duminică, 17 aprilie 2011

Drumul-II

Cele două sandvişuri le-am mâncat pe culoarul liber al vagonului de la Clasa I. Cafeaua am început să mi-o beau când trenul pornea în drumul lung către capătul ţării. Perdeaua de nori mohorâţi se descususe pe alocuri, cât să vezi că-n spatele lor o zi nouă stă să-nceapă. În compartimentul meu mai erau doar doi călători, bărbaţi asemănători ca vârstă, diferiţi prin aspect, preocupări şi naţionalitate. Românul palid privea fără ţintă pe geamul întunecat, străinul cu ten aprins ţinea între degetele muncite o carte; m-am chiorât puţin ca să desluşesc titlul- „The best of men”, de Claire Letemendia. M-am aşezat vizavi de locul meu din bilet, agitându-mi puţin cartea în poală, poate-l fac pe anglo-saxon s-o remarce şi el pe a mea: „Paddy Clarke, ha, ha, ha”; niciun rezultat.

Alternez paginile de lectură cu minutele de somn- de ani de zile cafeaua nu mă mai ţine treaz, doar tabietul a rămas. După 30 de minute, oprim într-o staţie; vagonul meu a trecut de gară, aşa că nu ştiu în ce localitate. Văd însă firma pentru Billa şi, ceva mai departe, tramvaiul care-şi croieşte drum pe un bulevard- am ajuns deja la Ploieşti, ce repede ne-am mişcat! Satisfacţia faţă de eficienţa CFR-ului se evaporă însă după Câmpina- de acolo, ne târâm pe şine. Cu câteva zile mai devreme, TGV-ul francez îşi aniversa trei decenii de existenţă care a scăzut timpii de călătorie la jumătate; de 20 de ani, noi îi lungim tot mai mult.

Cel mai mult am mers cu trenul pe la începutul studenţiei, iar ultima dată a fost acum vreo 5 ani, când mă-ntorceam de la Galaţi într-o Săgeată albastră cochetă, dar incomodă. Aşa că lucrurile din jur îmi par noi şi curioase- măsuţa de lângă geamul compartimentului, geamurile care nu se mai trag în jos, ci basculează spre interior, uşile acţionate de buton, semnalele de alarmă. Un copilaş din „Paddy Clarke...” visa ca la primul salariu să-şi ia bilet de tren, să tragă pe la mijlocul drumului semnalul de alarmă şi cu banii câştigaţi să plătească amenda- mi se pare foarte frumos.

Trenul ăsta m-a trecut în câteva ore prin toate anotimpurile. Zorile au fost răcoroase şi incerte ca orice primăvară, după Ploieşti geamurile s-au udat de o ploaie deznădăjduită de toamnă, la Buşteni şi Predeal ninsoarea nu cădea, ci zbura paralel cu pământul, suflată de vânt, iar după Braşov soarele a ars fără milă din mijlocul cerului curăţat de rivali. Călătoresc în timp pe şine.

După Braşov, toate aşezările au case cu acoperişuri roşii, ţuguiate, biserici vechi şi impunătoare şi cimitire cocoţate sus, pe dealuri- ca fiecare să se obişnuiască din timp cu ce urmează.

Primii tovarăşi de drum mă părăsesc pe rând. Românul coboară la Braşov, cărând după el o plasă de rafie de la Carrefour, englezul se opreşte la Sighişoara. Îl ajut cu valiza grea la coborârea abruptă din vagon şi ne luăm la revedere. Din uşă, pe sub streaşina peronului, privesc cu drag spre vechea Cetate, pe care de la distanţă o văd în întregime: Biserica din Deal, scara acoperită, Turnul Ceasului, turnurile breslelor şi zidul. Trenul o ia din loc, iar eu arunc un zîmbet oraşului şi amintirilor mele- tot ce-am trăit în Sighişoara este memorabil.

Clujul se apropie, compartimentul se aglomerează, cititul nu mai are haz. Închid ochii, îmi înfund căştile-n urechi şi plutesc pe muzică. Ipod-ul de acum e tare mic, aşa că n-a mai rămas nimic de umplutură, doar cele mai frumoase, cele mai personale melodii- esenţa. Under pressure, One love, Vis de primăvară, Sfârşitul nu-i aici, Dont look back in anger...Inima mi se strânge: La tortura; au trecut şase ani şi eu tot aşa tresar. Oare locomotiva asta a timpului ar putea să mă ducă înapoi până acolo? Şi oare cât i-ar lua?

Visăm cu toţii să ajungem prin teleportare la momente din trecut pe care să le îndreptăm sau retrăim. Dar dacă nu poate fi atât de simplu? Dacă ar trebui să stăm pe drum exact atâta timp cât s-a scurs de la momentele alea şi dacă tot atâta ar lua şi drumul de-ntoarcere? Dacă ar trebui să petrecem zeci de ani pe bancheta unei maşini sau în compartimentul unui tren, doar ca să schimbăm un detaliu, să retrăim o clipă? Am mai face-o, sau am renunţa descurajaţi, am părăsi prezentul confortabil, sau am lăsa imaginaţia şi îndoielile să ne populeze mai departe trecutul? Ni s-ar mai părea oare eşecurile atât de amare, fericirile atât de mari, iubirile atât de intense- încât să ne întoarcem?

Un comentariu:

Berechet spunea...

Da.Ne intoarcem.Pentru cele bune dar mai ales pentru cele care trebuiesc indreptate.
Dar nu acum,nu in aceeasi viata...