În dimineaţa ultimei zile de vineri a lui iulie, înainte de serviciu, mă duceam la spital pentru o procedură neplăcută şi îndelung amânată, dar rapidă şi de rutină, care să-mi mai cumpere câteva săptămâni de linişte. Lucrurile îmi mergeau bine: nu trecuse mult de când Viena îmi împuiase capul cu visuri, un editorial cu al cărui sarcasm mă mândream apărea chiar în ziua aceea pe tarabe, iar august aştepta după colţ, cu promisiunea unui concediu memorabil prin ţară. Câteva ore mai târziu, după ce procedura eşuase, doctorul meu îmi explica, cu calmul pe care ţi-l dau experienţa şi seriozitatea, intervenţia de urgenţă pe care era nevoit s-o efectueze. Rămas singur în salon ca să mă pregătesc, mă minunam, rememorând trecutele grozăvii care mă aduseseră-n acea situaţie şi contemplând-o pe cea inedită şi umilitoare pe care urma s-o trăiesc, că tot nu am pornirea de mă arunca de la fereastra etajului al treilea, unde mă aflam.
Problema mea nu este una spectaculoasă- n-am căpătat-o în împrejurări remarcabile şi n-ar declanşa o campanie frenetică de strângere de fonduri în reţelele sociale. Dar din momentul în care, pe la sfârşitul liceului, a început să-şi etaleze simptomele, mi-a schimbat viaţa. Acţiuni uzuale până la desconsiderare ale corpului uman au devenit pentru mine, rând pe rând, dificile, chinuitoare, imposibile. Am căpătat astfel, în timp, obiceiurile, grijile, ciudăţeniile şi suspiciunile unui pensionar, cu o viaţă socială pe măsură, iar bucuriile mi-au înflorit, rare şi plăpânde, într-o umbră în care s-au ofilit rapid. Boala mi-a prezidat aceşti 10-11 ani de prietenii abandonate, ocazii irosite, iubiri tensionate şi cariere ratate- să mă gândesc la cine-aş fi fost astăzi în alte circumstanţe mă descumpăneşte.
În dimineaţa asta de început de noiembrie, merg spre sala de operaţie având în spate ruinele unui deceniu. La finalul zilei, îmi doresc ca viaţa mea să fi păşit pe-un drum mai bun.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu