vineri, 15 noiembrie 2013

Avocatul europenilor

„... Şi atunci s-a petrecut un lucru important: a venit cazul Decker”, mi-a spus deodată profesorul Helmut Brand de la Universitatea din Maastricht, care-mi depăna istoria modelării, în ultimii 20 de ani, a politicii europene în domeniul sănătăţii. „Ştii povestea domnului Decker, nu-i aşa?”, şi-a întrerupt el expunerea. Până în acel punct vorbise, cum mă așteptam, despre contribuţia tratatelor, guvernelor naţionale şi instituţiilor comunitare; aşa că pomenirea unui om oarecare printre arhitecţii impersonali și omniprezenţi ai vieţii noastre m-a cam luat prin surprindere. „Nu, nu ştiu”, am răspuns curios.
În 1995, luxemburghezului Nicolas Decker i s-a refuzat de către casa de asigurări rambursarea costului unei perechi de ochelari pe care îi cumpărase dintr-un alt stat membru. Fiind avocat și făcându-i plăcere – conform propriei mărturisiri – să dea lumea în judecată, el a pretins ca și sistemele de sănătate, considerate o competență strict națională, să respecte dreptul liberei circulații a bunurilor, unul din principiile de bază ale Uniunii Europene. Trei ani mai târziu, Curtea Europeană de Justiție îi dădea dreptate, hotărârea încurajând și pe alți cetățeni europeni să reclame în instanță dreptul de a accesa în străinătate, fără autorizare prealabilă, tot felul de servicii medicale pe care propriul stat nu le putea asigura în timp util – sau deloc. Deciziile repetate ale Curții au obligat în cele din urmă Comisia Europeană, Parlamentul și Consiliul să clarifice printr-o directivă drepturile pe care pacienții europeni le au în cadrul  îngrijirilor transfrontaliere. Aceasta transformă din regulă în excepție acordul prealabil al autorităților pentru un tratament programat în străinătate, obligă statele membre să ofere informații despre calitatea și siguranța serviciilor medicale și – pentru a garanta continuitatea îngrijirilor de la o țară la alta – , prevede recunoașterea între state a prescripțiilor medicale și sprijină comunicarea între sistemele informatice naționale de sănătate. Desigur, preferința pacienților de a fi tratați în țara lor, unde cunosc limba, sistemul și au familia aproape și faptul că rambursarea serviciilor se va face la nivelul tarifelor practicate la ei acasă (foarte scăzute, de pildă, în România față de celelalte state membre) va face ca puțini dintre ei să apeleze la dreptul de a-și îngriji sănătatea altundeva. Însă departe de a avea impact doar asupra procentului redus de pacienți care merg să se trateze în străinătate, legea europeană încurajează sisteme naționale foarte diferite să coopereze, să conveargă spre aceleași standarde, fiind, așadar, în beneficiul tuturor cetățenilor.
„Lucruri asupra cărora nu ne-am putut pune de acord în ultimii 20 de ani sunt acum reglementate prin această directivă”, a rezumat situaţia profesorul Brand. Cu alte cuvinte, dacă un avocat luxemburghez ar fi preferat să plătească niște ochelari de 150 de euro în loc să treacă prin ani de procese, decizia politică de mai târziu nu s-ar fi produs. „Domnul Decker a schimbat lumea pentru 500 de milioane de europeni”, concluzionează interlocutorul meu. Este poate o coincidență fericită că directiva asistenței medicale transfrontaliere a intrat în vigoare în 2013, Anul european al cetățenilor. Ea le arată acestora ce poți obține când ai curajul să-ți aperi drepturile.

*Postare realizată pentru concursul Blogger European

Niciun comentariu: