luni, 31 decembrie 2012

Cele bune să se-adune


Cum am mai spus și altădată, îmi place ideea Sărbătorii Recunoștinței din Statele Unite, o ocazie pentru fiecare să se reunească cu familia și să mulțumească pentru lucrurile bune de peste an. La noi a fost însă îmbrățișată doar codița ei comercială, numită Black Friday.  Aș fi vrut să scriu atunci despre lucrurile pentru care sunt recunoscător în 2012, dar n-am apucat; de altfel, nu prea am mai ajuns în general să scriu pe blog – este pierderea, destul de mare, pe care o implică scrisul zi de zi pentru un ziar. Mă grăbesc deci să rememorez, mai mult pentru mine, bucuriile pe care mi le-a adus anul acesta, în chiar ultima lui zi.
În martie m-am operat din nou, după ce intervenția de anul trecut din noiembrie s-a dovedit destul de curând nereușită. Am mers deci fără prea mari iluzii la tăiere, dar de data asta se pare că lucrurile merg bine. După mai mult de zece ani de chin, am simțit de parcă aș fi ieșit dintr-o cușcă, că pot să fac aproape tot ce-mi doresc. Asta s-a văzut mai ales la muncă, unde am devenit mult mai îndrăzneț cu ideile de articole. Am fost invitat la un centru de recuperare a dependenților de droguri de la Roma, unde mai fusesem în urmă cu șase ani, când lucram la Crucea Roșie; m-am reîntâlnit cu câțiva oameni dragi, am cunoscut pe alții pe care i-am îndrăgit la fel de mult. Sper ca articolele pe care le voi scrie de acolo, deja cam întârziate, să redea măcar o parte din pasiunea lor. Am reușit un pic să și vizitez, cu destulă nostalgie, orașul cuprins de febra sfârșitului de iunie și a fazelor finale de campionat european de fotbal. Am ajuns pentru prima oară la Oradea, la invitația unui fost ministru al sănătății, pentru a documenta colaborararea în tot felul de arii medicale în care vecinii noștri sunt mai avansați decât noi; iar cu ocazia asta, am și trecut tot pentru prima dată, timp de câteva ore, granița cu Ungaria, pentru niște discuții cu profesori din Debrețin. În octombrie am fost invitat la un forum european de sănătate dintr-o stațiune austriacă, cea mai interesantă experiență profesională de până acum. Am fost atât de uimit să mă aflu în preajma celor mai importanți factori de decizie în sănătate din Europa, încât nici n-am știut să profit la maximum de această ocazie; întrebarea adresată comisarului european la o conferință de presă (cu editorialul chiar reușit care a rezultat din asta) și interviul cu șeful agenției europene pentru boli transmisibile rămân însă niște realizări cu care sunt pentru moment mulțumit. La anul sigur voi reuși mai mult. Cu ocazia deplasării ăsteia am revenit pentru al doilea an la rând la Viena, unde am văzut lucruri de care nu știusem sau nu avusesem timp în 2011; și am ajuns pentru câteva ore, în cadrul programului social oferit de organizatorii forumului, la Salzburg, o bijuterie de oraș, care mi-a smuls promisiunea că la anul voi petrece acolo două-trei zile.

Chiar în timpul forumului am primit din partea UNAS Premiul pentru cel mai activ jurnalist medical, care, dacă mă iau strict după titulatură, cred că mi-a recompensat corect eforturile, mai multe poate decât reușitele ziaristice de anul ăsta.
Mi-am dorit în mod special să ajung la Finala Europa League de pe Arena Națională și am reușit, datorită răbdării caracteristice cu care Valentina a urmărit punerea în vânzare online a biletelor, cu multe luni mai devreme. Împreună cu noi am luat-o și pe mama, care a mers pentru prim oară pe un stadion – nici nu cred că ar fi avut o ocazie mai bună. Deși meciul a fost dezechilibrat (iar noi am ținut cu invinșii), evenimentul a fost bine organizat și a strâns oameni veseli și civilizați într-un spațiu modern, cu care ne-am simțit mândri în cele câteva ore petrecute acolo. După mai mulți ani în care îmi tot propusesem, am ajuns și la Crucea Caraiman. Nu direct și ușor, de la Babele, ci de la Cota 2000. Un traseu deci un pic mai lung, ceva mai obositor pentru unul într-o condiție fizică discutabilă, dar și mai multă voință și speranță, răsplătită cu priveliștea greu de povestit de la final.
Chiar dacă n-am mai avut la fel de mult timp pentru lectură ca în alți ani, 2012 mi-a adus, printre cărțile citite, câteva confirmări (Charles Bukowski- Hollywood și John Steinbeck- Nehotărâții sorți ai bătăliei) și destule descoperiri (Jared Diamond - De ce e sexul o plăcere?, Julian Barnes- Sentimentul unui sfârșit, Paul Auster- Nebunii în Brooklyn și Sunset Park, Ben Goldacre- Pseudoștiința, Kazuo Ishiguro- Rămășițele zilei și, în ultima săptămână, Lucian Boia- De ce este România altfel? și Două secole de mitologie națională).
Nu mi-am propus să fac un adevărat bilanț al anului, care ar implica și alte câteva plusuri, dar și nu puține minusuri- lucruri care nu mi-au reușit sau de care nici măcar nu m-am apucat. Poate și pentru că oricum eșecurile mă preocupă întotdeauna mai mult decât reușitele, pe care le uit după câteva zile. Sper însă ca, imortalizându-mi bucuriile din 2012, ele să se continue și în 2013... și mai departe.

vineri, 16 noiembrie 2012

Revederea



Printre toţi cei adunaţi cu ocazie festivă săptămâna trecută la sediul fabricii de medicamente Zentiva, un observator mai atent ar fi sesizat fără dificultate o persoană deosebită de celelalte. Nu numai că era decana de vârstă a celor prezenţi, dar nu avea ţinuta şi atitudinea jumătăţii din asistenţă reprezentate de şefii mai mari sau mai mici din cadrul companiei, şi nici nu-şi făcea de lucru cu pixul, reportofonul sau camera foto, la fel ca jumătatea alcătuită din jurnalişti. Doamna care urmărea cu atenţie şi bunăvoinţă cuvântările prilejuite de împlinirea unei jumătăţi de secol de existenţă a fabricii fusese, până în urmă cu 25 de ani, unul din lucrătorii săi de bază. Ştiu asta pentru că, la 1 august 1987, când ieşea pe poartă după ultima zi de muncă, părinţii mei şi cu mine o aşteptam veseli şi emoţionaţi în maşina  cu care aveam să mergem acasă. 

Chiar şi după atâţia ani, bunica mea încă poate să demonstreze, cu multă precizie, în ce consta munca sa de înfiolator şi apoi „condiţioner finisor“ la Întreprinderea Industrială de Stat Fiola, devenită, în 1968, secţie a Uzinei de Medicamente Bucureşti – strămoşul actualei fabrici private. Din scaunul în care stă aşezată la o masă oarecare, se apleacă şi ia din partea dreaptă un pumn de fiole închipuite, le aşază în mâna stângă, iar cu dreapta le umple pe rând cu soluţie din furtunul invizibil de deasupra, încheiat printr-un ac de sticlă; când termină, le pune în cutia care s-ar afla pe masă, în stânga ei, şi o ia de la capăt, iar când cutia se umple, supraveghetoarea o duce mai departe, lăsând în urmă un bon drept dovadă. Treceau aşa opt ore – dacă nu cumva zece, 14 sau chiar 16 – în care mai tot timpul îşi depăşea norma, umplând sute de mii sau milioane de fiole de toate mărimile, de la unu la 50 de mililitri. Specialitatea ei erau însă cele mici, de unu şi doi mililitri, din care apuca şi câte 50 odată, umplându-le exact cât trebuie, spre minunea şi admiraţia colegelor şi-a cetecistelor. După ce-şi termină tranşa imaginară, bunica parcurge întreg circuitul unei fiole prin fabrică: aducerea de la întreprinderea de sticlărie din apropiere, spălarea, uscarea, umplerea, închiderea la flacăra becului Bunsen şi ambalarea – toate manual. Sigur, s-a adus la un moment dat şi o maşină care făcea unele etape automat, dar se mai şi strica, în timp ce pe mâinile ei s-a putut conta în toţi cei 25 de ani lucraţi la început în clădirea de pe Pitar Moş, iar apoi în halele din Ion Şulea (Theodor Pallady, în zilele noastre). De vreo 20 de ori a fost fruntaş în producţie, panouri cu numele ei şi fotografii cu stele prinse-n piept împânzind secţia, cum era pe-atunci obiceiul. Dacă, aşa cum se spune, fabrica a produs în cei 50 de ani fiole cât să umple 14 bazine olimpice, ea o fi făcut destule pentru un culoar de înot. 

Am ajuns foarte uşor la fabrică în acea zi sărbătorească. Evenimentul era programat la amiază, iar cu metroul am făcut pe drum doar jumătate de oră. Pe când muncea, se trezea la patru dimineaţa şi lua autobuzul iar apoi tramvaiul, ca să înceapă să umple fiolele la ora şase. Şi s-a întâmplat ca, într-una din iernile grele ale anilor ’80, când nimic nu ieşea pe traseu din cauza zăpezii, să meargă pe jos, din centru până la marginea oraşului – şi tot să ajungă prima. Însă nu doar opţiunile de transport către platforma chimică s-au schimbat, ci însăşi fabrica de unde bunica s-a pensionat. Ce-i drept, până la privatizarea din 2000, lucrurile rămăseseră cam la fel, dar începând de atunci, transformările au fost radicale: clădirile întinse pe zeci de hectare atunci când portofoliul cuprindea 600 de produse, au fost reconstruite şi concentrate pe o suprafaţă mai rezonabilă, odată cu renunţarea la activităţile nerentabile. Bunele practici de fabricaţie (GMP), obligatorii începând cu 2003, presupun un control riguros al întregului proces, de la preluarea materiei prime până la produsul final, însemnând investiţii în spaţii (în care fluxurile de substanţe şi personal nu se intersectează, iar temperatura, umiditatea şi numărul de particule sunt permanent monitorizate) şi echipamente (în spaţiu închis, automate şi rapide, reducând timpul de producţie şi până la o cincime din cel iniţial), dar făcând şi ca erorile să fie practic inexistente. În plus, dosarul de autorizare al unui produs, care la începutul anilor 2000 avea doar 20 de pagini, a ajuns, după adoptarea GMP şi accederea la UE, să „înghită“ patru sau cinci bibliorafturi – vorbim de medicamente generice. Cu atât mai mare este însă mândria că, în timp ce noile exigenţe au îngenuncheat mulţi din micii producători de farmaceutice, întreprinderea din Bucureşti continuă să producă unele medicamente emblematice, ale căror formule au fost concepute cu decenii în urmă.

Aceleaşi medicamente, demult devenite substantive comune, pe care bunica mea le privea acum cu nostalgie şi admiraţie în vitrina din zona recepţiei, la încheierea discursurilor şi înaintea vizitei în fabrică – partea care o interesa de fapt cel mai mult, chiar dacă nu avea să cuprindă zonele pe care le ştia cel mai bine. Mai mult decât orice prezentare în PowerPoint, aceasta trebuie că i-a revelat toate schimbările petrecute acolo în ultimii ani: de la lucruri (aparent) mici, precum halatele, capelinele şi botoşeii de unică folosinţă (a trecut vremea halatelor spălate săptămânal şi a lucrului în pantofii de stradă!), purtate şi câte două-trei unele peste altele în ariile de lucru cele mai sensibile, la utilajele rapide de producţie şi ambalare, deservite de doar câţiva oameni, în locul zecilor alături de care muncea odinioară. În cursul vizitei, am aruncat o privire şi la noua secţie de producţie de medicamente pe bază de peleţi, o tehnologie modernă, care va aduce în curând în portofoliul fabricii – acum, de circa 120 de produse – molecule precum omeprazolul sau tamsulosinul; aceasta, alături de laboratorul pentru controlul şi eliberarea produselor betalactamice fabricate în afara UE, face parte din investiţiile pe care grupul francez care conduce fabrica le-a făcut ca un pariu pentru viitor.

În dimineaţa acelei zile, începusem să mă îndoiesc că fac bine ducându-mi bunica la vechea şi totodată noua uzină de medicamente de la marginea Bucureştiului. Revenirea în locuri din trecutul tot mai îndepărtat, care au şi suferit între timp schimbări radicale, poate uneori să te întristeze în loc să te binedispună. Dar, observându-i plăcerea de a sta colegial de vorbă cu operatoare care se angajaseră exact pe vremea când ea se pensiona şi bucuria că „urmaşii“ ei ţin pasul cu vremurile, temerile mi s-au risipit. După câteva ore, bunica mea pleca împreună cu mine, aşteptând cu nerăbdare proxima revenire. Nici măcar deceniile nu pot schimba unele lucruri.

*publicat în "Viaţa medicală", numărul 46 (1.192) din 16 noiembrie 2012, cu titlul "În vizită, la anviersare"

luni, 15 octombrie 2012

Vânătorii şi gonaciul

Pentru sistemele de sănătate din Europa, criza financiară a avut ca efecte nu numai reducerea bugetelor, temporizarea investițiilor, introducerea sau creșterea coplății, apariția unor taxe ori restrângerea serviciilor acoperite prin asigurări: printre consecințele acesteia se numără, în unele cazuri, și intensificarea migrației personalului medical. La Forumul European de Sănătate Gastein (EHFG) de săptămâna trecută, România a fost unul din exemplele negative în acest sens, apreciindu-se că 2.500 de medici au plecat ca urmare a tăierii cu 25% a salariilor. Iar din datelele prezentate periodic de către CMR, de fiecare dată mai alarmante, reiese că în jur de 13.000 s-au dus să lucreze în străinătate.  
Am vrut așadar să aflu de la John Dalli, comisarul european pentru sănătate și consumatori, cum privește Comisia Europeană acest fenomen și ce măsuri întrevede. Iată răspunsul oferit de dsa Vieții medicale, la ultima conferință de presă din cadrul Congresului: „Suntem foarte îngrijorați de problema migrației personalului medical. Am fost marți (n.n- la 2 octombrie, pentru lansarea Planului național pentru combaterea tuberculozei MDR) în România, iar acesta este unul din subiectele pe care le-am discutat cu Ministerul sănătății și primul ministru, despre îngrijorările serioase pe care le avem asupra migrației personalului medical. (..) Comisia încheie acum un studiu cerut de către Consiliu, pentru a vedea ce se poate face cu privire la această situație. Văd în acest fenomen, o spun public, o inversare a solidarității: state membre mai puțin bogate din Europa, precum România, investesc miliarde de euro în dezvoltarea personalului, pe care îl vede apoi braconat de către alte state membre, pierzând investiția pe care au făcut-o în acești oameni și, din câte mi s-a explicat, punându-i-se propriul sistem sanitar în pericol, ceea ce ridică întrebări asupra eticii acestor practici, mai ales a unor agenții care fac un marketing agresiv în astfel de țări. Urmărim deci această problemă, pentru care va trebui să găsim o soluție. Soluțiile ar fi în primul rând să stimulăm tinerii din statele membre mai bogate să acceseze aceste profesii, pentru că șomajul este ridicat în rândul tinerilor, dar în același timp avem mari deficite în profesiile din domeniul sanitar. Să privim la barierele create pentru tineri uneori chiar din partea profesiilor, de teama competiției, și să rezolvăm aceste probleme, nu doar să vorbim despre ele. Deci să creștem forța de muncă indigenă din sănătate în fiecare stat membru, aceasta este soluția reală. Apoi, să îmbunătățim și să investim în sistemele sanitare din țări precum România, pentru ca personalul sanitar să simtă că se poate dezvolta în propriile țări, fiindcă nu doar banii sunt cauza migrației, ci și faptul că profesioniștii din sănătate simt că dacă rămân în țara lor nu pot evolua- nu au echipamente, nu au infrastructura adecvată...” 
observăm pentru început că întâlnirile din România pe care oficialul european le menționează au fost cu primul-ministru și cu... Ministerul (nu ministrul) Sănătății. Într-adevăr, chiar în acele zile, dr. Vasile Cepoi, al 21-lea şef postdecembrist din domeniu, tocmai își anunțase demisia, lăsând instituția într-o situație greu de înțeles pentru un oaspete străin. De altfel dr. Marc Sprenger, directorul ECDC, rememora pentru Viaţa medicală, în interviul acordat la EHFG, vizita de anul trecut de la MS, unde a remarcat cu uimire pereţii încărcaţi cu fotografii ale foştilor miniştri - de atunci, s-au mai adăugat trei... Oricât am vrea să credem că miniștrii vin și pleacă, iar ministerul merge mai departe neabătut, este imposibil ca nebuloasa politică din vârful său să nu-l debusoleze. Nu-i de mirare deci că bolile acestui sistem (printre care şi exodul cadrelor sanitare) lipsit de stabilitate şi predictibilitate nu se vindecă, ci se cronicizează. 
Revenind însă la fondul răspunsului comisarului şi amintind că soluţiile pe care le oferă depind de voinţa statelor membre, ne-am putea simţi răzbunaţi văzând că acesta mustră -desigur, fără să facă nominalizări- statele bogate pentru ademenirea medicilor și mângâie pe creștet biata Românie deposedată, care ar putea şi ea, ce-i drept, să investească în propria infrastructură. Să fie totuşi atât de simplu? Într-o Europă a performanței prin competiție și a liberei circulații, este de așteptat ca țările să se concureze pentru resurse, inclusiv cea umană înalt calificată. Iar în timp ce România oferă medicilor săi salarii scandaloase (și, ca bonus, constrângerea la umilitoarele plăți informale), condiții precare, lipsă de considerație și apeluri patriotice demodate, alte state propun venituri normale pentru pregătirea și experiența profesională într-un domeniu vital, infrastructură modernă, respect și atmosferă europeană. Promovarea agresivă a străinilor primește deci un ajutor de neimaginat din partea sistemului care se vaită că moare: în metafora cinegetică avansată de comisar, dacă agențiile de recrutare sunt vânătorii iar medicii noștri- vânatul, statul român se plasează, consecvent, în rolul gonaciului.

* publicat în ”Viața medicală”, numărul 41 (1.187) din 12 octombrie 2012

joi, 13 septembrie 2012

Muzeul gloriei apuse



„Deci dumneavoastră aţi fost pe-aici de dimineaţă?”. „Da”, i-am confirmat supraveghetoarei de sală, eu eram cel care înainte de ora deschiderii se oprise pe bicicletă în faţa intrării, fotografiase cu telefonul mobil programul de lucru, ca să nu-l uite, după care-şi văzuse de drum. Au anunţat-o, de îndată ce-a venit la muncă, cei doi angajaţi ai firmei de pază care cu vreo şapte ore înainte, timp de un minut, mă urmăriseră de la câţiva metri cu mult interes. La noul Muzeu al Sportului din Bucureşti, niciun vizitator nu trece neobservat; asta pentru că, de fapt, niciun vizitator nu prea trece pe acolo. 

 În septembrie 2011, la inaugurarea elegantei Case Olimpice pe care o împarte cu Comitetul Olimpic şi Sportiv Român şi Federaţia de Rugby, m-aş fi aşteptat ca muzeul să se relanseze cu toată nerăbdarea şi energia reprimată a perioadei în care i-a lipsit un sediu adevărat. Dar după aproape un an acesta părea cuprins, în clădirea cea nouă din Piaţa Arcului de Triumf, de aceeaşi adormire din vremurile petrecute într-o anexă anonimă a Muzeului Naţional de Istorie. Nimeni şi nimic nu te întâmpină la parterul pustiu, unde rămâi dezorientat câteva clipe, până observi că expoziţia se află la primul etaj. Ajuns în capul scării, mi-am rotit de câteva ori privirea prin sală înainte s-o remarc, parcă ascunsă într-un colţ, pe supraveghetoare, pe care am salutat-o ca să sparg liniştea grea - şi ca să-mi confirm că am voie să mă aflu acolo. Nu-ţi ia mai mult de 10-15 minute să treci în revistă exponatele care ilustrează începuturile româneşti ale sportului organizat şi succesele noastre de-a lungul timpului în diverse discipline: sabia lui Mihai Covaliu, o parte a costumului de scrimă al lui C. H. Rosetti, reviste, regulamente, mănuşile de box ale lui Nicolae Linca, o pagaie a lui Patzaichin, cupe mondiale câştigate de echipele de handbal feminin şi masculin, echipamente purtate de Hagi, Violeta Beclea şi Ionela Ţârlea, colanul olimpic al lui Ioan Kunst Ghermănescu, medalii olimpice câştigate de Mihaela Peneş, Ştefan Petrescu, Ştefan Pongratz, Costică Olaru sau Aurel Vernescu şi, atârnate de panouri, fotografii - nenumărate - din competiţii cu Constantina Diţă-Tomescu, Gabriela Szabo, Doina Melinte, Maricica Puică, Alina Dumitru, Nicu Vlad, Iolanda Balaş, Ivan Patzaichin, Ionel Drâmbă, Elisabeta Lipă, Camelia Potec, Lavinia Miloşovici, Sandra Izbaşa, Nadia, Daniela Silivaş... Expoziţia cu care muzeul se prezintă în faţa publicului este, din păcate, la fel de superficială şi plictisitoare ca enumerarea de mai sus: pe neavizaţi nu-i învaţă nimic, iar împătimiţilor nu le stârneşte emoţia trăită în arenă sau chiar în faţa televizorului. Însoţite doar de mici etichete cu explicaţii succinte, obiectele -multe chiar interesante- din vitrine sunt despuiate de poveştile care transformă o bucată de metal în medalie, un sportiv în erou şi o victorie în legendă.

Supraveghetoarea, cu care am intrat în vorbă la plecare, nu încearcă să-mi schimbe impresia. Muzeul nici nu este deschis oficial, îmi spune ea, expoziţia asta temporară este doar ca să aibă ce arăta în caz că vine cineva -ceea ce nu prea se întâmplă. La subsol sunt depozitate de zeci de ori mai multe obiecte valoroase, iar idei de a le etala există, dar lipsesc condiţiile, banii şi oamenii. Securitatea este atât de slabă încât nimeni nu riscă să le aducă aici (o statuetă-trofeu a şi fost, de altfel, furată în trecut), o vitrină nouă, pe jumătate cât cele împrumutate pentru moment de la MNI, costă multe sute de euro, iar instituţia are doar cinci angajaţi - cu tot cu contabila şi directorul, care a pus şi el osul la treabă când cu organizarea expoziţiei. Câteva zile mai târziu, la telefon, directorul avea să confirme cele aflate. Muzeul nu este vizitat fiindcă nu s-a făcut promovare actualei „improvizaţii”, pentru care s-a luat decizia să nici nu se perceapă taxă de intrare. Aflându-se pe un veritabil „ax muzeal” în zona Kiseleff, el are toate şansele să atragă pe viitor: există planuri pentru o expoziţie permanentă, multimedia, care să valorifice spaţiul disponibil (parter şi cele două etaje), însă aceasta va fi gata la abia un an de la realizarea - cândva -proiectului de către arhitecţi. Mizează, aşadar, pe sprijinul COSR şi al Autorităţii Naţionale pentru Sport și Tineret, de care aparţine. Ca un detaliu, cei de acolo nici nu ştiau numărul de telefon al muzeului; mi-au mulţumit însă că le-am dat ideea să-l aibă la îndemână, pentru orice eventualitate...

Când părăseam muzeul în acea duminică de sfârşit de iulie și început de Olimpiadă, am remarcat în vitrina din capul scării un memento al Jocurilor londoneze din 1908: o micuță medalie anonimă, câştigată de nu-se-ştie-cine în nu-se-ştie-ce probă. 104 ani mai târziu, chiar în acele zile, medaliile puse în joc tot la Londra erau cele mai mari și mai grele din istoria modernă a competiției. Sportivii români nu aveau să se întoarcă însă cu prea multe acasă, rezultatele delegației fiind cele mai slabe în aproape jumătate de secol. Gândindu-mă de atunci la frumoasa clădire de lângă Arcul de Triumf, născută dintr-o glorie, iată, nu doar greu de repetat, ci și greu de reprodus, mi-am adus aminte de frământările lui Thomas Buddenbrook din romanul de Nobel al lui Mann, care-și compara recentele succese - alegerea ca senator și locuința nou construită - cu lumina unei stele în realitate stinse. Și care-și întărea presimțirile cu un vechi proverb turcesc: 'Când casa e gata, vine şi moartea'. Nu trebuie să fie numaidecât moartea. Dar declinul... coborâșul... începutul sfârșitului...”

* publicat în ”Viața medicală”, numărul 37 (1.183) din 14 septembrie 2012

luni, 6 august 2012

Argintul de la gât şi arama de pe faţă



 Copilării pierdute în antrenamente, departe de familiile nevoiaşe... Bucuria de a reprezenta culorile, mândria de a ţi se cânta imnul... Performanţe obţinute în ciuda autorităţilor hapsâne care nu investesc în infrastructură şi nu asigură un nivel decent de trai... Blestematele accidentări care mai degrabă ambiţionează decât întorc din drum... Medalia care răsplăteşte, mai mult decât orice recompensă financiară, eforturile şi lipsurile de ani de zile... Cei mai buni ambasadori ai ţării... Sunt doar câteva din clişeele cu care presa îşi însoţeste relatările despre succesele româneşti la marile competiţii sportive. Patetice şi neoriginale cum sunt, le acceptăm cu ocazia multor întreceri  europene, mondiale şi olimpice pentru că ştim sau intuim că la urma urmei ele reflectă adevărul.

Numai că în spatele stereotipiilor se ascunde uneori lipsa nu doar de creativitate –obositoare, dar inocentă-, ci chiar de respect autentic pentru cei pe spinarea cărora jurnaliştii îşi croiesc poveştile lacrimogene. Acum o săptămână, în ziua referendumului pentru destituirea preşedintelui, Alina Dumitru declara că nu a votat, că subiectul nu o interesează şi că de data aceasta nu au sunat-o s-o felicite nici Băsescu, nici Antonescu. Cea cu care începe numărătoarea medaliilor româneşti de la ultimele două olimpiade le-a bătut obrazul şi suspendatului care o căutase în urmă cu patru ani, şi interimarului care nu ratase altminteri ocazia, în campania găunoasă de legitimare într-o poziţie uzurpată, de a se afişa cu delegaţia olimpică înainte de plecarea spre Londra. O dovadă la prima mână, într-un alt domeniu şi la un alt nivel, că lupta încrâncenată pentru o funcţie i-a făcut pe primii doi oameni în stat –şi pe susţinătorii lor- să ignore tot ce n-are legătură cu disputa lor. Un fel mult mai cuminte de a spune „PDL, USL, aceeaşi mizerie!”. Într-o împrejurare cu adevărat ciudată, în care problema nu era ce, ci dacă se votează, o atitudine decent exprimată a stârnit furia a doi dintre cei mai vocali susţinători ai debarcării lui Băsescu, care prin comentariile ruşinoase la adresa unei medaliate cu argint şi-au dat arama pe faţă: au taxat orgoliul unei sportive care tocmai obţinuse una din cele mai mari performanțe ale sale, au ironizat înfrângerea în finală a unei luptătoare accidentate, i-au minimizat eforturile, reducând-le la valoarea de piaţă a locului pe podium. Iar după o săptămână în care îi îndemnaseră ipocrit pe români să-şi exercite dreptul la vot, negau unuia din idolii lor pe cel la liberă exprimare: „Să tacă dracu’ din gură!”. Faptul că înainte să afle de declaraţiile ei o lăudaseră nu-i disculpă, cum îşi imaginează, ci confirmă atitudinea cu care au reuşit să ne molipsească pe prea mulţi dintre noi, aruncându-ne cu zeci de ani în urmă: că mai mult decât talentul, competenţa, munca cinstită şi succesele meritate, te caracterizează opţiunile politice.

Reacţiile, inclusiv cele oficiale, la împroşcăturile otrăvite ale dezgustătorului duo sunt singurul lucru pozitiv din toată această poveste. Deşi în prea mare măsură la fel de violente ca aprecierile care le-au declanşat, ele demonstrează că mai sunt printre noi destui oameni lucizi, care-şi judecă idolii nu după vot, ci după fapte. Care înţeleg că protejându-ne simbolurile ne protejăm pe noi înşine.

joi, 5 iulie 2012

Suporter fără frontiere

 Când ţara pe care o vizitezi este angrenată în fazele eliminatorii ale unei competiţii precum Campionatul European de Fotbal, este practic datoria ta de microbist şi obligația de oaspete să-i urmăreşti meciurile. Cu atât mai mult cu cât este vorba de Italia, ale cărei selecţionate au intrat, de-a lungul timpului, în istoria acestui sport. În seara duminicii în care ajunsesem la Roma, am văzut alături de cei din Centrul Alternativ de Detenţie de la Villa Maraini doar prima repriză a partidei Italia-Anglia din „sferturi”- jocul anost şi mai ales oboseala drumului m-au făcut să mă retrag la pauză în camera mea de la etajul de deasupra. A doua zi de dimineaţă, când l-am întrebat Julius, bucătarul nigerian al organizaţiei -şi unul din puţinii vorbitori de engleză de acolo- cine câştigase, acesta mi-a răspuns un pic mirat: „Noi, cu 4-2 la penaltyuri! Vrei să spui că n-ai auzit toate strigătele, toate urletele de dedesubt?”. Nu, nu le auzisem, şi-mi cam părea rău de ce ratasem, dar mă bucuram de semifinala care-mi oferea încă o şansă. Exista totuşi o problemă: meciul avea să fie împotriva Germaniei, una din marile favorite ale competiţiei, după patru victorii din tot atâtea jocuri -şi preferata mea dintotdeauna.

În după-amiaza joii următoare mi-am luat rămas bun de la Villa Maraini şi m-am mutat într-un Bed&breakfast din apropierea Vaticanului. Cum însă ar fi fost trist să văd meciul de unul singur la televizor, cu o oră înaintea loviturii de începere am luat-o la picior pe bulevardul Iulius Cezar, mărginit de platani impunători şi maşini minuscule, îndreptându-mă spre centru, în căutarea unor tifosi cărora să mă alătur. Nu mi-a luat mult să-i găsesc: de cum am trecut Tibrul, s-au înmulţit micile grupuri pedestre sau motorizate de tineri care-şi fluturau steagurile şi-şi strigau încurajările. Cu toţii se îndreptau, aveam să-mi dau mai târziu seama, spre Piazza del Popolo, iar pe via Flaminia pizzeriile şi cişmelele deveniseră staţii de alimentare pentru mulţimea de microbişti. Trecând pe sub Porta del Popolo, am ajuns în piaţa din jurul unuia din multele obeliscuri ale oraşului –o mai fi rămas vreunul şi prin Egipt?-, unde mii de oameni cu steaguri, peruci şi feţe tricolore se strânseseră să-i susţină pe Azzurri în faţa unui ecran uriaş plasat la poalele dealului Pincian. Ca să nu mă pun în situaţia de a încuraja Mannschaft-ul şi a mă bucura de golurile pe care mă așteptam să le înscrie  tocmai în mijlocul unei mulţimi de fani înrăiţi de înfrângere, mi-am găsit un loc pe unul din gardurile străzii circulare din jurul pieţei. Acolo am ascultat, la începutul transmisiei, cum miile de oameni strânşi în seara călduroasă din centrul Romei cântă cu patos pentru jucătorii aflaţi la 2.000 km distanţă, la Varşovia, minunatul imn Fratelli d’Italia-şi începuse să-mi pară rău pentru victoria logică a favoriţilor mei. Predicţiile mele, ale specialiştilor şi pariorilor n-aveau însă să stea prea mult în picioare. După un sfert de oră în care au fost dominaţi, italienii au înscris pe contraatac de două ori în 20 de minute, declanşând isteria în piaţă. Torţele s-au aprins instantaneu şi sute de steaguri s-au ridicat frenetic, pe fundalul asurzitor al strigătelor, sirenelor şi petardelor: imposibilul se producea sub ochii tuturor, echipa chinuită de scandaluri care trecuse cu greu de faza grupelor şi avusese nevoie de lovituri de departajare după un meci fără gol ca să ajungă în semifinale era acum cu un pas în finală. La fel de convins de înfrângere pe cât de sigur fusesem iniţial de victorie, am plecat la pauză din piaţă, ca să nu prind aglomeraţia de final la stația de metrou apropiată. Am urmărit cea de-a doua repriză la plasmele scoase în stradă ale unei trattorii elegante din apropierea pensiunii, alături de meseni, chelneri cu cravate tricolore, tineri aşezaţi în scutere şi muncitori la salubritate, a căror bucurie creştea cu trecerea fiecărui minut. Germania a reuşit, ce-i drept, să înscrie un gol din penalty în al doilea din cele patru minute de prelungiri, însă era prea puţin, prea târziu. Iar de la ultimul fluier al arbitrului până târziu în noapte, claxoanele au sărbătorit o victorie meritată- cum aş fi putut să mă culc supărat?

După câteva zile, la Kiev, Spania zdrobea însă cu patru goluri visele unei echipe care deja îşi depăşise condiţia. Din faţa televizorului de-acasă, din Bucureşti, le-am transmis în gând regretele mele frumoşilor suporteri adunaţi în număr şi mai mare la Circo Massimo: de data asta, fuseserăm în aceeaşi tabără.

* publicat în ”Viața medicală”, numărul 27 (1.173) din 6 iulie 2012


marți, 29 mai 2012

De la suferinţă la referinţă


Navetele spaţiale şi operaţiile pe creier. În vorbirea curentă, cu ele comparăm activităţile umane mai mult sau mai puţin complexe, când vrem să ne convingem interlocutorii –sau pe noi înşine–  că aproape nimic nu este imposibil. Fie că-i vorba de legatul la şireturi şi mersul pe bicicletă din copilărie, de admiterea la facultate şi parcarea laterală din tinereţe sau de jobul într-o multinaţională şi creşterea unui copil de la maturitate, toate pălesc, suntem asiguraţi, în faţa sarcinii pe care o au inginerii aerospaţiali sau neurochirurgii. Este un lucru logic, de la sine înţeles, chiar dacă puţini dintre noi i-am urmărit vreodată la lucru.

Primele contacte

Într-una din sălile de operaţie ale clinicii de neurochirurgie din Cluj, primirea unui observator nu diferă prea mult de cea rezervată musafirului din biroul comun al unei companii oarecare– se schimbă saluturi, se fac prezentări... Doar că aici te străduieşti să-i asociezi fiecăruia numele cu privirea, unul din puţinele lucruri care diferenţiază între ei oamenii acoperiţi din cap până-n picioare de bonete, măşti, halate şi mănuşi. Iar în mijlocul încăperii, întins pe o masă şi ascuns sub câmpuri sterile, un pacient aşteaptă să fie operat: mai precis, să i se extirpe o tumoră cerebrală. Nu-i aşadar nevoie de tăieturi regizorale sau coloane sonore pentru dramatizare: realitatea este mai impresionantă decât orice film.
Când reapare în sală, profesorul Ştefan Florian, şeful clinicii, se interesează când m-am născut; la răspunsul meu, pe care probabil că-l anticipase –„În 1982.” –, fixează cu privirea un punct situat deasupra mesei: „Ei bine, lampa asta are cu vreo zece ani mai mulţi decât tine.” În timp ce colaboratorii aranjează microscopul operator la capul pacientului, focalizându-l pe porţiunea de creier deja expusă, îmi vorbeşte despre scaunul special din care urmează să opereze: „De câteva săptămâni l-am cumpărat. În loc să-mi iau maşină, mi-am luat scaun pentru la clinică”. Iar înainte de-a purcede, mai are timp să-mi descrie în câteva cuvinte situaţia şi procedura: tumora care se află sub lobii frontali trebuie dezinserată de pe bază, devascularizată, iar apoi redusă. După aceea, nu se mai spun prea multe pentru o vreme: operaţia propriu-zisă începe, iar profesorul întrerupe liniştea doar ca să dea o indicaţie ori să ceară vreun instrument. În timpul ăsta – să fi fost 10 minute, să fi fost 30? – urmăresc din spate tot ce se-ntâmplă, privind fie direct, printre cei doi chirurgi, fie pe monitor, fără să-ndrăznesc să pun vreo întrebare.

Performanţe ignorate

Deodată –probabil la încheierea unei etape delicate, de desfăşurarea căreia numai eu nu fusesem conştient– profesorul pare să se destindă, iar detaliile încep să curgă cu generozitate, pe măsură ce fragmentele de tumoră se adună tot mai multe şi mai mari pe măsuţa asistentei. Tumora era un meningiom de planum sphenoidale, care comprima nervul optic, provocând pacientului tulburări de vedere. Căile de abord pentru o astfel de localizare, în linii generale, sunt două: frontală şi laterală. Majoritatea neurochirurgilor ar alege prima variantă, în care se deschid şi sinusurile frontale bilateral, cu risc de infecţie, manevrarea lobilor frontali produce tulburări de memorie, gândire, concentrare, personalitate, şi în plus, ultimul element care apare în câmpul operator este tocmai nervul optic. În schimb, prin abordul lateral, nervul optic, care trebuie menajat, este localizat chiar de la început. Genul acesta de abord pentru tumori cu astfel de localizare a fost prezentat anul trecut, la un congres al Mării Negre, de trei chirurgi: renumiţii profesori Samii şi Fahlbusch din Germania, ambii trecuţi de 70 de ani, cu câte 71-72 de cazuri, şi profesorul Florian- mai puţin cu trei-patru cazuri, dar şi cu 20 de ani.
Amintindu-şi de o întrebarea de-a mea din cursul dimineţii –senzaţionalism de reporter– dacă urmează să efectueze vreo operaţie mai deosebită, dsa îmi spune acum, aproape de final: „Uite, presupun că aceasta a fost o intervenţie destul de dificilă.”, după care notează amuzat, mai mult pentru sine: „Alţii apar pe sticlă pentru mult mai puţin”. În ziua în care cranioplastia realizată de un coleg din ţară era menţionată pe mai multe posturi de televiziune, profesorul Florian operase o tumoră de trunchi cerebral, două anevrisme şi o altă malformaţie arterio-venoasă –despre care nu s-a auzit nimic, nici măcar la ştirile locale...
Când îşi încheie misiunea, le mulţumeşte colaboratorilor, îi lasă să închidă şi se mută, cu mine pe urme, în sala învecinată. Alte saluturi, alte prezentări. Aici, pacientul a fost deschis de un rezident de an mare. Tot un meningiom, dar mai friabil –aşa că poate fi aspirat– şi mai superficial –deci îl operează în picioare, sub lupe. Apropo, lupele sunt cumpărate tot din fonduri proprii. Şi că veni vorba, asistenta îmi arată tot instrumentarul din faţa ei care a fost cumpărat de profesor: pense, foarfece, decolatoare... „Am primit două granturi, mi-am făcut cercetarea, am publicat rezultatele, iar din bani, am achiziţionat instrumentar pentru clinică.”, povesteşte, ca pe ceva firesc, profesorul Florian. „Dacă vrei să progresezi, ai nevoie şi de scule.”

În pielea altuia

Ca să pot asista la cele două intervenţii, profesorul îmi împrumutase un rând de-al său de echipament: bandană, bluză, halat, pantalon, saboţi. Un echivalent în engleză al expresiei „a te pune în pielea altuia” este „to put yourself in someone else’s shoes”. Ei bine, asta nu-i suficient ca să te pui în situaţia celuilalt, este, cel mult, un biet început: după trei-patru ore în sala de operaţie, sunt obosit, un pic asudat, mă dor picioarele şi spatele –şi eu n-am făcut, de fapt, nimic. Urmează o pauză binemeritată –pentru profesorul Florian, care mă conduce prin pavilionul, vechi din 1903, ce găzduieşte clinica. Îmi arată întâi noul bloc operator, recent amenajat în locul fostei terapii intensive: două săli concepute după ultimele cerinţe, cu dotări noi –da, inclusiv lămpile, considerabil mai puternice. În curând, celelalte trei săli urmează să intre şi ele în renovare, activitatea mutându-se în întregime, până la toamnă, în acestea două. Trecem din nou, pe urmele vizitei cu întreg alaiul de la începutul zilei, prin saloanele de la primul etaj şi de la mansarda cu aspect rustic, acolo unde, înainte de 2001, erau doar porumbei. Atunci, mansardarea a însemnat creşterea capacităţii secţiei de la 50 la 75 de paturi.  „Şi tot nu ne ajung, la ce volum de muncă avem”, reia profesorul Florian, când ajungem în biroul său. „Cu cele trei săli de acum, facem cam 2.200-2.300 de operaţii pe an, iar la cinci, câte vor fi în curând, am avea nevoie de cel puţin alte 20 de paturi...” Ar fi fost loc de mai multe, dacă s-ar fi pus o baie pe hol, nu câte una la un salon sau două, dar aşa este mult mai civilizat.

Răsturnare de situaţie

Pentru un necunoscător, lucrurile stau bine la clinica de neurochirurgie din Cluj, şi s-ar zice că aşa au stat tot timpul. Dar nu-i chiar aşa. De fapt, pe la începutul deceniului trecut, lucrurile erau chiar tulburi. Din cauza lucrărilor de renovare ce trenau de la mijlocul anilor ’90, activitatea se mutase în cadrul secţiei de chirurgie toracică, iar cu clădirea evacuată începuseră şi alţii să-şi facă planuri. Estimate iniţial la şase luni, lucrările aveau să se încheie după şase ani: „Ne-am mutat înapoi prin 2001-2002, după ce-am ajuns directorul DSP şi am putut urgenta lucrurile.” Tot acum vreo zece ani, clinica de la Cluj era propusă spre desfiinţare, urmând să i se ia dreptul de a forma specialişti– între timp, a devenit secţie de referinţă pe plan naţional. Ce înseamnă asta? „Am lărgit foarte mult spectrul de intervenţii neurochirurgicale. Patologia vasculară (anevrisme, malformaţii arterio-venoase) nu se aborda aproape deloc, decât urgenţele – acum se operează 100-110 anevrisme pe an. Se operau cam două-patru tumori cerebrale pe lună; eu numai astăzi operez patru, iar anual, vreo 350, şi nu sunt singurul chirurg, în total avem în clinică 500 pe an. Patologia pediatrică nu era deloc abordată, acum o facem pe toată. Cel mai mic copil pe care l-am operat vreodată, de meningomielocel, avea trei ore: se născuse prin cezariană la ora 9, a fost transferat la noi cu incubatorul, la 12 era pe masa de operaţie, iar două ore mai târziu era înapoi la neonatologie. Cel mai mic pacient operat de tumoră cerebrală avea 17 zile.” Profesorul se mândreşte însă şi cu realizările colegilor – printre ei, dr. Tiberiu Maior, specializat pe patologia spinală, unde face toate tipurile de abord, şi probabil singurul din ţară care operează tumorile de sacru, dr. Ioan Szabo, cu una din cele mai mari cazuistici pe tumori de orbită din Europa, sau dr. Horaţiu Stan, cu cea mai mare experienţă în chirurgia endoscopică din ţară... Şi ei, şi ceilalţi, dirijaţi şi încurajaţi să se dezvolte pe ariile care-i pasionează, trimişi în străinătate, la specializări. Acum, experienţa acumulată face ca străinii să vină să înveţe la cursurile de la Cluj...

