vineri, 20 noiembrie 2009

Regăsirea

Am aflat ieri că textul pe care l-am trimis la „Premiile Ioan Chirilă” de anul ăsta m-a adus printre finaliştii categoriei „Talentul anului”. Aşa că luni seară merg la gala premiilor să aflu pe ce loc de la 1 la 5 voi termina. Eu unul nu-mi doream iniţial altceva decât să ajung în faza asta; acum parcă mi-aş dori măcar să nu fiu ultimul. In orice caz, ţineţi-mi pumnii. Vă las acum cu textul pe care l-am trimis acum vreo 2 săptămâni-culmea e că n-a plăcut niciunuia dintre cunoscuţi până acum şi inţeleg de ce, nici mie nu mi se pare chiar grozav; norocul meu că a plăcut juriului.

“N-aduce anul ce-aduce ceasul”, aşa spune o vorbă de pe la noi. Intâmplarea a făcut însă ca de justeţea ei, cel puţin într-o anume privinţă, să mă conving nu la noi acasă, ci printre oameni cărora româna trebuie că le-ar suna la fel de straniu pe cum ne pare nouă limba pe care-o vorbesc ei acolo, înspre Cercul Polar.

Era ultima seară a sejurului meu la Stockholm şi mă îndreptam pe bicicletă, sub îndrumarea hărţii, către Stadionul Olimpic, gazdă a Jocurilor din 1912. Nefiind, cum mi-a sugerat absenţa sa din ghidurile de călătorie, o destinaţie turistică importantă, am fost uimit de agitaţia din jurul arenei, până când m-au lămurit, rând pe rând, poliţiştii blonzi care patrulau la pas în şaua unor cai parcă desprinşi din filme, gălăgia ce rezona ca dintr-un cazan uriaş şi, peste toate astea, nocturna aprinsă- se juca un meci de fotbal! Ceasul arăta ora 22.15, aşa că dintr-un calcul rapid am înţeles că meciul e pe sfârşite; dar eu tare-mi doream să apuc să văd stadionul, iar a doua zi nu mai aveam când. M-am apropiat de o poartă din gardul ce-nconjura arena şi-am intrat în vorbă cu un steward: „Excuse me, sir, do you think you could let me take a quick look at the Stadium in the last five minutes?”. L-am văzut ezitând puţin şi-am mai adăugat, un pic descurajat, în chip de scuză/argument : „I’m a tourist and it’s my last night here..” Nu ştiu dacă asta a fost sau nu decisiv, dar s-a uitat scurt în stânga şi-n dreapta, mi-a zâmbit complice şi mi-a deschis poarta, conducându-mă apoi câţiva metri până la cea mai apropiată gură de acces în tribune.

Binefăcătorului meu, un domn respectabil, grizonat şi roşu la faţă, i-a făcut plăcere să-mi dea lămuririle necesare: juca echipa locală, Djurgården, cu Göteborg. Simţindu-mă dator faţă de el şi faţă de oraşul care mă încântase în acea săptămână, l-am întrebat care-s „ai noştri”, iar el mi i-a arătat pe jucătorii în tricouri albastru cu negru care atacau de la dreapta la stânga, porecliţi „dungile albastre”. Mi-am împrumutat aşadar vocea în sprijinul Djurgårdenului, încurajându-i atacurile şi aplaudându-i reuşitele tehnice, lăsând să-mi pătrundă-n suflet întreaga bucurie a nopţii boreale curate şi răcoroase, a frumuseţii micuţului stadion - cea mai veche arenă olimpică modernă rămasă în starea sa iniţială- şi a companiei unui public pasionat, dar civilizat, care înţelegea să-şi sprijine favoriţii, nu să-i înjure pe adversari.

A fost un final de partidă petrecut alături de oamenii veseli şi prietenoşi care umpluseră tribunele pentru a-şi susţine micuţa echipă deşi aceasta, aveam mai târziu să aflu, pierduse ultimele şase partide din campionat; în care am admirat farmecul desuet al bătrânului stadion, cu pista sa de alergări din jurul terenului, cu potcoava încununată de două turnuri din cărămidă roşie unite printr-o arcadă romană. In care mi-am adus aminte, încurajând o echipă de care nici nu auzisem până atunci, de ce e frumos fotbalul, de ce atrage atâta lume: fiindcă înseamnă tradiţie, fair-play, prietenie, încredere.

La ultimul fluier al arbitrului, publicul a aplaudat în picioare-Djurgården terminase la egalitate cu Göteborg, încheind seria neagră a înfrângerilor- cine ştie, poate că bucureşteanul venit din întâmplare o fi înclinat balanţa. Cu toţii am ieşit pe porţi zâmbind, îndreptându-ne spre casele sau hotelurile noastre. În ultima seară petrecută acolo, Suedia mi-a adus un cadou neaşteptat, pe care mi-l răpiseră anii întregi de dezamăgiri din campionatul intern- în doar zece minute, mi-a reaprins dragostea de fotbal.

3 comentarii:

Ana spunea...

felicitari!!!

ionut-alexandru spunea...

Felicitari pentru articol.

Mihai spunea...

multumesc!