Bacul meu

Mare lucru nu mai ţin minte. Ştiu de pildă că-n seara dinaintea oralului la română, toceam la lumina becului din curte, în timp ce la televizorul din casă Franţa şi Italia jucau finala Euro 2000. Absolventă de Pedagogic, sor-mea mă ajuta să îngraş porcu-n ajun, revăzându-şi fişele pe care le făcuse cu 7-8 ani înainte. Subiectele pe care le-am extras în dimineaţa următoare nu le mai ştiu. Îmi amintesc doar că pe unul îl învăţasem foarte bine, iar pe celălalt- deloc. Cu toate astea, l-am stors pe cel cunoscut în asemenea hal, încât comisia, convinsă că nici nu mai are rost să mă asculte la celălalt, mi-a dat 10. Dar la fel de bine aş fi putut să iau orice notă până la 6. A urmat oralul la engleză unde, cu toate că limba principală în cei patru ani fusese franceza, am luat tot 10, fără emoţii.

Cum se împlineau 150 de ani de la naştere, cu toţii ne aşteptaserăm ca Eminescu să aibă monopolul la română- dar n-a fost aşa. La scris, subiectul principal –şi singurul pe care mi-l amintesc din toată suita de examene- este „Noaptea de decemvrie” a lui Macedonski, pe care o ştiam foarte schematic, aşa că aceeaşi idee am scris-o, cred, de cinci ori în cinci feluri diferite, doar-doar oi reuşi să umplu mai multe foi. Deşi am beneficiat de colaborarea şuşotită cu colegii şi –din câte reţin- de atmosfera familiară a sălii unde studiasem în trei din anii de liceu, aici am luat cea mai mică notă: 8,90.

Din proba la mate nu-mi amintesc decât că primele câteva probleme erau cumva legate între ele- dac-o greşeai pe prima, le greşeai şi pe celelalte. Sunt destul de sigur însă că n-am făcut de unul singur descoperirea asta, ci că m-a ajutat colegul din spate care, dintr-un noroc alfabetic, era, dacă nu mă-nşel, fostul meu coleg de bancă. Dacă n-aş avea dovezi scrise, aş fi uitat până şi nota obţinută- 9,30.

Examenul de care cred că mi-a fost cel mai frică a fost cel scris la informatică. Dacă ar fi să privesc în urmă în căutarea sursei cele mai îndepărtate a problemelor mele de adult, aceea ar fi faptul că, din dorinţa stupidă de-a mă afla printre elevii „de elită”, am optat pentru profilul de informatică. O materie predată de incompetenţi, din care n-am înţeles decât cele mai banale aspecte, pe care an de an am trecut-o târându-mă, picurând în mine o neîntreruptă stare de nesiguranţă, care mă caracterizează şi acum. Mi-e clar acum că, odată greşeala comisă, ar fi trebuit s-o repar reprofilându-mă cel târziu după primii doi ani; dar n-am făcut-o, şi mi-o reproşez mai mult decât opţiunea iniţială, luată din ignoranţă. Am făcut toată această introducere ca să explic faptul că la această probă m-am bazat exclusiv pe copiat din carte şi de la alţii. Patru ani de chin sunt aşadar încununaţi printr-o notă de 9,05 din care aş fi meritat probabil doar punctul din oficiu.

Examenul la alegere, cel la fizică, a fost singurul unde n-am avut niciun sprijin din partea prietenilor, fiindcă nimeni altcineva din clasa mea n-a mai optat pentru materia asta- la care eu mă pregătisem în vederea Medicinei. Doar la un subiect de fizică nucleară a trebuit să caut o formulă lungă cât casa, dar în rest am fost cuminte. Am avut, ce-i drept, norocul ca printre corectori să se numere şi meditatorul meu, dar nota de 9,40 n-a fost umflată prea mult.

Pe diploma eliberată în urmă cu aproape 11 ani, media înscrisă în josul rubricii de Bacalaureat este de 9,44- una mediocră în acel an la profilul meu, dar cea mai bună din familia mea. Niciodată însă, de la afişarea notelor şi până acum, nu m-am mândrit cu rezultatul ăsta- aşa mi s-a părut că e decent, de vreme ce îl împart cu norocul, colegii şi supraveghetorii. De altfel, decenţa a caracterizat, din câte ţin minte, abaterile din sesiunea aceea şi din locul acela: nu s-au dictat subiecte, nu s-a vorbit gălăgios, nu s-a copiat grosolan.

Două motive am pentru această rememorare cu iz de autodenunţ. O dată, ca să-mi fixez pe un suport tot virtual, dar mai trainic, nişte amintiri care se împuţinează. Şi-n al doilea rând, ca să adaug o perspectivă mai nuanţată intransigenţilor care, trecuţi prin sita largă a Bacurilor din ultimele decenii, îi critică pe cei eşuaţi acum pe capete în plasa vigilenţei sporite. Sigur că de câţiva ani, decenţa fusese călcată în picioare, iar examenele se transformaseră în dezmăţ şi formalitate. Dar cred că dacă doar cei care, la vremea lor, n-au folosit copiuţe, nu s-au sfătuit cu colegii şi nu s-au uitat în lucrarea vecinului, ar avea voie să vocifereze, atunci corul acuzării de azi n-ar mai fi chiar aşa de puternic.

Poveste pe roţi

Înscrisă la concursul bicla.ro

Când vine vorba de vehicule acţionate prin forţa picioarelor, nu mă pot mândri cu prea multe succese.

Părinţii povestesc şi astăzi pe la reuniuni de familie cum se străduiau, mai cu blândeţe, mai cu ameninţări, să mă convingă să stau pe şaua tricicletei când aveam 3-4 ani- eu nu acceptam şi pace. Neastâmpărat cum eram, n-aveam pesemne răbdare să m-aşez şi să dau la pedale: ţineam doar tricicleta de ghidon şi alergam pe lângă ea ca nebunul, făcându-i pe ai mei să coboare privirea-n pământ, ruşinaţi de aşa progenitură. După Revoluţie, când băieţii se strângeau pe la colţ de stradă în grupuri de câte patru şi purtau măşti colorate ca să semene cu Ţestoasele Ninja, părinţii mi-au făcut rost de un skateboard, care să desăvârşească transformarea mea din Mihăiţă în Michelangelo. N-am reuşit niciodată să fac salturile, flipurile şi slideurile eroilor mei animaţi din vremea aceea; dar ce zic eu, n-am putut nici măcar să-mi menţin echilibrul cât să rulez dintr-un capăt în altul al curţii- pe stradă mi-ar fi fost prea jenă să mă arăt. Aşa că magnificul meu skateboard albastru, decorat cu capete de mort în flăcări, a devenit util abia când ai mei s-au gândit să-l ataşeze la coşul de rufe murdare. Mai spre zilele noastre, cu tot scepticismul izvorât din experienţele anterioare, m-am văzut nevoit să-mi cumpăr din banii de bursă o pereche de role- fetele nici nu-ţi răspundeau la bună ziua dacă n-aveai aşa-ceva. Mi-ar fi greu să rememorez toate dezechilibrările, alunecările şi împiedicările pe care le-am îndurat până să-nvăţ să-mi menţin echilibrul; cert este că, în numele iubirii, am reuşit. Un lucru n-am putut totuşi să-l deprind odată ce m-am pornit, şi anume...cum să mă mai opresc; aşa că, după ce-am folosit de prea multe ori oamenii, copacii şi maşinile pe post de frână, am decis să-mi atârn rolele-n cui şi să pornesc în căutarea unor fete mai puţin pretenţioase.

Nu-mi rămâne deci să mă laud decât cu mersul pe bicicletă. Pe la 6 ani, tot părinţii mi-au făcut cadou una albastră, cu nume de căluţ înaripat, produsă-n fabrica de la Tohan- amănunt care pentru mine nu însemna nimic. Dar când mi-a adus-o, tata s-a declarat fericit că găsise una gata asamblată, şoptindu-mi, după ce-i făcuse mamei cu ochiul, că cine încearcă s-o îmbine de unul singur obţine de fiecare dată un obuz. Nu-nţelegeam eu cum vine treaba asta, cert este că potenţialul exploziv al bicicletei aparent atât de inofensive m-a făcut să păstrez pentru multă vreme roţile ajutătoare din spate- nu voiam să cad şi să sar în aer. După vreo doi ani, când până şi copiii mai mici începuseră să m-arate cu degetul, am ajuns însă la o concluzie profundă pentru vârsta aceea: că prefer să-mi risc viaţa, decât să fiu de râsul lumii. Câteva zile mai târziu, tata demonta rotilele şi mă lua cu el într-un parc să mă-nveţe cum să merg cu adevărat pe două roţi. Când am pornit, îl simţeam ţinând cu putere şaua bicicletei, explicându-mi cum să pedalez şi să-mi ţin echilibrul, suflându-mi în ceafă pe măsură ce prindeam viteză. După câteva secunde, când mi-am întors precaut capul după el, l-am văzut mult în spate, privindu-mă cu mâna streaşină la ochi, uşurat că mezinul nu-l mai dezonora ca pe vremea tricicletei.

Din acel moment puteam să ţin pasul cu oricine, iar familia noastră a-nceput să iasă prin oraş la pedalat. Ca un cârd de gâşte- părinţii în faţă, pe bicicletele MMVZ verzi şi pliabile, fratele meu, puţin mai în spate, pe una mai mărişoară decât a mea, portocalie şi cu coarne, iar la urmă eu- băteam aleile parcurilor şi străzile oraşului- maşinile erau puţine, iar la sfârşit de săptămână circulau cu rândul. N-avea totuşi să ţină prea mult- după vreun an, cineva a sărit gardul curţii şi mi-a furat bicicleta. De-atunci, mă mulţumesc cu statutul de ciclist invitat. Am mers o vreme pe cea a fratelui meu, până a rămas prea mică- şi pentru el, şi pentru mine. Apoi, pe cele ale prietenilor şi colegilor de şcoală. Iar de curând, pe bicicletele pe care părinţii mei ne deschideau calea acum vreo 20 de ani.

S-au schimbat multe de atunci. Maşinile au cucerit încet-încet oraşul, iar muncitorii de la Tohan nu mai sunt la fel de pricepuţi- de câţiva ani, nu le mai ies din mâini decât obuze. Dar eu şi-acum mă gândesc la bicicleta mea albastră cu nume de căluţ înaripat. În seara zilei în care mă-nvăţase să merg fără roţi ajutătoare, tata mi-a zis că mersul pe bicicletă nu se uită niciodată- şi-a avut dreptate. Ce nu mi-a spus atunci este că niciodată n-o să-mi uit prima bicicletă.