miercuri, 30 decembrie 2009

Xmas TV

Ca-n niciun alt an, Crăciunul 2009 l-am petrecut cu ochii-n ecrane.

În dimineaţa de 25 am dat peste un film de desene animate cu Flintstones, croit în jurul „Colindei de Crăciun” a lui Dickens; a fost o întoarcere în vremea-n care mă uitam intensiv la Cartoon Network acum mulţi ani, iar melancolia mi-a întrecut cinismul care-ar fi ridicat capul să-ntrebe: cum, Crăciun în Epoca de Piatră?!

După masa de prânz cu friptură de curcan am văzut Hitch, cu Will Smith, Eva Mendes şi vechea poveste din comediile romantice- băiatul întâlneşte fata, se îndrăgostesc, fata află întâmplător ceva urât despre băiat, fata pleacă, băiatul se revanşează, ei se-mpacă şi pornesc împreună către asfinţit; nimic spectaculos, dar de Crăciun contează mult ambalajul, iar pretenţiile mai iau o pauză.

Seara am revăzut Madagascar şi mi-am amintit cum cu patru ani în urmă îl priveam tot noaptea, dar deasupra Atlanticului, pe un ecran mic şi cu căşti în urechi, la întoarcerea din State. E şi ăsta un motiv să te uiţi la un filmuleţ slăbuţ, care-ncepe promiţător dar se pierde de pe la jumătate-ncolo.

Iar noaptea, când toţi copiii cuminţi visau Moşi Crăciuni ca cei desenaţi de Norman Rockwell, eu mă uitam cu o plăcere vinovată, al treilea an consecutiv, la Bad Santa, cu Billy Bob Thornton, un film despre „ an eating, drinking, shitting, fucking Santa Claus”. Cu ocazia asta menţionez o remarcă deşteaptă –mă laud şi eu- de-a mea de care mi-a amintit frati-miu: anul trecut povesteau la ştiri cum cineva a fost jefuit, citez, „ de un fals Moş Crăciun”, la care eu am spus: „ într-adevăr, adevăratul Moş Crăciun n-ar face niciodată aşa ceva!”. Ha, ha.

A doua zi de Crăciun a-nceput pe ritmuri de musical. Când eram mic nu-mi plăcea deloc genul ăsta de filme, fiindcă mi se părea ciudat să văd oameni în toată firea cântând pe stradă. Timpul însă a trecut, eu însumi am ajuns om în toată firea şi recunosc că-n zilele bune fredonez câte-o melodie pe bulevard. Aşa că pe 26 a venit vremea să văd şi eu în sfârşit Mary Poppins; am avut astfel avantajul, prin simplul fapt că pentru mine era o premieră, să văd la 27 de ani cu ochi ca de copil un film pe care demult trebuia să-l fi văzut. Au fost câteva ore de încântare absolută şi de-atunci încoace tot cânt melodiile care nu-mi mai ies din cap.

Fiindcă nu-i sănătos să tot mănânci şi să te uiţi la filme, am decis că trebuie să mă dinamizez puţin, aşa că am urmărit în direct pe Eurosport meciuri de fotbal din campionatul Angliei, unde se joacă şi de Crăciun şi de Anul Nou. Numele echipelor nici nu prea contau, când vedeai gazonul perfect, tribunele pline şi voioase, pase, centrări, combinaţii şi deposedări executate cu o măiestrie care te dezarmează când îţi aminteşti de tehnica tristă din campionatul nostru; mai bine că la noi e pauză.

Seara am revăzut, după muuuulţi ani, Pinocchio al lui Walt Disney, care în cei 70 de ani de la apariţie o fi bucurat multe generaţii; uneori filmele de animaţie făcute de mână sunt mult mai reuşite, cum am constatat chiar în aceste zile, decât cele făcute pe calculator. Mi-am adus aminte cu ocazia asta şi că prima noastră pisică, un motan alb cu negru, a primit din partea mea numele Figaro, după pisoiul drăgălaş din film.

În toate aceste zile am organizat pe laptop propriul maraton Dinastia Tudorilor , serialul inspirat din viaţa ca o telenovelă a lui Henric al VIII-lea; un show care-ţi oferă la pachet, ca mai toate filmele, dramă şi sex, de data asta învelite-n poleială istorică.

