăsată de atunci s-aştepte în raft. O mică bijuterie italiană, despre maturizarea prin pescuit, istorie şi iubire a unui băiat care-şi petrece vacanţa de vară pe o insulă de lângă Napoli. Mi-a luat vreo trei ani jumate s-o descopăr, dar poate c-aşa trebuia să fie.

Interviu la Viaţa Medicală. Sediu simpatic, lângă Cişmigiu, oameni drăguţi, atmosferă bună, motive destule ca să-mi pâlpâie din nou entuziasmul şi să se dezmorţească iarăşi visurile. Dacă nu reuşesc nici acum, rămân măcar cu o concluzie pozitivă- încă mai am puterea să sper.

Sâmbătă seara, Zdob şi Zdub în Godot. Unii un pic mai plinuţi, alţii un pic mai ridaţi, zdubii s-au dezlănţuit ca de fiecare dată, punând la grea încercare scena de sub ei cu vibraţiile şi ţopăiturile. Am ajuns acasă un pic răguşit şi cu urechile zdruncinate, mirosind nu atât de la berea băută, cât de la cea vărsată pe mine de rockerii hipnotizaţi din jurul meu.

Trage-mi-o!, de Virginie Despentes, în seria Eroscop de la Editura Trei, o carte mai degrabă violentă decât erotică, surprinzătoare şi cam atât, luată de la un târg prin toamna lui 2009. Puteam să mai aştept oricât, că tot n-ar fi devenit mai bună.

Săptămâna 3

Luni mi s-a refuzat o colaborare care mă încântase dinainte de-a o obţine. N-am dipoma care-mi trebuie. Tot luni am trăit câteva momente frumoase într-un McDonald’s şi de atunci încerc să le cuprind într-o povestire. Scriu şi rescriu noapte de noapte până la trei dimineaţa. Şi tot nu-s sigur c-o să iasă bine.

Am terminat Totul pare un paradis, de John Cheever, o carte puţin ciudată şi parţial interesantă. Am mers la operă într-o dispoziţie neprielnică- Traviata. M-a exasperat mai mult ca niciodată subiectul fatalmente subţire şi repetarea de cinci sute de ori a aceleiaşi replici. Citită ca un dialog normal, o operă de trei ore n-ar depăşi treizeci de minute.

Pisicuţa Ţipi a murit călcată de o maşină pe strada noastră. Am avut-o aproape doi ani care n-au fost din păcate foarte liniştiţi pentru ea. Rămân în urma ei amintirile, fotografiile şi orfanul Ţiţi.

Clopoţelul are un nume, plătit şi înregistrat. Trebuie doar să-l mai facem să funcţioneze.

Am mers de două ori la patinoar. A doua oară se mergea în alt sens decât până atunci- a fost ca şi când aş patina pentru prima dată. Am încercat să merg şi cu spatele, dar încă n-am reuşit mare lucru. Poate ar trebui totuşi să învăţ mai întâi să pun frână.

Am ratat altă colaborare. Tiparul e acelaşi- mă entuziasmez azi, mă dezumflu mâine. Doar motivul a fost altul- n-am destulă experienţă. După doar trei săptămâni, disperarea dă târcoale.

Săptămâna 2

Am început să merg la patinoarul din Cişmigiu. M-a motivat şi scepticismul Valentinei, care nu prea credea că lipsa patinelor proprii mă împiedicase până acum. Am ajuns de două ori, am stat cam câte o oră şi n-am căzut până acum niciodată. Fiecare îşi măsoară succesele în felul lui.

Am terminat de citit prima carte din an, Beatles de Lars Saabye Christensen, o alegere fericită. În josul ultimei pagini, am trecut, cum fac de obicei, data la care am isptăvit-o -11.1.’11- zâmbind cu o mulţumire tâmpă primei înşiruiri de cifre identice din calendarul acestui an.

A doua zi, uitându-mă la ceas, am constatat că eram pe 13. Deci cu o zi înainte fusese de fapt 12. Din primele douăsprezece zile ale anului, eu am pierdut deja una- din neatenţie.

Cum n-a picat însă-ntr-o vineri, 13 n-a fost zi cu ghinion, dimpotrivă. M-am întâlnit prima oară cu partenerul de visare şi-am început să punem lumea la cale. Roţile bicicletei încep să se-nvârtă. Acum meşterim la clopoţel.

Săptămâna 1

Anul 2011 a început cu unul din cele mai proaste filme ale lui 2010- „Mănâncă, roagă-te, iubeşte”, povestea unei jurnaliste cu prea mulţi bani şi prea mult timp, care se regăseşte pe sine graţie filozofiei ieftine cu care ţopăie timp de un an prin jurul lumii. Noroc cu spectacolul de prânz de la cinematograful meu preferat, Studio, datorită căruia am dat pe acest film exact cât merită-5 lei.

Marţi pe la 10.30 mă plimbam amărât pe stradă, privind în zadar printre gene la soarele care se dădea în spectacol pentru nişte oameni cam indiferenţi. Norocul meu cu doamna drăguţă de la un colţ de stradă care mi-a împrumutat pentru câteva clipe ochelarii păstraţi din ’99 într-un sertar. O oră mai târziu, la ieşirea dintr-o staţie de metrou, am traversat o stradă care-şi serba onomastica- Strada Eclipsei.

Am găsit pe cineva cu care să-mpart un vis mai vechi. Să visezi de unul singur e ca şi când ai pedala în gol; când ţi se alătură încă unul, e ca şi când ai găsi a doua roată la bicicletă- nu-ţi mai trebuie decât un clopoţel şi toată lumea va-ntoarce capul după visul tău cel iute.

După două ore, un interviu, un role-play, un test de cunoştinţe medicale, unul de engleză şi încă un interviu, toate trecute cu felicitări, am primit şi o ofertă- 10 milioane. Pe moment m-am simţit jignit, dar poate s-ar fi cuvenit să văd partea bună- încă s-a mai găsit cineva să-mi ofere un job.

Dacă faci rezoluţii de Anul Nou, în prima săptămână, când decizia încă-i proaspătă, trebuie să te pui hotărât pe treabă. Vrei să mănânci sănătos? Goleşte-ţi frigiderul de cărnuri şi ticseşte-l cu legume! Vrei să „intri-n formă”? Fă-ţi abonament pe un an la sală! Vrei să patinezi? Ia-ţi patine! Mi-am luat patine.