Viitorul este asigurat

Aveam să întâlnesc, în zilele petrecute la Cluj cu ocazia unei veritabile Săptămâni de Neuroştiinţe de la sfârşitul lui aprilie, rezidenţi care se mândreau de faptul că activează la clinica de neurochirurgie de acolo, care nu ar fi dat acel loc pe niciun altul din ţară. Poate că unul din motive rezidă şi-n filozofia didactică a profesorului Florian: „Îi responsabilizez de la început, îi repartizez pe lângă toţi cei zece chirurgi seniori şi îi rotăm astfel încât să lucreze cu fiecare dintre noi.” Şi ei îmi confirmă că sunt lăsaţi, în funcţie de anul în care sunt, să facă incizii, să încidă şi să deschidă, să facă plastii de dură... „Un rezident de anul patru-cinci poate să intre ca mâna a doua alături de mine, ceea ce pentru ei este extraordinar”, punctează şeful clinicii. În alte vremuri, prin alte părţi, aşa ceva era de neconceput...
Un alt motiv de mândrie al profesorului îl reprezintă tinerii din Cercul Studenţesc de Neurochirurgie şi Neurologie, despre care, în timpul Congresului Euroacademia Multidisciplinaria Neurotraumatologica desfăşurat în acele zile, l-am auzit vorbindu-le multora din invitaţi. De ani de zile, tinerii ţin joia prezentări în biblioteca din mansarda clinicii, vin la gărzi, asistă la operaţii şi ajută atât cât pot: probabil că şi schimbările petrecute în clinică în ultimii ani i-au motivat. „Pe studenţi, trebuie în primul rând să nu-i opreşti, să nu-i frânezi.”, spune dsa. „Sunt atât de entuziaşti şi creatori, sunt o permanentă sursă de idei foarte bune, iar eu îi încurajez, îi coordonez, iar dacă unele proiecte presupun şi costuri suportabile, le acopăr eu. În fiecare an, câţiva dintre ei ajung rezidenţi pe neurochirurgie sau neurologie.” Uitându-ne deci la specialiştii, rezidenţii şi studenţii crescuţi în aceşti ani la Cluj, putem spune că viitorul sună bine. „Aşa este, dar nu numai pentru România, completează profesorul Florian, ci şi pentru Europa: au plecat medici primari în Germania, medici specialişti în Germania, Franţa, Anglia, Elveţia, formaţi de la cap la coadă aici. 25 de ani de şcoală investiţi de stat şi care sunt pierduţi. Am şi foşti studenţi care şi-au început rezidenţiatul direct în Germania, în Franţa...”

Tehnologia nu-i totul

De pe marginea prăpastiei, clinica a ajuns, în zece ani, aproape de vârf. Desigur, mai sunt lucruri de făcut, lipsuri care îi grevează activitatea: nu există CT sau RMN, astfel că pacienţii sunt transportaţi în alte părţi pentru investigaţii; deşi prin alte părţi există, dar sunt subutilizate, în tot Ardealul n-a fost adus un neuroangiograf, care să permită practicarea chirurgiei endovasculare (aşa se face că, dacă-n Occident, 90% din anevrisme sunt embolizate, în Estul continentului, acelaşi procent este operat clasic); cât despre neuronavigaţie, costul tehnicii te împiedică şi doar să visezi în viitorul apropiat. Unele probleme se vor rezolva în curând, odată cu deschiderea, într-o clădire alăturată, a unui centru de excelenţă multidisciplinar. Iar altele vor fi, aşa cum am văzut şi-n sală, acoperite chiar de către medici.
Ar fi greşit totuşi să insistăm la nesfârşit, cum există uneori tendinţa, pe dotările tehnice. Una din expresiile preferate ale profesorului Florian, învăţată de la un coleg american, este „A fool with instruments is still a fool with instruments”. Resursa umană este cea care contează, iar în clinica de aici, după cum am văzut, acest lucru a fost pe deplin înţeles.
 ***
Am părăsit puţin îngândurat clinica de neurochirurgie din Cluj şi pe oamenii săi. Nu mă îndoiam de performanţele obţinute acolo şi nu mai era preocupat nici de viitorul acesteia: după spusele profesorului Florian, s-a intrat pe un drum fără întoarcere, lucrurile s-au pus pe şine, colectivul este tânăr –„la 51 de ani, zâmbea dsa, sunt unul din cei mai bătrâni de aici”- şi pus pe fapte mari. Mă gândeam însă la cât de puţine rezultate îmi returnase motorul de căutare când căutasem ştiri despre locul acesta. Mă gândeam la răspunsul ferm al profesorului, din timpul primei operaţii, când, după ce-mi povestise despre selectivitatea ciudată a presei noastre, l-am întrebat de ce nu se promovează totuşi mai mult: „Nu am timp să stau pe sticlă, locul meu e aici, în clinică”; dar şi la medicii care-mi spuneau că şi-ar dori ca activitatea lor să fie mai bine cunoscută, în vremuri în care medicoritatea, chiar şi cea medicală, este promovată la rang de excelenţă...
De câteva săptămâni, sălile de operaţie proaspăt amenajate au început să funcţioneze- la fel şi lămpile chirurgcale noi şi puternice. Poate că, odată cu ele, se va aprinde şi interesul pentru o clinică renăscută din cenuşă.

* publicat în "Viaţa medicală", numărul 21 (1167) din 25 mai 2012