joi, 23 iunie 2011

Explicaţii

Am vrut să scriu despre multe-n ultima vreme. Despre cele două excursii la munte, de Paşti şi de Rusalii. Despre traseul făcut cu Valentina într-o sâmbătă seară de Noaptea Muzeelor, nu ca să privim exponate, ci ca să aniversăm trei ani. Aş fi vrut să scriu despre cele două filme pe care le-am văzut în Retrospectiva Jiri Menzel la dragul meu Cinema Studio. Despre convingerea mea că trebuie să merg la un curs unde să-nvăţ să mă cert brutal şi ilogic, aşa cum se ceartă lumea astăzi. Aş fi vrut să povestesc despre 1 Iunie şi copilărie, aşa puţin cât mi-o mai amintesc şi aşa mult cât mi-o imaginez. Sau despre toate câte le-am simţit vâzându-l şi ascultându-l pe Sting. Dar n-am făcut-o şi m-a acaparat un sentiment de vinovăţie pentru toate lucrurile astea nespuse pe care probabil că-n curând o să le uit. Am încercat să-mi găsesc justificări -vremea urâtă, lipsa de timp, concentrarea de la muncă, pana de idei; dar s-a făcut şi frumos, programul s-a mai şi eliberat, la ziar au fost şi zile uşoare, ideile mi s-au tot înghesuit în minte, iar eu tot n-am scris mare lucru.

O scuză-mi mai rămăsese de câteva săptămâni- că monitorul calculatorului din camera mea s-a stricat: cum să scriu de plăcere la calculatorul de la redacţie (din care, ca un făcut, de câteva zile doar ecranul mai funcţionează), cum să mă concentrez la al lui taică-miu din sufragerie, printre mieunaturi de pisică, puricări de câine şi conversaţii de om, cum să mă repliez la cel al Valentinei din Dristor, când de-abia ajung acolo că mă şi ia somnul? Numai că zilele trecute s-a rezolvat şi problema asta. Ecranul stricat şi subţire ca o carte aşteaptă acum în curte ploile din week-end, în timp ce biroul meu se-ndoaie sub unul gros cât o valiză dar funcţional, adus de tata de la cabinet.

Acum am monitor. Şi-am cam rămas fără scuze.

marți, 14 iunie 2011

Prefăcuta

Coborând către centru dinspre Mănăstirea Sinaia, ne-am hotărât din două vorbe să facem un ocol pe o străduţă aşternută cu pietriş alb, pe lângă care eu unul trebuie să fi trecut de 20 de ani fără s-o bag prea mult în seamă. Ne-am întrecut în exclamaţii privind vilele cu turnuri ascuţite, cu tâmplărie-pe alocuri- originală şi vitralii jucăuşe, cu verande îmbietoare care priveau spre grădinile întinse, ornate cu bănci vechi de piatră. Am mers de-a lungul gardurilor mai vechi sau mai noi, orbitând în jurul tihnitelor case boiereşti pe care drumeagul le înconjura, înainte de-a se opri în faţa altei vile- strada era de fapt o fundătură. De pe gard, rotundă, cu gâtu-ncins într-un colier roşu, stăpâna domeniului ne arunca priviri galbene, tăioase. Am salutat-o mieros ca un intrus care cerşeşte bunăvoinţă, ea mi-a răspuns plesnind din coadă şi îndreptând spre mine smocurile negre de păr din vârful urechilor- moştenire din neamul râşilor. M-am apropiat de zid cu pasul uşor şi privirea plecată, întinzând încet o mână sinceră şi temătoare. N-a aşteptat însă s-ajung eu la ea, ci a ţâşnit deodată înspre mine, mai iute decât panica gândului, mai rapid decât înfiorarea pielii- într-o clipă, era la mine. Nu ca să mă scuipe, să mă muşte sau să mă zgârie, ci ca să-şi mângâie capul, gâtul şi pieptul de mâna mea, cea tardiv şi inutil cuprinsă de frică.