Ultima seară de Crăciun mi-am petrecut-o urmărind recitalul Holograf din acest an de la Cerbul de Aur, festivalul care cu doar vreo douăzeci de ediţii îşi reclamă o istorie cam de patruzeci de ani. Melodii mai vechi sau mai noi, care m-au însoţit cam toată viaţa, cântate când cu emoţie, când cu haz şi însoţite de pe canapea de modesta mea voce. Urmărind cadrele din Piaţa Sfatului, nu mi-a venit să cred c-au trecut deja vreo şase ani de când îi urmăream din primul rând, de la faţa locului, în recitalul lor de atunci. Timpul face ce ştie mai bine-trece.

luni, 28 decembrie 2009

Fragment

Nu-mi place să ofer indicii unor necunoscuţi. Să vadă alţii pe hainele mele din ce magazine mă-mbrac. Să-şi imagineze când intru-n ianuarie în sala de forţă că mi-am făcut vreo promisiune de Anul Nou. Să-nţeleagă din salata de la McDonald’s că-s la regim. Să ghicească după aşteptatul la colţ de stradă cu un trandafir în mână că mă-ntâlnesc cu o fată. Să ştie uitându-se la numărul maşinii cum mă cheamă sau când m-am născut. Să afle din accesoriile mele cu ce mă ocup. Nu vreau ca cei care nu mă cunosc să ştie sau să-şi închipuie că ştiu din prima ceva intim despre mine. Vreau să-mi păstrez dreptul să mă dezvălui dacă şi cui vreau eu.

Oboseală

Nu ştiu cum se face, dar în ultimii trei ani nu-mi priesc lecturile de la sfârşit de decembrie. În 2007 era „Cartea râsului şi a uitării” de Kundera, anul trecut „Tinereţea lui Martin Birck” a lui Soderberg, iar anul ăsta a fost –fiindcă nu ştiu dacă va mai fi timp pentru altceva- „Pacientul englez” de Ondaatje. Să fie de vină oboseala, ori poate nerăbdarea sfârşitului de an care, cine ştie, mă fac să găsesc nesatisfăcătoare nişte lecturi altminteri foarte apreciate de alţii? Ar fi foarte ciudat ca nişte simple date şi zile din calendar să fie responsabile de tortura resimţită la fiecare pagină apărută-n faţa ochilor, dar pe de altă parte asta-i povestea omului modern-se-ntristează sau se veseleşte la aniversări ori de Anul Nou, arde de nerăbdare vinerea, e abătut lunea; trăim în lumea artificială pe care ne-am creat-o.

De multe ori am intenţionat să-ncep „Pacientul englez”, dar niciodată n-am găsit dispoziţia, şi aşa au trecut mai bine de trei ani de când mă tot aştepta în bibliotecă; dar dorinţa a tot rămas acolo, pornită din amintirea filmului care îmi alimentase imaginaţia de adolescent. Numai că atunci când i-a venit rândul, nu m-a prins deloc; mi s-a părut încâlcită şi preocupată cam mult de stil, iar traducerea care copiază sintaxa engleză, lăsând jumătate din fraze fără verbe, este obositoare. Rareori îmi ia zece zile să termin o carte relativ subţire ca aceasta.

Am rămas cu câteva imagini frumoase, ca cea a harpoanelor din deşert sau a bibliotecii dintr-o vilă toscană şi cu ceva citate:

„ecoul e sufletul vocii înălţându-se în spaţii goale”
„un roman este o oglindă plimbându-se de-a lungul unei străzi”
„necazul cu vârsta mijlocie e că toţi cred că te-ai format în întregime”
„abia când e deja bătrân îşi vrea Narcis chipul gravat”
„moartea înseamnă că treci la persoana a treia”

„mai era teama de soţul ei, credinţa în propria ei loialitate, vechea mea dorinţă de a fi independent, dispariţiile mele, suspiciunile ei faţă de mine, neîncrederea mea în iubirea ei. Paranoia şi claustrofobia iubirii tăinuite.

Şi cam atât.

luni, 7 decembrie 2009

Electorale

În anii preelectorali şi electorali –deci foarte des în ultima vreme- îi auzi vorbind pe toţi, fără excepţie, despre voturi. „Vrem să câştigăm x voturi”/” Data viitoare trebuie să obţinem mai multe voturi”/”Contăm pe y voturi”. Şi eu, unul, am impresia că în ochii lor, noi nu mai suntem oameni- ci voturi şi atât. Bucăţi de hârtie şi urme de ştampilă după care aleargă înnebuniţi câteva luni, pe care apoi le uită şi le aruncă la gunoi, până data viitoare când dau cu toţii buzna la reciclare. Suntem voturi, nu oameni; un om= un vot; sau în unele cazuri, un om=2 sau 3 sau 4 voturi. Voturile n-au nevoi, dorinţe, sentimente, voturile sunt o marfă care se tranzacţionează şi se cumpără- un vot= un litru de ulei, un kilogram de făină, 3 mititei şi o linguriţă de muştar. România-i o secţie de votare cu 22 de milioane de voturi. Vreo 5 milioane le-au scăpat, au plecat să vadă cum e şi prin alte secţii de votare. Şi se aude că cică prin 2050 vor mai rămâne doar vreo 15 milioane de voturi. „Mai bine, zic ăia. Mai puţine sarmale de-mpărţit”.

miercuri, 2 decembrie 2009

Realitatea din teren

Izbucnirea a ceea ce avea să devină Primul Război Mondial a fost primită cu mult entuziasm în marile state europene. Însufleţiţi de poveştile despre mari cuceritori şi campanii glorioase, dornici de aventură şi revanşă, tineri din toate ţările se înrolau în grabă şi porneau spre front în uralele mulţimilor fericite. Se aştepta un război rapid, aseptic şi eficient, cu toţii se vedeau de Crăciun înapoi la casele lor. Însă nu manevrele fulgerătoare, cuceririle rapide şi campaniile în mare viteză urmau să caracterizeze acest conflict ce avea să dureze mai bine de patru ani. Definitorie pentru acest război avea să fie încleştarea dintre marile puteri de pe frontul de vest, concretizată printr-un război neglorios de tranşee şi artilerie în care în termeni de teritoriu puţin s-a câştigat şi puţin s-a pierdut; privit de la distanţă, acest front a fost o mare plictiseală.

Lucrurile nu mai arată însă la fel când le priveşti prin ochii naratorului-soldat din Pe frontul de vest nimic nou de Erich Maria Remarque. Afli că-n ciuda linei frontului aproape neschimbate de la o zi la alta, aici se luptă pe viaţă şi pe moarte, afli că-n spatele comunicatelor militare seci – baraj de artilerie, atac, contraatac, lovitură, contralovitură- sute de mii de oameni mor în chinuri de ambele părţi. Tinerii ieşiţi de pe băncile şcolii, îmbătaţi cu discursuri patriotice şi treziţi cu puşca-n mână descoperă absurditatea războiului hotărât de atât de puţini şi luptat de atât de mulţi. Moartea ameninţă la tot pasul, e adusă de puşti, mitraliere, grenade, schije, obuze sau de noile invenţii- tancurile şi gazele toxice; te găseşte oriunde-ai fi şi orice-ai face- în tranşee, în pădure, în buncăr, în bucătărie, în latrină, până şi morţii de-abia îngropaţi sunt răscoliţi de obuze.

Singura şansă de supravieţuire în acest coşmar este regresia la condiţia de animal, preluarea controlului de către instinct în dauna conştiinţei; doar simţurile ascuţite îţi sunt de ajutor în linia întâi, activarea gândirii înseamnă fracţiuni de secundă-n plus care fac diferenţa-ntre viaţă şi moarte. Singurul mod de-a gestiona ororile din jurul tău –şuvoaiele de sânge, oamenii sfârtecaţi, urletele-ngrozite- este să le ignori, să le împingi la fund pentru alte vremuri, dacă le vei mai apuca. Devii doar o viaţă care-şi doreşte să trăiască, iar orice alte considerente nu-şi mai au rostul- cizmele cele bune ale camaradului amputat nu-i mai sunt de folos aşa că-i normal să le râvneşti, coaja de pâine mai poate fi mâncată chiar dacă-i roasă pe la margini de şobolani.

Pe frontul de vest nimic nou nu-i doar o carte despre ororile războiului, este şi romanul unei generaţii distruse de această conflagraţie. Tineri care abia păşiseră-n viaţă ajung să cunoască totul despre moarte, băieţi care se-nălţaseră-n şcoală pe culmile celor mai frumoase descoperiri, cugetări şi scrieri ale omenirii, plonjează-n abisurile deznădejdii şi-ale luptei pentru supravieţuire. Pentru ei, cei încă fără rădăcini, războiul avea să-nsemne ruperea de trecutul scurt din urmă şi trecerea-ntr-un viitor de la care nu mai au ce să spere. Poate că tocmai lipsa speranţei născută dintr-un război avea să conducă la cel ce avea, nu după mult timp, să urmeze.