sâmbătă, 31 ianuarie 2009

Melon collie

Cele mai neasteptate lucruri iti pot declansa amintiri. Eram intr-una din diminetile ploioase de saptamana asta in bufetul Spitalului Militar si-mi incalzeam buzele si mainile cu o cafea de la dozator. Si asa a inceput.

Mi-am adus aminte de prima oara cand am vazut un astfel de dozator. Era in primele zile ale lui 2002, iar eu ma intorceam cu trenul de la Covasna, unde facusem Revelionul. Acolo tin minte ca am impodobit un brad in padure cu globuri cumparate in graba din Brasov si tot acolo am vazut pentru ultima oara o intindere nesfarsita si orbitoare de zapada inalta pana pe la genunchi. Dar ca sa revin, ma intorceam cu trenul, un personal cred ca era, fiindca oprea in mai toate statiile; si tin minte ca intr-una din garile astea, la Odorheiu Secuiesc cred, am vazut pentru prima oara un dozator din asta; stiu ca am fost uimit, o data fiindca nu mai vazusem asa ceva decat in filme si in al doilea rand pentru ca m-as fi asteptat ca prima oara sa gasesc o astfel de chestie in centrul Bucurestiului, nicidecum in gara unui orasel de provincie. Am luat-o insa ca pe un semn al avansului istoric al transilvanenilor fata de regateni si m-am delectat cu un ceai, eu nefiind pe-atunci un bautor de cafea sau derivate.

Probabil ca dupa aia aparatele astea au inceput incet-incet sa se-nmulteasca, dar urmatorul cu care am bonduit a fost in vara lui 2004. Eram tot in Ardeal, la Targu Mures de data asta, la un stagiu de o saptamana la SMURD. Locuiam intr-un camin al medicinistilor si imprumutasem bani de benzina si mancare ca sa pot merge; se tineau Jocurile Olimpice de la Atena, cand inca mai luam noi medalii la canotaj si gimnastica, dar n-aveam niciun tv prin preajma asa ca asteptam cu infrigurare in fiecare zi vestile prin telefon. Ma trezeam destul de devreme -daca te gandesti ca eram in vacanta-, saream in masina si goneam pe langa Facultatea de Medicina catre Spitalul Judetean, unde dimineata faceam cursuri teoretice de asistenta de urgenta. Acolo am descoperit un alt dozator si cred ca atunci am inceput, ca sa nu adorm, sa beau cappucino-uri si cafele cu lapte; in fiecare dimineata strangeam relatia cu masina furnizoare de energie, asa ca a devenit o parte a ritualului acelor zile. Si tot parte din ritual erau pranzul si cina, constand de regula din cremwursti si cartofi, prajiti -la bucataria din capatul etajului de camin, unde la ora de varf trebuia sa stai la coada- intr-o tigaie pe care o gasisem in prima zi abandonata intr-un colt de camara, plina de praf si cu smaltul ciobit; sau plimbarile lungi prin orasul ala verde si racoros chiar si-n august, linistit dar vesel in acelasi timp; sau noptile in care entuziasmul ma tinea treaz pana tarziu in noapte, sorbind o bere sau doua.

De atunci fenomenul s-a extins, aparatele astea au inceput sa se gaseasca pe toate drumurile, in spitale, restaurante, cinema-uri si cladiri de birouri, o masa amorfa si anonima; iar eu beau acum de 2-3 ori pe zi cappucino sau 3in1. Dar chiar si in asemenea vremuri m-am mai ales cu o amintire placuta de la un astfel de dozator; si asta tot in Ardeal, bineinteles, mai precis la Sighisoara, unde la Villa Franka aveau un aparat care iti prepara tot ce voiai gratis, ceea ce ne-a incurajat, pe mine si pe Valentina, sa abuzam nitelus de el. Ce-i drept insa, nu inventiile moderne sunt cele care te umplu de amintiri dragi in Sighisoara..

joi, 22 ianuarie 2009

La pompa

Fiind atehnic dar in acelasi timp si constient de chestia asta, am cam reusit sa evit capcanele ori situatiile penibile in care poti fi pus de un asemenea handicap- nu intru in discutii despre calculatoare sau alte gadgeturi si nu-mi prind urechile. Dar folosesc zi de zi un lucru la care practic nu ma pricep decat superficial –adica masina- iar de-a lungul timpului penibilul s-a tot produs; si cam de fiecare data, intr-o benzinarie.

In State, in 2005, in ziua in care in fine am pus si eu mana pe o masina –fara ea erai mort- a trebuit dupa cativa kilometri (sau mai bine zis, mile) sa opresc sa bag benzina; acolo mi-am dat seama ca nu stiam cum sa deschid rezervorul. Cum dupa cateva minute de cautare nu ajunsesem nicaieri si cum a pleca de acolo ar fi echivalat in scurt timp cu pana prostului, mi-am luat inima-n dinti si am cerut ajutor unui barbat care tocmai trasese si el in benzinarie. I-am explicat, incercand sa-mi ascund rusinea, problema in care ma aflam si dupa ce omul si-a revenit probabil din uimire a aruncat o privire-n masina mea si a identificat butonul salvator: era undeva pe podea, of all places. Ma intreb si azi daca ala a crezut de fapt ca tocmai furasem masina.

Marcat de acest episod, am reusit sa ma feresc de alte neplaceri ceva vreme, pentru ca in ultimul timp ele sa se aglomereze. Intr-o zi, cand ma intorceam in Bucuresti de la Giurgiu, un instructor de scoala de soferi mi-a atras atentia la un stop de la City Mall ca am un cauciuc dezumflat. Asta explica, intr-adevar, de ce la intoarcere nu mai reusisem sa prind 150 la ora, ca la ducere, si de ce, chiar si la 130, mi se parea ca n-aveam stabilitate. Bucuros deci ca sunt in viata, am luat dreapta si am intrat in benzinaria din zona. Am ochit, intr-adevar, destul de rapid, aparatul care baga presiune-n pneuri, dar mi s-a parut atat de hi-tech ca a trebuit sa implor ajutorul unui angajat al benzinariei; am ajuns acasa intreg la trup, dar cu egoul tandari. Urmatoarea patanie mi s-a parut mai amuzanta, pentru ca de data asta eram si cu Valentina. Ne intorceam de la Sighisoara de 1 Decembrie si am oprit la un OMV ca sa cumpar lichid de spalat, pentru ca mi se terminase, iar pe jos era o mazga care tot sarea pe parbriz; n-am intampinat nicio problema in a cumpara lichidul, a-l aduce inapoi la masina, nici chiar in a deschide capota si capacul de la rezervorul corespunzator; ce n-am reusit insa nici eu nici Valentina a fost, desi am respectat toate instructiunile, sa deschidem punga lichidului; din fericire s-a sesizat un ajutor al benzinariei, astfel ca la pretul produsului s-au mai adaugat vreo 2 lei pentru ajutor.

Cea mai recenta – dar sunt convins, nu si ultima- intamplare s-a petrecut ieri, cand a trebuit pentru prima oara sa fac plinul la noua masina de serviciu, un VW Golf. Am tras din nou la un OMV (de fapt, in tara numai la astia m-am dat in spectacol); butonul care deschidea clapeta rezervorului stiam unde este, pentru ca din fericire imi explicase cineva din prima zi, asa ca eram linistit; numai ca odata ajuns la pompa, n-am reusit sa deschid si capacul rezervorului; am incercat, credeam eu, totul- am tras de el, l-am invartit in dreapta, nimic; deja calit, am cerut iarasi ajutorul unui baiat de pompa, care a facut logicul si a invartit capacul inspre stanga. Prostia se plateste mereu, in cazul de fata, tot cu vreo 2 lei. Iar povestea continua...

marți, 20 ianuarie 2009

rezervari

De multe ori bucuria apare de unde nici nu te astepti. La mine neasteptatul poate lua multe forme: un titlu nou intr-o librarie, o casa frumoasa pe o straduta retrasa, un soare rosu, un zambet sincer. Dar vi s-a intamplat vreodata sa va bucurati ca luati bilete la ceva? Ei bine, mie astazi mi s-a intamplat; pentru ca azi a fost Ziua Biletelor. In seara precedenta pusesem mana pentru prima oara in 2009 pe Time Out. Are ceva revista asta care ma atrage; desi prezinta practic aceeasi informatie ca 24Fun sau Sapte Seri, parca in ea lucrurile arata mai vesel, mai colorat, mai imbietor. Asa ca dupa vreo ora de rasfoire, planul era stabilit: azi aveam sa merg la Sala Palatului sa iau bilete la Havana Lounge iar apoi la Opera, pentru Barbierul din Sevilla, daca nu cumva si pentru Razvan Mazilu. Cu acestea in minte, somnul a fost odihnitor iar trezirea usoara.

