Noaptea speranţei

Am destule lucruri să-mi reproşez în acest an. Animalele au avut viaţă grea cu mine- pe căţeluşa Vera am tot alergat-o prin curte ca s-o înhaţ de botul mare, negru şi zemos, iar pisicile Ţipi şi Ţiţi au atârnat adesea de mâna încleştată în cefele lor blănoase. În cameră mi-am surclasat propriul record la dezordine, în principal datorită maldărului de ziare şi reviste gratuite pe care le aduc de 6 luni de la Adevărul. Nu m-am mai uitat atâta la televizor, în schimb am stat lipit de calculator, ceea ce-i cam acelaşi lucru. Am înjurat nepermis de mult, chiar dacă de regulă doar pentru urechile mele. N-am fost săritor decât din întâmplare, obligaţie sau mustrări de conştiinţă, iar depresiile neclintite s-au manifestat cu predilecţie prin lene. Am fost egoist, am strâmbat din nas la sfaturile şi părerile celor din jur. În fine, a trecut mai mult de un an de când nu sunt angajat nicăieri- sau mai bine zis, de când fac degeaba umbră pământului. Pe scurt, în 2010 n-am fost deloc cuminte.

Mă aşteptam deci ca Moş Nicolae să-mi aprovizioneze noaptea trecută încălţările –pe care, apropo, nu le-am curăţat- cu un stoc de nuiele care să-mi înroşească fundul tot anul viitor. Când colo, nu numai că a trecut prin ambele locuri unde mi se odihnesc pantofii- în Toamnei şi în Dristor-, dar nici n-a venit cu tactici din şcoala de corecţie. Mi-a adus un ren albastru, care să-mi hrănească visele la dragul meu Stockholm, o ciocolată şi un chec cu marţipan care să-mi gonească amărăciunea şi să mă facă mai simpatic. Şi fiindcă n-a uitat cât de mult rău îmi face frigul la picioare de câţiva ani încoace, mi-a lăsat o perche de ciorapi şi una de papuci-ultimii, cu recomandarea să n-o mai necăjesc pe mama, purtându-i şi prin curte, şi în casă.

A fost de treabă Moşul la capătul celui mai rău an al meu de până acum. Cine ştie, o fi decis că nu-s încă irecuperabil.