Cand pisica nu-i acasa...

Daca mama noastra ar sti, atunci cand mai pleaca la munte pentru cateva zile cu taica-miu, ce se dezlantuie acasa in lipsa lor, sunt convins ca s-ar gandi fie sa nu mai plece, fie sa nu se mai intoarca. De fapt, cred ca o vaga idee are ea, de vreme ce, cu doua-trei zile inainte de plecare, incearca timid sa ne faca instructajul: nu le lasati pe toate pe capul bunicii, strangeti si voi dupa animale si -mai ales- in urma voastra, iesiti la poarta daca latra Vera; dar ceea incepe sa se petreaca din chiar momentul in care ies ei pe usa ii depaseste cred cele mai teribile cosmaruri.
Ca in mai toate situatiile, animalele sunt primele care miros schimbarea, iar cea care declanseaza haosul de cum intra pe poarta este Chiri, cokerul sora-mii; ea este cea care deregleaza echilibrul si-asa fragil al celorlalte animale din casa- doua cateluse si o pisica- incat, pe toata durata sederii ei, casa capata aspectul unei menajerii. Asta bineinteles si cu largul concurs al nostru, cei trei frati Calin.
Nicio regula nu se mai respecta; sor-mea pare sa se considere responsabila cu imprastiatul lucrurilor prin casa: din ultima camera si pana-n baie stau presarate mai multe produse cosmetice decat credeam ca exista, iar de dormit doarme, daca are destule zile la dispozitie, in fiecare loc posibil, de la dormitorul meu si cel al parintilor pana la canapeaua din sufragerie, motiv pentru care perne si paturi gasesti oriunde, in orice moment. Daca unele-s imprastiate peste tot, altele, in schimb, se concentreaza intr-un singur loc; asa se-ntampla bunaoara cu orice poate fi catalogat drept “presa” –ziare, reviste, programe TV- care ajung toate la baie si pe care nimeni nu le mai pune la loc.

Paturile raman ravasite tot timpul, imprastiind somnolenta in jur pe tot parcursul zilei, iar singurul nostru merit e ca nici n-o lasam pe bunica noastra sa le stranga- suntem murdari, dar ne asumam acest lucru. Sticlele goale –de cola, apa minerala, uneori de bere si rareori de whisky- zac si ele triste peste tot, numai la gunoi nu; iar in astfel de zile scoatem din rafturi si vitrine toate paharele si canile pe care le putem gasi si nu le folosim de mai mult de doua ori pe fiecare, dupa care trecem la urmatoarele, fara sa ne treaca prin cap sa punem mana sa le spalam pe celelalte.
In concluzie, toate regulile sunt abolite, domneste doar anarhia, orice comportament responsabil poate fi amanat pana cu doua ore inainte de intoarcerea parintilor; de aceea cea mai repetata intrebare in cursul discutiilor telefonice –in care bineinteles dam asigurari ca acasa totul e-n ordine- este “cand va intoarceti?”, sau mai bine zis “la ce ora va intoarceti exact?”. Iar cand ziua cu pricina vine, cu totii, sub conducerea bunicii exasperate de complexitatea problemei, facem in cateva ore ce n-am putut face in cateva zile: maturam, strangem, stergem, aruncam sau -in lipsa de timp si idei- ascundem; iar cand ajung acasa, parintii ne gasesc in sufragerie, citind sau uitandu-ne la TV, cuminti si cu zambete ingeresti pe fata. Iar in caz ca va-ntrebati, va spun ca ispravile descrise mai sus nu sunt ale unor copii de gimnaziu ci apartin unor tineri adulti aparent responsabili in viata de zi cu zi, mezin fiind subsemnatul care saptamana aceasta face 27 de ani.