E ceva in cumparatul biletelor care induce buna dispozitie; iti da o chestie pe care s-o astepti cu nerabdare si bucurie pitita, e ca si cum ti-ai programa niste petice de cer senin pe-un orizont pana deunazi un pic cam gri. De altfel, astazi a fost o zi frumoasa si calduroasa ca de primavara, care parca a vrut, de cand am iesit pe poarta, sa-mi sustina hotararea. Asa ca nimic nu m-a putut supara: nici masinile care erau sa ma calce pe trecerea de pietoni de la Kretzulescu, nici biletele un picut scumpe la Havana, nici coada mare la casa de la Opera, nici caldura care m-a transpirat in tinuta mea cuminte de iarna. Gandul meu a zburat tot timpul la trabuce, masini americane vechi, figuri barboase de revolutionari si cubanezi in tinute lejere.

Ziua asta m-a facut sa cred ca mi-am gasit o mica strategie de viata; iar daca am dreptate, cand oi reusi sa strang bani pentru Norvegia, cred c-o sa am asigurate vreo 6 luni bune de bucurie pe credit.

duminică, 4 ianuarie 2009

2008

In cele sase luni petrecute in State in 2005 am trait multe momente care mi-au ramas dragi peste ani. Unul din acestea a fost Thanksgiving-ul, sarbatoarea traditionala americana care pica in fiecare an in ultima zi de joi a lunii noiembrie. Este o sarbatoare laica cu origini in trecutul colonial si agrar, in care familiile se strang si aduc multumiri pentru bunele de peste an. Intr-adevar, ca orice sarbatoare mare in zilele noastre, a degenerat destul de mult intr-o ocazie de a manca foarte mult si de a cumpara o gramada de lucruri de care de fapt nu ai nevoie. Dar singurul Thanksgiving de care am avut parte pana acum mi-a ramas ca o amintire zambitoare in suflet; prietena mea de atunci a primit cadou, de la hotelul la care lucra, un urias curcan congelat, ceea ce ne-a bucurat dar ne-a si pus in dificultate-locuiam intr-un motel unde nu puteam gati; colegele ei insa au fost foarte saritoare si au ajutat-o sa-l gateasca in bucataria hotelului; eu, care aveam zi libera, am iesit in oras printr-o ninsoare deasa, curata si vesela si am facut cumparaturi- am luat cateva decoratiuni, bauturi si un set de cutite pentru taiat curcanul. Ajunsi acasa, am inveselit cat am putut camera saracacioasa cu decoratiunile luate, am intins pe jos o patura pe care am asezat sticla de Pepsi, painea, branza topita, piureul de la plic amestecat cu apa fiarta si, piesa de rezistenta, cea mai frumoasa friptura de curcan pe care cred c-o voi vedea vreodata. Am mancat, am ras si ne-am uitat bucurosi pe geam la zapada de poveste de afara, iar lumea parea, la 23 de ani, un loc mare, prietenos si bun.

Amintirea asta draga imi revine in minte uneori, spre sfarsit de an sau cand pica vreo zapada zdravana. Si pe langa fericirea pe care o traiam atunci, incerc sa nu uit de miezul, un picut demodat si dat uitarii poate, al acelei sarbatori: recunostinta. Noi n-avem aceasta sarbatoare, dar sfarsitul anului asta este pentru mine un prilej sa-mi fac propriile bilanturi si sa-mi aduc, in spiritul Thanksgiving-ului, multumirile pentru 2008. Deci:

Sunt recunoscator pentru jobul pe care l-am avut; un job care ce-i drept, nu mi se potriveste, dar datorita caruia am cunoscut cativa oameni foarte de treaba, care m-a ajutat sa uit de grija zilei de maine si chiar sa-mi cultiv cateva placeri pe care inainte nu mi le permiteam. Sunt recunoscator pentru timpul pe care l-am avut pentru lectura; am citit in 2008 in jur de treizeci de carti care simt ca m-au imbogatit, mi-au largit orizonturile si mi-au colorat visele. Sunt recunoscator pentru excursia de la Paris, din vara, unde am vazut locuri despre care am citit si invatat cand eram mic, unde am trait in atmosfera si frumosul de care as vrea sa avem parte mai des si la noi in tara.

Dar mai ales, anului 2008 ii sunt recunoscator pentru ca mi-a adus fluturasi in stomac si emotii in piept, mangaieri tandre si saruturi pasionale, nopti fierbinti si dimineti racoroase, bucuria de a avea grija si placerea de a fi ingrijit; ii multumesc pentru iubita mea, Valentina. La Multi Ani, 2009!