luni, 31 ianuarie 2011

Săptămâna 4

Unul din angajamentele pe anul ăsta a fost să nu-mi mai cumpăr atâtea cărţi. În primul rând, pentru că –eufemistic vorbind- nu stau atât de bine cu banii încât să mai dau milioane pe lună pe romane. Şi-n al doilea rând fiindcă, dus un pic de val, ajunsesem să cumpăr anual de două-trei ori mai mult decât citeam, oricât de mult m-am dedicat lecturii. La ritmul meu obişnuit de 30 de volume pe an, am aşadar în bibliotecă material să-mi ajungă până prin 2015. Graţie acestei noi cumpătări, am ajuns săptămâna trecută să citesc Tu-al meu de Erri de Luca, cumpărată de la reduceri în vara lui 2007 şi lăsată de atunci s-aştepte în raft. O mică bijuterie italiană, despre maturizarea prin pescuit, istorie şi iubire a unui băiat care-şi petrece vacanţa de vară pe o insulă de lângă Napoli. Mi-a luat vreo trei ani jumate s-o descopăr, dar poate c-aşa trebuia să fie.

Interviu la Viaţa Medicală. Sediu simpatic, lângă Cişmigiu, oameni drăguţi, atmosferă bună, motive destule ca să-mi pâlpâie din nou entuziasmul şi să se dezmorţească iarăşi visurile. Dacă nu reuşesc nici acum, rămân măcar cu o concluzie pozitivă- încă mai am puterea să sper.

Sâmbătă seara, Zdob şi Zdub în Godot. Unii un pic mai plinuţi, alţii un pic mai ridaţi, zdubii s-au dezlănţuit ca de fiecare dată, punând la grea încercare scena de sub ei cu vibraţiile şi ţopăiturile. Am ajuns acasă un pic răguşit şi cu urechile zdruncinate, mirosind nu atât de la berea băută, cât de la cea vărsată pe mine de rockerii hipnotizaţi din jurul meu.

Trage-mi-o!, de Virginie Despentes, în seria Eroscop de la Editura Trei, o carte mai degrabă violentă decât erotică, surprinzătoare şi cam atât, luată de la un târg prin toamna lui 2009. Puteam să mai aştept oricât, că tot n-ar fi devenit mai bună.

miercuri, 26 ianuarie 2011

Virtuţi desuete


Pe Neagu Djuvara l-am descoperit prima oară acum vreo zece ani, când avea pe TVR o scurtă emisiune săptămânală în care analiza, împreună cu un invitat, diverse mituri şi aspecte încâlcite ori necunoscute din istoria noastră. Nu doar manierele şi accentul său m-au atras, ci şi talentul şi francheţea cu care aborda subiecte atât de propagandistic tratate prin manuale. Cartea lui, „O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri” ar trebui să se afle în toate bibliotecile de oameni cu facultate, iar teoria pe care-o expune în „Războiul de 77 de ani şi premisele hegemoniei americane” este cuceritoare şi memorabilă.

Am pomenit doar două din multele cărţi pe care le-a publicat de la întoarcerea în ţară. La aproape 95 de ani, are activitatea frenetică a celui care nu ştie de cât timp mai dispune ca să-şi pună proiectele-n aplicare. Oricând e întrebat ce planuri are pentru viitor, răspunsul e că speră să termine cutare sau cutare carte. Poate că şi frecvenţa interviurilor pe care le acordă în ultimul timp stă sub semnul dorinţei de-a spune tot ce are de spus.

Am fost cumva surprins să dau –din întâmplare- peste interviul său de sâmbătă noapte de la Antena 3. Nu fiindcă l-a acordat, ci fiindcă i-a fost luat tocmai de acel post, care în niciun caz nu-i împărtăşeşte opiniile politice. A fost însă o plăcere să-l urmăresc, cu ochii şi urechile lipite de televizor, la ora la care Valentina doarme.

Spre finalul dialogului, la o întrebare a Paulei Rusu, el a identificat fără menajemente principala carenţă a noastră ca popor- cinstea, cu toate faţetele ei: „Problema numărul unu a românului este cinstea. Din motive istorice, românul a ajuns să nu mai considere importante cinstea, punctualitatea, valoarea cuvântului dat./ Cinstea să fie numărul unu, iar copilului de la 7 ani până termină şcoala să i se formeze onestitatea.” Încântată şi aprobatoare, Paula Rusu răspunde cu un etern clişeu –păi dacă n-avem modele veritabile, dacă sunt mediatizate toate non-valorile!- , pe care-l ilustrează întrebându-l pe venerabil dacă ştie el cine-i Bianca Drăguşanu. Amuzat, Djuvara admite că-i sună cunoscut, dar atât; aşa că Paula îi explică, deşertând în capul respectivei toată ironia şi dispreţul pe care le mai îngăduia timpul.

Îmi pare rău –şi-n acelaşi timp, bine- că Neagu Djuvara nu-i mai bine pus la punct cu frivolităţile actuale. Ar fi putut astfel să-i răspundă: „Păi nu cumva lucrează la Antena1 ?” Reporteriţa Antenei 3 ar fi aflat astfel, fie şi cam târziu în viaţă, că cinstea, înainte s-o pretinzi, trebuie s-o oferi.

Foto:badpolitics.ro

marți, 25 ianuarie 2011

Săptămâna 3

Luni mi s-a refuzat o colaborare care mă încântase dinainte de-a o obţine. N-am dipoma care-mi trebuie. Tot luni am trăit câteva momente frumoase într-un McDonald’s şi de atunci încerc să le cuprind într-o povestire. Scriu şi rescriu noapte de noapte până la trei dimineaţa. Şi tot nu-s sigur c-o să iasă bine.

Am terminat Totul pare un paradis, de John Cheever, o carte puţin ciudată şi parţial interesantă. Am mers la operă într-o dispoziţie neprielnică- Traviata. M-a exasperat mai mult ca niciodată subiectul fatalmente subţire şi repetarea de cinci sute de ori a aceleiaşi replici. Citită ca un dialog normal, o operă de trei ore n-ar depăşi treizeci de minute.

Pisicuţa Ţipi a murit călcată de o maşină pe strada noastră. Am avut-o aproape doi ani care n-au fost din păcate foarte liniştiţi pentru ea. Rămân în urma ei amintirile, fotografiile şi orfanul Ţiţi.

Clopoţelul are un nume, plătit şi înregistrat. Trebuie doar să-l mai facem să funcţioneze.

Am mers de două ori la patinoar. A doua oară se mergea în alt sens decât până atunci- a fost ca şi când aş patina pentru prima dată. Am încercat să merg şi cu spatele, dar încă n-am reuşit mare lucru. Poate ar trebui totuşi să învăţ mai întâi să pun frână.

Am ratat altă colaborare. Tiparul e acelaşi- mă entuziasmez azi, mă dezumflu mâine. Doar motivul a fost altul- n-am destulă experienţă. După doar trei săptămâni, disperarea dă târcoale.

duminică, 23 ianuarie 2011

Privilegiaţii

În noiembrie, o femeie se arunca de la etajul 8 al unui bloc de pe Mihai Bravu. Ca toată lumea, şi Antenele au înşfăcat cazul ca un crocodil de presă. Ne-au informat că fata fusese mare directoare de cosmeticale, că tocmai îşi vopsise păru-n roşu, că-şi pregătise valiza la uşă, că ultimul om care-o văzuse bănuieşte că era drogată. Un corespondent de provincie, din locul unde se născuse nefericita, era postat în faţa blocului părinţilor, să transmită cele mai noi tânguiri.

Săptămâna trecută, corespondentul Antenei din Constanţa relata din faţa blocului din care, de la etajul 9, se aruncase un italian cu un sugar în braţe. Reporteriţa scormonea profesionist, comunicând la doar câteva minute de la eveniment toate informaţiile picante: despre ce se certaseră soţii, care fuseseră ultimele cuvinte ale sinucigaşului, cu cât se împrumutase acesta pentru afacerile sale şi care ar fi paternitatea bebeluşului care la ora aceea încă mai era în viaţă.

La mijlocul săptămânii ăsteia, de la etajul 5 al apartamentului din Drumul Taberei s-a mai aruncat un individ. Dar camerele Antenei nu s-au mai aprins, microfoanele nu s-au mai înghesuit, tastaturile n-au mai clămpănit. Mai mult, Intact dădea un comunicat emoţionant, care se încheie aşa: „ Dorim să facem apel la compasiunea tuturor colegilor din mass-media, pentru a trata această situaţie cu toată grija şi decenţa, cu atât mai mult cu cât tragedia familiei implică un copil aflat abia la începutul vieţii”. O atitudine surprinzătoare şi generoasă din partea acestor vulturi ai presei, cu atât mai mult cu cât cazul avea toate elementele unei noi investigaţii generatoare de audienţă: om tânăr, băiat de ştab, carieră strălucită.

Acest din urmă om era însă chiar director în trustul cu pricina. S-a bucurat astfel de o şansă de care colegii lui sinucigaşi, şi ei oameni cu familie şi reputaţii, n-au avut-o. Pentru ei compasiunea s-a măsurat cu picătura, iar grija şi decenţa au rămas nedestupate.

luni, 17 ianuarie 2011

Săptămâna 2

Am început să merg la patinoarul din Cişmigiu. M-a motivat şi scepticismul Valentinei, care nu prea credea că lipsa patinelor proprii mă împiedicase până acum. Am ajuns de două ori, am stat cam câte o oră şi n-am căzut până acum niciodată. Fiecare îşi măsoară succesele în felul lui.

Am terminat de citit prima carte din an, Beatles de Lars Saabye Christensen, o alegere fericită. În josul ultimei pagini, am trecut, cum fac de obicei, data la care am isptăvit-o -11.1.’11- zâmbind cu o mulţumire tâmpă primei înşiruiri de cifre identice din calendarul acestui an.

A doua zi, uitându-mă la ceas, am constatat că eram pe 13. Deci cu o zi înainte fusese de fapt 12. Din primele douăsprezece zile ale anului, eu am pierdut deja una- din neatenţie.

Cum n-a picat însă-ntr-o vineri, 13 n-a fost zi cu ghinion, dimpotrivă. M-am întâlnit prima oară cu partenerul de visare şi-am început să punem lumea la cale. Roţile bicicletei încep să se-nvârtă. Acum meşterim la clopoţel.

duminică, 9 ianuarie 2011

Săptămâna 1

Anul 2011 a început cu unul din cele mai proaste filme ale lui 2010- „Mănâncă, roagă-te, iubeşte”, povestea unei jurnaliste cu prea mulţi bani şi prea mult timp, care se regăseşte pe sine graţie filozofiei ieftine cu care ţopăie timp de un an prin jurul lumii. Noroc cu spectacolul de prânz de la cinematograful meu preferat, Studio, datorită căruia am dat pe acest film exact cât merită-5 lei.

Marţi pe la 10.30 mă plimbam amărât pe stradă, privind în zadar printre gene la soarele care se dădea în spectacol pentru nişte oameni cam indiferenţi. Norocul meu cu doamna drăguţă de la un colţ de stradă care mi-a împrumutat pentru câteva clipe ochelarii păstraţi din ’99 într-un sertar. O oră mai târziu, la ieşirea dintr-o staţie de metrou, am traversat o stradă care-şi serba onomastica- Strada Eclipsei.

Am găsit pe cineva cu care să-mpart un vis mai vechi. Să visezi de unul singur e ca şi când ai pedala în gol; când ţi se alătură încă unul, e ca şi când ai găsi a doua roată la bicicletă- nu-ţi mai trebuie decât un clopoţel şi toată lumea va-ntoarce capul după visul tău cel iute.

După două ore, un interviu, un role-play, un test de cunoştinţe medicale, unul de engleză şi încă un interviu, toate trecute cu felicitări, am primit şi o ofertă- 10 milioane. Pe moment m-am simţit jignit, dar poate s-ar fi cuvenit să văd partea bună- încă s-a mai găsit cineva să-mi ofere un job.

Dacă faci rezoluţii de Anul Nou, în prima săptămână, când decizia încă-i proaspătă, trebuie să te pui hotărât pe treabă. Vrei să mănânci sănătos? Goleşte-ţi frigiderul de cărnuri şi ticseşte-l cu legume! Vrei să „intri-n formă”? Fă-ţi abonament pe un an la sală! Vrei să patinezi? Ia-ţi patine! Mi-am luat patine.

marți, 4 ianuarie 2011

Dispariţia


Azi am scos bradul din casă. I-am strâns calm rolele de beteală, i-am cules maşinal globurile, i-am tras plictisit luminiţele din priză şi i-am îndepărat precaut suportul.

Crăciunul acesta a fost cel mai ciudat de până acum- nu i-am aşteptat venirea, nu i-am simţit prezenţa şi nu i-am regretat plecarea. Or fi fost temperaturile prea mari, or fi fost grijile prea multe, o fi fost vârsta prea lucidă. Reclama de sezon de la Coca-Cola şi-a pierdut magia pe drum, colindele, demult în agonie, au murit din cauza crizei, iar bradul din Toamnei, pipernicit şi lipsit întâia oară de ornamentele vechi din copilărie, s-a furişat în living ca un străin. Masa festivă nu mi-a trezit apetitul, cadourile nu mi-au stârnit entuziasmul, programele de sezon nu mi-au câştigat atenţia, vestea minunată nu mi-a luminat sufletul.

Azi am dus afară, la ghenă, bradul din Dristor, de la Valentina. A lăsat în urmă un pumn de ace încăpăţânate, o mireasmă care-a zburat la prima aerisire şi un gol pe care nici nu-l umpluse vreodată. Poate sub bradul de la anul voi găsi, drept dar, Crăciunul pierdut iarna aceasta.