Broken flowers

De vreo 14-15 ani, de când maică-mea nu se mai ocupă cu târguielile mele de sezon, zilele din preajma lui 1 Martie înseamnă pentru mine trotuare îngustate, pline de tinichele şi vechituri supraevaluate. La fiecare sfârşit de iarnă rătăcesc prin talciocurile răsărite de-a lungul bulevardelor în căutarea celor mai originale, haioase şi sugestive mărţişoare. Începută-n timpul şcolii, continuată la facultate şi preluată-n viaţa profesională, cariera mea de culegător sporadic de simboluri cu şnuruleţ nu mi-a adus însă prea multe satisfacţii. Arareori cunoştinţele, prietenele sau iubitele mi-au lăsat impresia că sunt cu adevărat impresionate de micile accesorii de primăvară pe care le-am ales, nu la întâmplare, pentru ele. Dintr-un motiv sau altul, mărţişorul nu mai generează fetelor decât două stări: indignare când nu-l primesc şi indiferenţă când îl capătă- în zilele noastre, tradiţia asta milenară îmi pare că-şi cam dă sufletul.

Nu-i de mirare deci că lunea trecută, în timpul unei călătorii cu metroul, fixând geamul pe care n-ai niciodată ce să vezi, am scormonit în van după vreo amintire deosebită legată de întâia zi de primăvară. Printre atâtea aniversări, onomastici, Învieri, Crăciunuri şi revelioane memorabile, se pare că 1 Martie n-a lăsat în memoria mea nicio urmă- la asta mă gândeam pe când duceam în rucsac punguţa plină cu mărţişoare proaspăt cumpărate. Abia pe seară, cercetând distrat raftul de cărţi din camera mea, un filament uzat a-nceput să pâlpâie, luminând cu întreruperi nişte timpuri de mult rătăcite prin cotloanele memoriei.

Eram într-a şasea şi mă-ndrăgostisem pentru prima oară. O colegă de clasă, zglobie, înaltă şi brunetă, stârnise în mine un sentiment pe care nu-l mai trăisem şi nu-l înţelegeam. Nu ştiam ce speranţe, ce revendicări s-ar cuveni să aibă un băiat de la fata care-i taie respiraţia şi-i tulbură inima prin simpla prezenţă, nu mă gândeam la săruturi sau îmbrăţişări- singurul lucru pe care simţeam că trebuie să-l fac cu iubirea mea era s-o mărturisesc. Eram atunci în altă lume, mai mică, mai înapoiată şi mai bună- nu aveam filme sau siteuri din care să mă inspir, n-aveam nici măcar Valentine’s Day; aşa că pretextul destăinuirii mele avea să fie...Mărţişorul.

Vehiculul declaraţiei mele era o felicitare obţinută de la sor-mea, cu un iepuraş care-l întreba pe destinatar „Ştii cât de mult te iubesc?”, pentru ca în interior să-şi deschidă la maxim braţele şi să spună „Uite atât de mult!”. Din cauza formatului felicitării, singurul loc unde puteam să-mi detaliez gândurile era pe spate, unde am trasat cu rigla câteva linii şi am scris cu creionul prima mea declaraţie de dragoste: nişte epitete stângace –„frumoasă”, „curată”, bună”-, o cascadă de sentimente –„te admir, te iubesc, te preţuiesc”-, câteva urări bătrâneşti –„fericire”, „sănătate”, „bunăstare”- iar la final un nume fictiv, Asterix, cu precizarea de rigoare între paranteze- „e un pseudonim”.

Adevărul e însă că nu-mi amintesc mai nimic din acel 1 Martie. Nu ţin minte mărţişorul pe care i l-am dat atunci dragei mele. Iar dacă ştiu aşa de-amănunţit ce i-am scris atunci, e doar fiindcă am dat peste acea felicitare 17 ani mai târziu, seara, într-un raft de cărţi de la mine din cameră.