Am adormit foarte greu azi-noapte. Aveam multe pe cap: serviciul actual, serviciul viitor, serviciul care-ar fi putut fi; am revazut cu ochii mintii o fotografie facuta acum opt ani jumate, in prima zi de bac, in curte cu taica-miu, am aruncat o privire rapida peste viata mea de acum si am incercat sa-mi amintesc daca asa mi-o imaginam atunci...Dar a mai fost ceva.
Ieri am terminat o carte care mi-a placut destul de mult, “Jocul serios” a lui Hjalmar Soderberg, considerat, se zice, cel mai important roman suedez de dragoste. Finalul cartii asteia mi-a reactivat frisonul uneia din cele mai dureroase situatii prin care poate trece un barbat in viata lui- pierderea iubirii iubitei sale. Reciteam azi-noapte cu ochii inchisi unul din ultimele paragrafe:
„Acum poate merge pe una din cararile de pe Djugarden sa-l intalneasca pe el. Soarele straluceste. Ea se opreste la o cotitura si ii spune, cu privirea plecata sub genele lungi: Tocmai m-am intalnit cu cel pe care l-am iubit odata si nu-nteleg deloc cum l-am putut iubi.”
Picaturi fierbinti de durere veche au inceput sa picure din marginile cicatricilor inchise acum mult timp. Mi-am revazut putin sufletul, am privit-o pe frumoasa adormita pe pieptul meu si am inteles ca eu, chiar si cand imi merge bine, nu pot fi linistit.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu