sâmbătă, 31 ianuarie 2009

Melon collie

Cele mai neasteptate lucruri iti pot declansa amintiri. Eram intr-una din diminetile ploioase de saptamana asta in bufetul Spitalului Militar si-mi incalzeam buzele si mainile cu o cafea de la dozator. Si asa a inceput.

Mi-am adus aminte de prima oara cand am vazut un astfel de dozator. Era in primele zile ale lui 2002, iar eu ma intorceam cu trenul de la Covasna, unde facusem Revelionul. Acolo tin minte ca am impodobit un brad in padure cu globuri cumparate in graba din Brasov si tot acolo am vazut pentru ultima oara o intindere nesfarsita si orbitoare de zapada inalta pana pe la genunchi. Dar ca sa revin, ma intorceam cu trenul, un personal cred ca era, fiindca oprea in mai toate statiile; si tin minte ca intr-una din garile astea, la Odorheiu Secuiesc cred, am vazut pentru prima oara un dozator din asta; stiu ca am fost uimit, o data fiindca nu mai vazusem asa ceva decat in filme si in al doilea rand pentru ca m-as fi asteptat ca prima oara sa gasesc o astfel de chestie in centrul Bucurestiului, nicidecum in gara unui orasel de provincie. Am luat-o insa ca pe un semn al avansului istoric al transilvanenilor fata de regateni si m-am delectat cu un ceai, eu nefiind pe-atunci un bautor de cafea sau derivate.

Probabil ca dupa aia aparatele astea au inceput incet-incet sa se-nmulteasca, dar urmatorul cu care am bonduit a fost in vara lui 2004. Eram tot in Ardeal, la Targu Mures de data asta, la un stagiu de o saptamana la SMURD. Locuiam intr-un camin al medicinistilor si imprumutasem bani de benzina si mancare ca sa pot merge; se tineau Jocurile Olimpice de la Atena, cand inca mai luam noi medalii la canotaj si gimnastica, dar n-aveam niciun tv prin preajma asa ca asteptam cu infrigurare in fiecare zi vestile prin telefon. Ma trezeam destul de devreme -daca te gandesti ca eram in vacanta-, saream in masina si goneam pe langa Facultatea de Medicina catre Spitalul Judetean, unde dimineata faceam cursuri teoretice de asistenta de urgenta. Acolo am descoperit un alt dozator si cred ca atunci am inceput, ca sa nu adorm, sa beau cappucino-uri si cafele cu lapte; in fiecare dimineata strangeam relatia cu masina furnizoare de energie, asa ca a devenit o parte a ritualului acelor zile. Si tot parte din ritual erau pranzul si cina, constand de regula din cremwursti si cartofi, prajiti -la bucataria din capatul etajului de camin, unde la ora de varf trebuia sa stai la coada- intr-o tigaie pe care o gasisem in prima zi abandonata intr-un colt de camara, plina de praf si cu smaltul ciobit; sau plimbarile lungi prin orasul ala verde si racoros chiar si-n august, linistit dar vesel in acelasi timp; sau noptile in care entuziasmul ma tinea treaz pana tarziu in noapte, sorbind o bere sau doua.

De atunci fenomenul s-a extins, aparatele astea au inceput sa se gaseasca pe toate drumurile, in spitale, restaurante, cinema-uri si cladiri de birouri, o masa amorfa si anonima; iar eu beau acum de 2-3 ori pe zi cappucino sau 3in1. Dar chiar si in asemenea vremuri m-am mai ales cu o amintire placuta de la un astfel de dozator; si asta tot in Ardeal, bineinteles, mai precis la Sighisoara, unde la Villa Franka aveau un aparat care iti prepara tot ce voiai gratis, ceea ce ne-a incurajat, pe mine si pe Valentina, sa abuzam nitelus de el. Ce-i drept insa, nu inventiile moderne sunt cele care te umplu de amintiri dragi in Sighisoara..

Un comentariu:

valentina spunea...

mie tot mai mult imi plac ibricele cu apa bolborosind care transforma chiar sub ochii tai prafurile alea in bauturi carora noi le spunem capuccino sau ciocolata calda...

cat despre amintiri si villa franka, ce zici de balustrada scarilor frumos impodobita pentru craciun?